View Colofon
Original text "Het portret" written in NL by Hannah Roels,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Portretul

Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.
    David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă se mai înseninase puțin, deși nu-mi dădeam seama dacă asta era din pricina luminii de zi sau a faptului că aproape toate picturile erau acum puse pe jos cu fața la perete. Nu se mai vedea decât un mic peisaj cu pădure, lângă fereastră.
    Pășea prin încăpere concentrat, ca și cum n-aș fi fost acolo. A trecut pe lângă un fotoliu vechi și a bătut aprobator cu palma pe șezut, înăuntru arcurile au sunat a gol. Apoi a tras un șevalet lângă el, a adus mai aproape o măsuță cu pensule și creioane și s-a așezat pe un taburet înalt. Șevaletul era atât de stropit cu vopseluri, încât părea acoperit cu găinaț. A ales piuneze dintr-un căpăcel și a împuns câteva foi de hârtie în lemn. A mormăit nemulțumit, s-a ridicat, a învârtit fotoliul, a pus lângă el o oglindă – și s-a așezat. Părea că pregătește o scenă. Avea mânecile suflecate și îi vedeam brațele și încheieturile frumos proporționate.
    — Ți-e frig?
    Rămăsesem cu haina pe mine și geanta pe umăr, fără să fiu câtuși de puțin conștientă de temperatură.
    — Am dat încălzirea la maximum.
    După această remarcă s-a apucat de treabă cu creioane și batoane de cărbune. Nu era neprietenos, ci absent și nu mai aveam cum să amân; se aștepta ceva de la mine.
    — Ai cumva niște apă?
    A adus o sticlă, a turnat într-un pahar și s-a așezat la loc. Nu m-am atins de apă, contrariată, cu sentimentul că sunt lăsată cam de izbeliște.
    — Bun, a zis, sunt gata.
    A făcut un gest către un paravan în capătul atelierului. Peste el atârna un halat. M-au părăsit puterile. Inspiră, expiră. M-am îndreptat către paravan și mi-am desfăcut șireturile. Mi-am scos pantalonii, puloverul și lenjeria și le-am adunat într-o grămăjoară. În halatul mult prea mare, m-am așezat pe fotoliu, în timp ce el își ascuțea creioanele. Toată scena avea un aer domestic, dar cu un accent de pericol, iar la subsuori satinul s-a îmbibat de transpirație. David a făcut un semn către halat.
    — Să stau în picioare? am întrebat.
    — Da, poate, pentru început.
    Sistemul meu motor avea o viață proprie. M-am ridicat cam smucit. 
    — Pur și simplu în picioare e bine.
    — David, am dat să spun.
    Transpiram deja așa de tare, că tălpile mi se lipeau de parchet. Ședea la doi metri de mine, pe taburetul de pictor, cu șevaletul între noi. Pentru prima oară toată atenția lui era concentrată asupra mea. Când îi rostisem numele îi trecuse o umbră pe față și mi-am dat seama că nu mai exista cale de întoarcere.
    Am dezlegat cu degetele reci halatul și l-am pus cât am putut de nonșalant peste spătarul fotoliului. Un gol cald acoperindu-mi pielea. Coșul pieptului s-a înălțat și a coborât și, vreme de o clipă, m-am simțit imponderabilă. Nu mă puteam concentra asupra acestei goliciuni, puteam să mă regăsesc doar în ochii lui, care îmi coborau de-a lungul corpului. Nu s-a petrecut nimic. O picătură de transpirație mi s-a scurs între fese. Mă așteptam ca frica să-mi crească, dar nu s-a întâmplat, mi-a coborât în coșul pieptului până pe la jumătate și a rămas acolo ca o apă stătătoare.
    El a ales câteva batoane de pe masă și a început să schițeze, cu mișcări largi și lente. Zgomotul hârșâit al cărbunelui pe hârtie. Brațul lui mergea în sus și în jos pe hârtia întoarsă puțin către mine. Avea un aer hăituit, cu nările fremătânde.
    — Nu mă mai privi așa de fix, te rog. 
    Am coborât ochii.
    — Sau așază-te.
    M-am îndreptat cu pași lipicioși spre scaun. El a smuls foaia și mâna a început îndată să facă mișcări rotunde pe coala de dedesubt. 
    Am răsucit picioarele peste un braț al fotoliului și m-am străduit să îmi recapăt controlul asupra respirației. Velurul era jerpelit pe alocuri și mă rodea pe piele. M-am lăsat mai pe spate. Ochii mei au cercetat spațiul, căutând ceva de care să se agațe, un lucru pe care să-mi mut atenția ca să nu mai simt privirea lui David.
    Sticlele din fața geamului aruncau o lumină verde pe parchet. Nu îmi dau seama ce a urnit amintirea, oare culoarea asta sau poate salteaua care zăcea mai încolo pe jos? Brusc, m-am trezit cu gândul la patul părinților mei pe care mă jucam adesea în copilărie. Salteaua veche, cu arcuri, cearșafurile și pernele subțiri. Mirosul familiar, dar fascinant, obiectele de pe noptieră; dopuri unsuroase pentru urechi, chibrituri, o sticluță cu ulei de masaj pe care se pusese praful. Patul a doi oameni mari. De unde venea asta? Era o imagine veche, nici nu știam că-mi mai mișună prin corp.
    Am împins la o parte amintirea și m-am concentrat asupra peisajului cu pădure de lângă sticle. Trei trunchiuri. Cel mai îndepărtat trecea prin centrul imaginii, iar celelalte două se înălțau în stânga lui, luminate din spate. Fagi, mi s-a părut, erau netezi și musculoși, cu frunzele de un verde aproape transparent. Mi-am mânat atenția dinspre un colț înspre interiorul tabloului și în sus pe scoarță, cu senzația că mă aflu pe teren cunoscut. Dar n-a funcționat, n-am reușit să pătrund. Iluzia produsă de imagine era perfectă și copacii erau uimitor de familiari, dar parcă se aflau prea departe. Am înțeles că erau maiestuos de singuri. Oare mi se întâmpla asta din pricina ramei sau nu-mi dădusem niciodată seama înainte? Am încercat să-mi amintesc porțiunile de pădure de acasă, fagii din liziera de pe strada noastră. Așa a văzut el, mi-a trecut prin minte, și sunetul hârșâit de lângă mine m-a tras înapoi.
    Când David s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de fotoliu era aproape complet întuneric. Nu m-am clintit. A luat halatul de pe spătar și a drapat materialul peste mine. Era un gest părintesc, dar, mai mult decât atât, mi-a lăsat impresia că mă voia acoperită. Avea urme gri în părul de pe brațe și apropierea lui mi-a pătruns în nări.
    — Îmi pare rău, am spus băgându-mi mâinile în mâneci, am avut asemenea emoții că nici nu m-am mai ridicat de pe fotoliu.
    — Nu-i nimic. E prima oară.
    A aprins lumina, a pus sticla cu apă la gură și a băut cu înghițituri mari. 
    — Dar îți folosește la ceva? l-am întrebat.
    — Da. Dar ție?
    Habar nu aveam ce să răspund. Mă simțeam dezamăgită și m-am dus după paravan să mă îmbrac. Apoi am trecut pe lângă șevalet. Voiam să mă uit la schițe, dar nu mai era nimic acolo. În lemn se mai vedeau doar piunezele.
    — Vrei să vii din nou duminica viitoare? 
Cobora scara în urma mea.
    — Nu știu, am rostit în dreptul ușii, cred că nu e de mine chestia asta. De ce nu o rogi pur și simplu pe Sam?
    — Vino săptămâna viitoare.
    Ținea în mâna întinsă un plic.
    — Ne vedem duminică, am zis.
    Și, fără să iau banii, am luat-o pe jos. Mergeam repede, pe lângă zidurile caselor, cu cheile strânse între degetele mâinii sănătoase.
    
Și totuși îmi rămăsese în minte ceva din peisajul cu pădure. Acasă, m-am ghemuit în pat și am pornit în gând la plimbare către capătul străzii noastre, cu tata, pe drumul bătătorit din pădure. Intimitatea. Trecea întotdeauna puțin timp până să apară sunetele, foșnetele și fojgăiala în desișuri și mai sus, în copaci. Poteca șerpuia înaintea noastră, din loc în loc distingeam o porțiune printre ferigi și tufe. Tata mergea hotărât, cu pași elastici pe pământul moale. Era liniștitor să merg după el și să-i văd mișcările. Primele zile după ce a murit mama n-a ieșit din casă. Mi-era frică de suferința lui și mă adăpostisem la mine în cameră. Când mi-era foame, mă duceam pâș-pâș la bucătărie și rupeam bucăți din pâine – eram prea mică să ajung la mașina electrică de copt –, în timp ce el ședea la masă încovoiat ca o frunză uscată. A doua seară m-am apropiat de el să-l pup, dar fața lui se schimbase, era aproape ca o stafie. 
    — Tata, am zis, dar el nu s-a uitat la mine, apoi am urcat înapoi pe scări și am adormit plângând.
    Când, a doua zi, și-a luat bastonul din suportul de umbrele și a anunțat că face un petit tour, m-a cuprins panica.
    — Pot să vin cu tine?
    I-aș fi aținut calea la ușă. Aveam senzația că nu se va mai întoarce dacă l-aș fi lăsat să plece singur. Însă pe fața lui apăruse o recunoștință ezitantă și intrasem în pădure unul lângă altul.
    În plimbările astea mă străduiam să mă mișc fără zgomot. Ca să nu deranjez viața pădurii, animalele și creaturile magice a căror prezență o bănuiam, dar la care nu îndrăzneam să mă gândesc de frică să nu le atrag atenția. Încercam să observ și să țin minte cât mai mult posibil, ca să pot urma din nou și din nou această potecă în visele mele cu ochii deschiși, indiferent ce ar fi mers prost în lumea din afară. În imaginația mea, aș fi umblat foarte încet, un pas, privește, un pas, ascultă. M-aș fi desprins de pe pământ, aș fi trecut prin acoperișul de frunze și aș fi văzut de sus câmpul enorm și verde al coroanelor de arbori. Și noaptea, în pat, gândul la cum o fi fiind pădurea de fagi la momentul acela, ce s-o fi mișcând printre trunchiuri și pe cărări?

More by Irina Kappelhof Costea

E OK

Își ia cu ea aparatul de cafea. Nu știe cine e. În orice caz, știe cel puțin că e o femeie cu un espressor complet automat De’Longhi Magnifica S ECAM20.110. Negru cu gri. Fiindcă nu mai știe nimic, toate detaliile sunt importante. Se trezește brusc atunci când aparatul macină dimineața boabele de cafea cu un zgomot îngrozitor – și vecinii se trezesc și ei. L-a cumpărat de pe Coolblue redus după ce fusese returnat și l-a așteptat patru zile stând în fiecare dimineață la fereastră. Între timp, dădea refresh la pagina de track and trace din cinci în cinci minute. Apoi începuse să dea refresh și l...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Iadul

Casablanca, 1954 Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și tai...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Fire

Căutarea nu începe în mod conștient. Simt o legătură alarmantă, inexplicabilă, între mine și ea, iar după dispariția ei rămân cu tot felul de întrebări. La trezire mă întreb unde doarme, cum trăiește, și gândul la ea mă stăpânește în timp ce mă masturbez încetișor și moale sub cearșaf, uitându-mă la nori prin lucarnă. Când trec pe lângă tarabele aprozarelor din cartier, îmi petrec buricele degetelor peste portocale, până găsesc un exemplar care mă duce cu gândul la ea, unul cu pori perfecți. Am nimerit la cursul ei de yoga din pricina durerii cronice de cervicală. Kinetoterapeutul îmi recomand...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Toți pe lume frați noi suntem

Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.     În primul an de liceu, toți...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Yelena Schmitz
More in RO

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Timpul e un cerc

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică.  Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.   Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii.  Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai...
Written in RO by Andrei Crăciun

Calcar

Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș, plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, tre să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au ma...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic