Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.
    David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă se mai înseninase puțin, deși nu-mi dădeam seama dacă asta era din pricina luminii de zi sau a faptului că aproape toate picturile erau acum puse pe jos cu fața la perete. Nu se mai vedea decât un mic peisaj cu pădure, lângă fereastră.
    Pășea prin încăpere concentrat, ca și cum n-aș fi fost acolo. A trecut pe lângă un fotoliu vechi și a bătut aprobator cu palma pe șezut, înăuntru arcurile au sunat a gol. Apoi a tras un șevalet lângă el, a adus mai aproape o măsuță cu pensule și creioane și s-a așezat pe un taburet înalt. Șevaletul era atât de stropit cu vopseluri, încât părea acoperit cu găinaț. A ales piuneze dintr-un căpăcel și a împuns câteva foi de hârtie în lemn. A mormăit nemulțumit, s-a ridicat, a învârtit fotoliul, a pus lângă el o oglindă – și s-a așezat. Părea că pregătește o scenă. Avea mânecile suflecate și îi vedeam brațele și încheieturile frumos proporționate.
    — Ți-e frig?
    Rămăsesem cu haina pe mine și geanta pe umăr, fără să fiu câtuși de puțin conștientă de temperatură.
    — Am dat încălzirea la maximum.
    După această remarcă s-a apucat de treabă cu creioane și batoane de cărbune. Nu era neprietenos, ci absent și nu mai aveam cum să amân; se aștepta ceva de la mine.
    — Ai cumva niște apă?
    A adus o sticlă, a turnat într-un pahar și s-a așezat la loc. Nu m-am atins de apă, contrariată, cu sentimentul că sunt lăsată cam de izbeliște.
    — Bun, a zis, sunt gata.
    A făcut un gest către un paravan în capătul atelierului. Peste el atârna un halat. M-au părăsit puterile. Inspiră, expiră. M-am îndreptat către paravan și mi-am desfăcut șireturile. Mi-am scos pantalonii, puloverul și lenjeria și le-am adunat într-o grămăjoară. În halatul mult prea mare, m-am așezat pe fotoliu, în timp ce el își ascuțea creioanele. Toată scena avea un aer domestic, dar cu un accent de pericol, iar la subsuori satinul s-a îmbibat de transpirație. David a făcut un semn către halat.
    — Să stau în picioare? am întrebat.
    — Da, poate, pentru început.
    Sistemul meu motor avea o viață proprie. M-am ridicat cam smucit. 
    — Pur și simplu în picioare e bine.
    — David, am dat să spun.
    Transpiram deja așa de tare, că tălpile mi se lipeau de parchet. Ședea la doi metri de mine, pe taburetul de pictor, cu șevaletul între noi. Pentru prima oară toată atenția lui era concentrată asupra mea. Când îi rostisem numele îi trecuse o umbră pe față și mi-am dat seama că nu mai exista cale de întoarcere.
    Am dezlegat cu degetele reci halatul și l-am pus cât am putut de nonșalant peste spătarul fotoliului. Un gol cald acoperindu-mi pielea. Coșul pieptului s-a înălțat și a coborât și, vreme de o clipă, m-am simțit imponderabilă. Nu mă puteam concentra asupra acestei goliciuni, puteam să mă regăsesc doar în ochii lui, care îmi coborau de-a lungul corpului. Nu s-a petrecut nimic. O picătură de transpirație mi s-a scurs între fese. Mă așteptam ca frica să-mi crească, dar nu s-a întâmplat, mi-a coborât în coșul pieptului până pe la jumătate și a rămas acolo ca o apă stătătoare.
    El a ales câteva batoane de pe masă și a început să schițeze, cu mișcări largi și lente. Zgomotul hârșâit al cărbunelui pe hârtie. Brațul lui mergea în sus și în jos pe hârtia întoarsă puțin către mine. Avea un aer hăituit, cu nările fremătânde.
    — Nu mă mai privi așa de fix, te rog. 
    Am coborât ochii.
    — Sau așază-te.
    M-am îndreptat cu pași lipicioși spre scaun. El a smuls foaia și mâna a început îndată să facă mișcări rotunde pe coala de dedesubt. 
    Am răsucit picioarele peste un braț al fotoliului și m-am străduit să îmi recapăt controlul asupra respirației. Velurul era jerpelit pe alocuri și mă rodea pe piele. M-am lăsat mai pe spate. Ochii mei au cercetat spațiul, căutând ceva de care să se agațe, un lucru pe care să-mi mut atenția ca să nu mai simt privirea lui David.
    Sticlele din fața geamului aruncau o lumină verde pe parchet. Nu îmi dau seama ce a urnit amintirea, oare culoarea asta sau poate salteaua care zăcea mai încolo pe jos? Brusc, m-am trezit cu gândul la patul părinților mei pe care mă jucam adesea în copilărie. Salteaua veche, cu arcuri, cearșafurile și pernele subțiri. Mirosul familiar, dar fascinant, obiectele de pe noptieră; dopuri unsuroase pentru urechi, chibrituri, o sticluță cu ulei de masaj pe care se pusese praful. Patul a doi oameni mari. De unde venea asta? Era o imagine veche, nici nu știam că-mi mai mișună prin corp.
    Am împins la o parte amintirea și m-am concentrat asupra peisajului cu pădure de lângă sticle. Trei trunchiuri. Cel mai îndepărtat trecea prin centrul imaginii, iar celelalte două se înălțau în stânga lui, luminate din spate. Fagi, mi s-a părut, erau netezi și musculoși, cu frunzele de un verde aproape transparent. Mi-am mânat atenția dinspre un colț înspre interiorul tabloului și în sus pe scoarță, cu senzația că mă aflu pe teren cunoscut. Dar n-a funcționat, n-am reușit să pătrund. Iluzia produsă de imagine era perfectă și copacii erau uimitor de familiari, dar parcă se aflau prea departe. Am înțeles că erau maiestuos de singuri. Oare mi se întâmpla asta din pricina ramei sau nu-mi dădusem niciodată seama înainte? Am încercat să-mi amintesc porțiunile de pădure de acasă, fagii din liziera de pe strada noastră. Așa a văzut el, mi-a trecut prin minte, și sunetul hârșâit de lângă mine m-a tras înapoi.
    Când David s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de fotoliu era aproape complet întuneric. Nu m-am clintit. A luat halatul de pe spătar și a drapat materialul peste mine. Era un gest părintesc, dar, mai mult decât atât, mi-a lăsat impresia că mă voia acoperită. Avea urme gri în părul de pe brațe și apropierea lui mi-a pătruns în nări.
    — Îmi pare rău, am spus băgându-mi mâinile în mâneci, am avut asemenea emoții că nici nu m-am mai ridicat de pe fotoliu.
    — Nu-i nimic. E prima oară.
    A aprins lumina, a pus sticla cu apă la gură și a băut cu înghițituri mari. 
    — Dar îți folosește la ceva? l-am întrebat.
    — Da. Dar ție?
    Habar nu aveam ce să răspund. Mă simțeam dezamăgită și m-am dus după paravan să mă îmbrac. Apoi am trecut pe lângă șevalet. Voiam să mă uit la schițe, dar nu mai era nimic acolo. În lemn se mai vedeau doar piunezele.
    — Vrei să vii din nou duminica viitoare? 
Cobora scara în urma mea.
    — Nu știu, am rostit în dreptul ușii, cred că nu e de mine chestia asta. De ce nu o rogi pur și simplu pe Sam?
    — Vino săptămâna viitoare.
    Ținea în mâna întinsă un plic.
    — Ne vedem duminică, am zis.
    Și, fără să iau banii, am luat-o pe jos. Mergeam repede, pe lângă zidurile caselor, cu cheile strânse între degetele mâinii sănătoase.
    
Și totuși îmi rămăsese în minte ceva din peisajul cu pădure. Acasă, m-am ghemuit în pat și am pornit în gând la plimbare către capătul străzii noastre, cu tata, pe drumul bătătorit din pădure. Intimitatea. Trecea întotdeauna puțin timp până să apară sunetele, foșnetele și fojgăiala în desișuri și mai sus, în copaci. Poteca șerpuia înaintea noastră, din loc în loc distingeam o porțiune printre ferigi și tufe. Tata mergea hotărât, cu pași elastici pe pământul moale. Era liniștitor să merg după el și să-i văd mișcările. Primele zile după ce a murit mama n-a ieșit din casă. Mi-era frică de suferința lui și mă adăpostisem la mine în cameră. Când mi-era foame, mă duceam pâș-pâș la bucătărie și rupeam bucăți din pâine – eram prea mică să ajung la mașina electrică de copt –, în timp ce el ședea la masă încovoiat ca o frunză uscată. A doua seară m-am apropiat de el să-l pup, dar fața lui se schimbase, era aproape ca o stafie. 
    — Tata, am zis, dar el nu s-a uitat la mine, apoi am urcat înapoi pe scări și am adormit plângând.
    Când, a doua zi, și-a luat bastonul din suportul de umbrele și a anunțat că face un petit tour, m-a cuprins panica.
    — Pot să vin cu tine?
    I-aș fi aținut calea la ușă. Aveam senzația că nu se va mai întoarce dacă l-aș fi lăsat să plece singur. Însă pe fața lui apăruse o recunoștință ezitantă și intrasem în pădure unul lângă altul.
    În plimbările astea mă străduiam să mă mișc fără zgomot. Ca să nu deranjez viața pădurii, animalele și creaturile magice a căror prezență o bănuiam, dar la care nu îndrăzneam să mă gândesc de frică să nu le atrag atenția. Încercam să observ și să țin minte cât mai mult posibil, ca să pot urma din nou și din nou această potecă în visele mele cu ochii deschiși, indiferent ce ar fi mers prost în lumea din afară. În imaginația mea, aș fi umblat foarte încet, un pas, privește, un pas, ascultă. M-aș fi desprins de pe pământ, aș fi trecut prin acoperișul de frunze și aș fi văzut de sus câmpul enorm și verde al coroanelor de arbori. Și noaptea, în pat, gândul la cum o fi fiind pădurea de fagi la momentul acela, ce s-o fi mișcând printre trunchiuri și pe cărări?