Întregul corp al fratelui meu vitreg s-a modelat după nepăsarea lui. Picioarele, ușor curbate și băgate-n niște blugi șterși, se termină cu tălpi pe care în timpul mersului abia și le ridică de jos, motiv pentru care prezența lui vine mereu la pachet cu un zgomot de picioare târâite. Partea de sus a corpului îi seamănă cu o ruladă de înghețată fleșcăită, așezată pe mijlocul lui. Are umerii adunați și brațe deșirate pe care nu le ridică decât dacă e absolut necesar. Dar ceea ce-mi iese în evidență prima dată atunci când apare în ușa locuinței lui de familie, sunt sprâncenele și colțurile gurii. Atârnă ostentativ în jos, orice formă de expresivitate excesivă fiind evitată. Arată de parcă ar fi depus cel mai mare efort posibil de a se împotrivi gravitației.  

Înainte de asta, pe Martin nu l-am văzut decât o singură dată în toată viața mea. De ziua mea, la unșpe ani, a sunat la ușă cu două ore mai târziu decât trebuia. Împreună cu părinții mei l-am așteptat în tot timpul ăsta în sufragerie. Tata oftând puternic, mama mult prea dichisită, iar eu cu skateboardul sub braț pentru că de-abia așteptam să i-l arăt. Când s-a auzit soneria, scurt dar puternic, mama m-a pus pe mine să deschid, pe un ton de parcă să deschizi ușa cuiva pe care nu-l cunoști ar fi fost un privilegiu.

La fel ca și acum douăzeci de ani, sunt prea surprinsă de asemănările dintre mine și el ca să-mi pot da cu părerea imediat. Am îmbătrânit amândoi, dar trăsăturile comune nu ni s-au schimbat neapărat. S-au schimbat însă rolurile, pentru că de data asta eu sunt cea care sună la ușă, cu cinci minute prea devreme. În loc de skateboard, am adus cu mine prăjituri de casă. Înăuntru, un câine la fel de moleșit ca stăpânul, mă salută fără să facă prea mari eforturi. Am nevoie la toaletă dar nu vreau să întreb din prima unde e.

Martin nu mă întreabă ce vreau să beau și nici nu-mi face turul casei. În bucătărie are o masă mică, pătrată, pe care e un termos cu cafea. Cănița pe care o primesc trebuie să o spele mai întâi. Când o pune pe masă, încă mai văd niște clăbuci sclipind, chiar sub margine. Îi șterg cu degetul mare când nu este atent. Prăjiturile nu sunt puse pe un platou, sunt luate așa din ambalaj. După ce mănâncă vreo trei, spune că sunt foarte bune. 

Nu știu cât de mult a ținut Martin legătura cu tata. Și, oricum, pe tata nici nu-l mai pot întreba, pentru că a murit de câteva luni. Martin nu a fost la înmormântare. Nu a spus de ce, a rămas pur și simplu acasă. După multe ezitări, mama i-a trecut numele pe coroana funerară, alături de numele ei și de al meu. La cafeaua de după îmnormântare, mai multe persoane au întrebat dacă Martin este noul meu iubit.

    În lunile ce au urmat după înmormântare am dat de zeci de ori click pe profilul lui Martin de Facebook, fără să-i dau cerere de prietenie. În schimb, i-am analizat în repetate rânduri poza de profil, în care vedeam o versiune mai tânără a tatălui meu și o versiune masculină, mai în vârstă, de-a mea. Bărbatul care stă acum în fața mea la masă pare, din nou, o replică mai în vârstă a lui însuși, pentru că în poza de profil umerii, sprâncenele și colțurile gurii încă îi stau drepte.  
    
Lui tata i se spunea adesea ca e o persoană greu de citit, cu toate astea, în privirea lui morocănoasă eu vedeam mereu ceva blajin. Martin are aceeași uitătură ursuză, dar pentru că pe el nu-l știu foarte bine, mi-e greu să descopăr ceva blând în trăsăturile lui. În timpul primei cafele sunt în dubii dacă să pomenesc despre asemănarea dintre ei doi ca să-l aduc astfel pe tata în discuție. Poate că nu vrea să semene cu tatăl lui. Pe deasupra, dacă aș puncta asemănările, aș pune accentul și pe diferența dintre ei. Pe tata îl consideram un om plăcut, dar dacă unul ca Martin s-ar așeza lângă mine într-o stație de autobuz, mi-aș trage geanta ceva mai aproape de mine. 

Când tata a ieșit la pensie, nu mai avea nimic care să-l entuziasmeze, de aceea vorbea numai despre ce a fost în trecut. Toată ziua se văicărea despre spatele pe care și-l deșelase atât de tare muncind de ani de zile în construcții, încât doctorii spuneau că nu mai au ce repara, că n-avea încotro, trebuia să îndure așa. Cu cât vorbea mai mult despre asta, cu-atât spatele i se încovoia mai tare. Vorbea despre colegi de muncă de acum o sută de ani, despre tinerețea lui, despre mama când era tânără, dar pe Martin nu-l pomenea niciodată. Viața lui era o carte de istorie din care fuseseră rupte câteva pagini. Uneori mă întreb dacă pur și simplu uitase de fiul său.
    N-are cum să nu fi venit din partea mamei ideea de a-l chema pe Martin la ziua mea când am făcut unșpe ani. Printr-un spectacol de teatru în care prăjitura cu mere și ghirlandele erau recuzitele principale, mama a încercat să forțeze o revedere drăguță între tată și fiu, dar rolurile acelea nu au fost acceptate de personajele principale. Au stat pe canapea tăcuți, unul lângă celălalt, amândoi cu brațele încrucișate la fel. Mama și-a dat toată silința încercând să facă în așa fel încât tăcerea apăsătoare să nu se transforme într-un zgomot pe care nu voia să-l audă. Eram încă prea mică să pot înțelege proporțiile întâmplării, dar în ziua aceea mi-am lăsat skateboardul într-un colț din sufragerie și după prăjitură m-am dus la mine în cameră. 

Nu-mi pot imagina ca Martin să fi plecat de la noi de acasă cu un alt sentiment decât acela de dezamăgire. Faptul că venise însemna în orice caz că atunci încă mai credea că poate mai e ceva pentru el acolo, dar speranța aceea evident că se spulberase în ziua înmormântării. Mama nu a fost neapărat mai tristă din cauza asta. A părut mai degrabă enervată de faptul că Martin nu a stat lângă noi în timpul slujbei, să se holbeze și el la sicriu și să asculte muzică clasică pe care tata nu o auzise în viața lui. 
    „Până la urmă aveți totuși același sânge,” a oftat ea când am întrebat-o de el. Dar acum că stau la masa asta de bucătărie, înconjurată de o viață care în întregime s-a format în absența lui tata și a mea, înțeleg perfect de ce Martin nu a fost acolo. Până la urmă sângele meu tot al meu rămâne, și sângele lui tot al lui rămâne. Tata nu n-are niciun amestec, mai ales acum când nu mai e. 

Partea din spate a casei dă spre o mică junglă. Este evident că arbuști pitici, urzici și buruieni cresc nestingherite de ani întregi. Carcase de jucării pentru copii se întrevăd printre desișul de plante, pe undeva zace o piscină albastră, în formă de scoică. Fiul care trebuie să fi scăldat cândva pe aici a făcut 18 ani între timp, și dacă e să mă iau după pozele pe care mi le arată Martin, s-a făcut mare și voinic. Cu greu dacă mai recunosc ceva din mine în băiat, poate doar fruntea înaltă sau culoarea ochilor, dar și ochii aceia sunt plasați într-un complet alt tip de orbite.
Când îl întreb pe Martin despre el, începe să povestească precaut. Nu se uită la mine, ci la masă. Lângă ceașca lui de cafea e o crestătură peste care își tot trece degetele. Băiatul locuiește cu mama lui, la două sute de kilometri depărtare.
    - Încerc să-l văd cât de des posibil, spune Martin, dar în weekenduri preferă acum să iasă în oraș decât să meargă undeva cu taică-su. 
    Își ridică privirea și ne zâmbim. Încerc să-mi păstrez fața cât mai relaxată și să nu dau impresia că aș corela calitățile lui de părinte cu eșecul propriului său tată, dar cred că nu are nevoie de părerea mea ca să-și reproșeze asta. Pentru o clipă, situația devine incomodă. Îmi pun picioarele unul peste celălalt pentru că încă am neapărat nevoie la toaletă, dar nici ăsta nu mi se pare momentul potrivit să întreb unde e.
    - Ce să-i faci, așa-i cu băieții de optșpe ani...
    Martin ridică din umeri.

Martin și cu mine tot nu suntem prieteni pe Facebook. I-am trimis un mesaj și a trebuit să aștept mult până mi-a răspuns, pentru că mesajul meu a nimerit în spam. Anumea nu am zis nimic despre tatăl nostru în mesaj. Am tastat de mai multe ori că eram curioasă să-l cunosc pe fratele meu vitreg dar frate vitreg mi s-a părut că sună atât de ciudat și de neterminat, încât scriam și ștergeam de fiecare dată. Când am trimis mesajul și l-am mai citit o dată mai târziu, mi s-a părut că sună destul de impersonal. Ceea ce mi-a trimis el înapoi a fost scurt și cuprinzător: Sigur, ești oricând binevenită, când? Așa m-am speriat de naturalețea mesajului încât am ales pentru întâlnire o dată care să fie undeva în viitorul îndepărtat.

Când își mănâncă ultima prăjiturică, îi tot trosnesc maxilarele în timpul mestecatului. În mesajul pe care mi l-a trimis înapoi am citit o ospitalitate pe care acum n-o regăsesc nicăieri. Într-un fel, mă enervează că pentru mine nu se face nicio excepție. Că ziua parcă se scurge la fel, în continuare, cum ar fi făcut-o și fără mine. Așa cum douăzeci și șapte de ani au trecut pe lângă Martin știind că eram și eu pe undeva pe lumea asta, în proximitatea tatălui meu. Aș vrea să fi avut un skateboard, să i-l arăt. Aș vrea să înceapă el, de la sine, să vorbească despre tatăl nostru, despre înmormântare, chiar despre partea mea de moștenire, aș vrea să nu semăn atât de apăsător de mult cu el, ceea ce-mi dă senzația că trebuie să fiu acolo pentru el.  

Când merg la toaletă, aproape că mă împiedic de câine în hol. Câinele își ridică o pleoapă doar ca să o închidă imediat la loc. Schnauzerul e bătrân și are o bărbiță gri, ceea ce-l face să semene cu o caricatură de câine. De pe wc mă uit la o ușă plină de poze cu fiul lui. Cu cât băiatul e mai mare, cu-atât femeia care cel mai probabil e mama lui pozează mai puțin des cu el. Îl văd pe Martin în tot felul de ipostaze, îl văd cum de-a lungul anilor e tot mai adus de spate. După ce termin, mai rămân puțin așezată. Prăjiturile s-au terminat oricum, nu mai e nimic pentru mine aici.