View Colofon
Original text "Het is oké" written in NL by Aya Sabi,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

E OK

Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Își ia cu ea aparatul de cafea. Nu știe cine e. În orice caz, știe cel puțin că e o femeie cu un espressor complet automat De’Longhi Magnifica S ECAM20.110. Negru cu gri. Fiindcă nu mai știe nimic, toate detaliile sunt importante. Se trezește brusc atunci când aparatul macină dimineața boabele de cafea cu un zgomot îngrozitor – și vecinii se trezesc și ei. L-a cumpărat de pe Coolblue redus după ce fusese returnat și l-a așteptat patru zile stând în fiecare dimineață la fereastră. Între timp, dădea refresh la pagina de track and trace din cinci în cinci minute. Apoi începuse să dea refresh și la pagina de track and trace, și la mesageria de pe Twitter, fiindcă, Dumnezeule, cât îi era de poftă de un cappuccino cu destulă spumă – nu prea multă – și din boabe de cafea ca lumea. Fiecare cappuccino pe care îl băuse până atunci fusese fără zvâc și espressoul era prea tare. La momentul respectiv afirmase că e nerăbdătoare și cafegioaică, „o cafegioaică nerăbdătoare care își bea cafeaua în pahare de sticlă, nu în cești de porțelan“. Nu știa că anxietatea îi răbufnește fiindcă s-a pierdut pe sine și că aparatul ăsta de cafea era doar o nouă obsesie ca să nu fie nevoită să admită că nu mai știe încotro. Căutase pe Google: cum faci ca boabele de cafea să rămână proaspete mai mult timp? Cum obții stratul de spumă perfect? Citise manualul de utilizare online înainte să sosească aparatul. Dacă ai un beci, un pod, trei dormitoare și o bucătărie de douăzeci de metri pătrați te poți rătăci ușor (chiar dacă beciul e inundat jumătate din an). Atâta timp cât privirea ei era îndreptată afară, prin geam, așteptând altceva, nu era nevoită să se uite în jur, înăuntru, nu trebuia să facă ea însăși nimic. Dw_0Nh9uHvLh1URkq-XrQH-jb3B_-iX2jWXKRQOQ6WpvgiMhxSrpuv1Sd06LkY3Ml6PNcZ29Giy-Pb46ULYbPKtryLmL_oi2ZO5vCHM3BO1dywnZwHxGqUcX3oZ1XzQqWKzE5i9jCE_uDaXAJd1Y7O8vaLXlnTYsg6pBIyTFJL3AN3Sf6FJ1afeRw_u4KSkJe5X3GjYV-A

Își ia cu ea aparatul de cafea. Închide ușa în urmă. E o scenă ca de film, dar fără vreo cameră care să o documenteze, fără ca ea însăși să fie o actriță bogată care primește milioane pentru rolul ăsta și, mai mult, fără vreun scenarist care știe ce urmează să se întâmple mâine dimineață. Nu știe cum se face asta. Știe doar că trebuie făcut. Știe și că Virginia Woolf ar fi fost mândră de ea, deși ar fi preferat ca viața să fie mai simplă, să nu fie nevoită să se lupte chiar atâta pentru orice, să fie o femeie obișnuită pe care cineva obișnuit să fie în stare să o iubească în mod obișnuit. N-ar trebui să fie atât de greu, de asta încearcă să fie o femeie nedificilă, în schimbul unor firimituri de dragoste sau a ceva cât de cât asemănător. Abuzul poleit cu un strat de zahăr pare la fel de dulce. Dacă spune de patru ori „scuze“, o fi OK. Dacă reușește să înțeleagă motivele pentru care cineva se poartă crud și irațional, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. El nu e un iubit, e un personaj, cu traume și cu frici copilărești care ies la suprafață și cărora ea li se lasă de bunăvoie victimă. Iubirea e sacrificiu, nu-i așa? Dacă nu-l înțelege, e probabil pentru că nu face destul efort să-l înțeleagă. Între timp, se strecoară printre toate neînțelegerile, așteptările și certurile. Ia de fiecare dată altă formă ca să încapă în spațiul care i se lasă liber, ca să nu dărâme nimic, ca să nu se clatine vreun lucru care ar putea perturba cât de puțin pacea. Dă totul de la ea. Se sacrifică: un rug pentru femeia la care a construit timp de decenii, să-i dăm foc, într-o bună zi va fi meritat tot efortul. Nu e suficient. Chiar atunci când nu-i mai rămâne nimic. Psiholoaga ei va spune că e ca și cum ar apuca oamenii de guler și i-ar scutura, le-ar striga „Iubește-mă dracului!“. Ea va aștepta ca femeia prinsă în ecranul de Zoom să-i spună că nu e deloc nevoie să facă asta. Psiholoaga va spune că nu știe dacă chiar e nevoie. De ce nu spune că știe că nu e nevoie să apuci oamenii de guler, că are în ea destulă frumusețe încât să fie iubită, că nu trebuie să se dea peste cap să convingă pe cineva de ea însăși? Vrea să fie pentru altcineva lucrul de care n-a avut parte. Unii vor să fie astronauți sau mame. Ea vrea să fie iubita veșnică, omul iubit pe veci. Va scrie pe lista de not to do: Ultimul lucru pe care-l voi face va fi să aștept. Să aștept un mesaj, cuvântul pe care vreau să-l aud, confirmarea, iubirea pe care o merit. Va scrie pe listă ca să ajungă într-o zi să nu facă asta, așa cum pe o listă de to do scrii lucrurile pe care o să le faci într-o zi.GSHd0XjT79CN6ZnYRNkdjy_oeMHy5axVrZe3HOJUDO9w0iEiQhd-LF6gQETMLGC5FC44BuKiip6zHBKj9bss0SVw_YF3tpy8Ro6tr-Rt6elax9CTWPrlAMBbMSCxbbe7PT2IEr_r1A7s1cz_4Au-HBWPawCT4L3yscQLVINVxwGHTrL3kzFTPzUYyECNOxflP4ZPaKN5PAquvotwraekOsraUhjFsrYWjQbmiPwWU5gZOKYSuv0z-KjHBWYPD24CQ9xYsVNWidLSvPMXwb8FUtwYVOhl5glr-kmc9Kwt7031zhGyGhNwyUzTJNb2J2qiBblUMdNasPkWTsUAyksIUqi6lKKKySVt35CooSpfFKgqJToWI7x63bLejR0TNyY8piHgcMWEutRK2ySUfqSA

Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Cheia alunecă cu un scrâșnet pe metalul cutiei. Tocmai arde puntea proverbială. Există și posibilitatea să înoți – și-a luat toate diplomele de înot – sau să construiești o punte nouă, dar de ce te-ai duce înapoi în trecut dacă poți să o iei și înainte? În plus: punțile care ard împrăștie lumină. La fel ca femeile din viața ei care o vor întreba în fiecare zi cum îi merge. Îi va merge bine, le va spune, mirându-se și ea. Ele vor crede că se ține tare, dar nu poate nici să mintă că îi merge rău, pentru că rău nu-i merge. Chiar că despică firul în paișpe. De Anul nou le va trimite fiecăreia un mesaj personal, cum că va fi acolo pentru ele dacă vor avea nevoie așa cum a avut ea nevoie de ele în ultimul an. Va învăța cuvinte noi – precum mortification sau the narcissist, lovebombing și ruminating. Va dezvăța alte cuvinte – precum „ciudă„ și „rușine“ și „nevoia insațiabilă de validare“ (sunt patru cuvinte, dar fie). Le va pune unul lângă altul și unul sub altul. Din ele bricolează propoziții, cu cât știe mai multe cuvinte, cu atât poate construi mai multe texte. Va ști că nimic din ceea ce i s-a întâmplat nu spune ceva despre cine e ea. Ea e ce va face cu toate astea. E divorțată – ca fapt – nu e o femeie divorțată – ca stare permanentă. N-o poate însemna cu fierul roșu, nu e o vită. Dar i se pare dureros. Că există oameni care vânează acel miez al ei, de care nu a fost niciodată conștientă, pe care ea însăși nu l-a văzut niciodată, dar care se dovedește suficient de vizibil ca să profite cineva de el: veșnicul ei sentiment de vinovăție, nevoia ei de validare, sentimentul că n-are nicio valoare, dorința de a fi văzută, dependența de dragoste. E dureros că unii sunt atât de goi pe dinăuntru – niciun sentiment, nicio empatie, nicio personalitate –, atât de goi încât să fie atrași de ceea ce la ea e preaplin, că nu pot face decât să se hrănească din preaplinul altuia. Citește în articole că ar trebui să o ia ca pe un compliment. Că precis e ea însăși deosebită. Nu vrea să fie deosebită. O dezgustă cât e de nedreaptă lumea: dacă lui îi lipsesc literalmente bucăți de creier, înseamnă că nu se va putea repara niciodată nimic, că nimic nu va fi răscumpărat. La urma urmei, nu și-a construit el creierul din bucățele, nici nu a mușcat singur o halcă din el. El e o victimă. Ea e doar daune colaterale. pyRLv3kKtP7atft8fcEKBzadc0dLcOhaWqHJeuadCsnTPuo8XMCSRx3SbjJx7Jv8qfU4RHcpO-MA39LTLzKa_unqqxCyZmFyNpzkUaTxEgYohFutaDUykcQ2GzKJF-IGNerhuqIomjlpqH1zzw3LSxmAz8OIZWcGRYU2UkyNiLIeJpPexa9fzTXdBPgMbUCVCkJw-PTjLA


51a5PMwDnp-HVyliVI5jAS3Ujkg6PKSwk3ReqDL_m0mE8o8Yt8xC5rtL_9ebxTViTP2dO1TQORFRbmDdaVBnYU0yNrsd6dyydJTHka7-rWe10NbulAvj_d6nQdnbdDcNtCg23azhwv80uVLVYgx90TlRxNB4pqgiytyPyxcEmqHS3s-fPepQl0bEOuDlL91OrMI4U0EIVw

Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Ar trebui de fapt să plângă, se gândește, dar nu plânge. Ar trebui să se gândească mai puțin la ce ar trebui să facă, se gândește. Multă vreme viața de femeie a fost simplă. Te naști și mori. Între punctele astea se întâmplă toate lucrurile despre care tu însăți n-ai nimic de zis. Simplu nu înseamnă ușor. O viață de femeie nu e (n-a fost) niciodată ușoară. Doar necomplicată: dacă nu există decât un singur drum, nu te poți pierde. Nici nu e vorba despre ce anume se schimbă pentru femeie – că au voie să conducă, să meargă la școală și chiar la un moment dat că vor câștiga la fel de mult cât un bărbat –, sau despre cum poziția lor în cadrul patriarhatului urcă sau coboară, despre luptele câștigate și cele pierdute, despre pașii de furnică înainte și, uneori, pasul înapoi cât urma piciorului de uriaș. Nu. E vorba despre schimbările dinăuntrul unei singure vieți și cum femeia le poartă în propriile mâini. E vorba de semnele de cedează trecerea de pe drum, de cotiturile la stânga sau la dreapta, de indicatoarele de stop și de variantele de ocolire. E vorba că te rătăcești. Nu mai există un singur drum. E vorba despre ramificarea șinelor, despre toate intersecțiile posibile în care trenuri venind în viteză s-ar putea lovi și plesni în bucăți de metal. Asta s-a întâmplat în cazul de față. E vorba de bariere, de semnalizatoarele intermitente, de ambuteiaje. E vorba de cercuri. Învârtitul în jurul cozii, amețirea, fără să ajungi niciodată la un acasă. E OK. Haosul din cap, enigmele din inimă. Paradoxul ăsta care este ea. E OK. Vor mai fi, desigur, zile când nu va ști încotro și, în asemenea zile, dacă e cald, o să-și ia o café frappé și o s-o bea pe treptele bisericii, căscând gura la trecători. O să se plimbe înapoi către camera ei, o să gătească doar pentru sine și o să se bucure de cât de obișnuite sunt zilele astea. Din frică și din plictis, va face întâi încredere și apoi pace. Va pricepe ce voia să spună Lucebert cu „Tot ce-i de valoare e fără apărare”. Așa că va repeta ce va ști până atunci, ca să încerce totuși să se apere: 

      1. Refuză tăcerea. 

      2. Refuză obiceiul și obișnuința. 

      3. Refuză blazarea și fierea. 

      4. Refuză toate etichetele, apelativele și fundăturile. 

     5.  Refuză să cedeze, refuză jumătatea de măsură, dar și amețeala măsurii pierdute. 

      6. Refuză ochelarii de cal și aroganța, dar ocupă tot spațiul care crede că i se cuvine, care i se cuvine.

      7. Refuză să fie mai mică pentru ca alții să se poată simți mai mari. 

      8. Dar nu orice luptă e lupta ei.

Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Se înserează și strada e pustie. Nu o vede nimeni plecând. Nicio jerbă de despărțire, nicio paradă triumfală. Fetița rănită dinăuntrul ei vrea să i se spună că a făcut ce trebuia, femeia care o adăpostește știe că face ce trebuie, nu se mai luptă.

More by Irina Kappelhof Costea

Iadul

Casablanca, 1954 Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și tai...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Portretul

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.     David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă ...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Fire

Căutarea nu începe în mod conștient. Simt o legătură alarmantă, inexplicabilă, între mine și ea, iar după dispariția ei rămân cu tot felul de întrebări. La trezire mă întreb unde doarme, cum trăiește, și gândul la ea mă stăpânește în timp ce mă masturbez încetișor și moale sub cearșaf, uitându-mă la nori prin lucarnă. Când trec pe lângă tarabele aprozarelor din cartier, îmi petrec buricele degetelor peste portocale, până găsesc un exemplar care mă duce cu gândul la ea, unul cu pori perfecți. Am nimerit la cursul ei de yoga din pricina durerii cronice de cervicală. Kinetoterapeutul îmi recomand...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Toți pe lume frați noi suntem

Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.     În primul an de liceu, toți...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Yelena Schmitz
More in RO

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Calcan

Plutesc cu fața în apă și stau nemișcată. Să nu atrag atenția, să nu irosesc energie. Să mă las doar să atârn. Să expir lent, foarte lent. Balonașele urcă bolborosind și mă gâdilă pe obraji.  În ultimul moment, corpul meu va tremura, stomacul mi se va strânge doar pentru a-mi obliga gura să se deschidă și în acea clipă, îmi voi ridica, hotărâtă și liniștită, capul din apă și voi trage adânc aer în piept.  „72 de secunde!“ nu va striga nimeni.  E o competență care nu te duce nicăieri în viață. Sau poate doar mai aproape de tine.  Stau pe fundul piscinei și mă uit în sus la oamenii care trec pe...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker

Stația de epurare a apei

Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva minute, a început să se uite în jur și a verificat SMS-ul pe care îl primise cu o zi în urmă. „Buna, Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fața podului, in dreptul grupului de baraci A.“ L-a mai citit de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă. Vechea stație de epurare și cea nouă, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insul...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert