1.
În sufrageria lor, lângă un calendar, nota de plată dintr-un restaurant în care au decis să rămână împreună și câteva poze, e agățată o listă cu toate animalele și plantele amenințate cu dispariția. Respectiv, 3.070 și 2.655. Are lista de când avea treișpe ani și din lipsa stickerelor, ea a lipit atunci plasturi în dreptul animalelor pe care-și dorea cel mai mult să le vadă. 
El credea că e o amintire din tinerețea ei și nu s-a gândit niciodată la posibilitatea de a pleca împreună în căutarea animalelor și a plantelor amenințate cu dispariția. 
Când mai apărea vreun animal nou pe listă, vorbeau un pic despre el, dar nu în așa fel încât să-l facă să bănuiască că ar trebui să călătorească două mii de kilometri ca să caute o broscuță anume. Unde mai pui că ea încă nu campase decât de trei ori în viața ei, că încă nu prinsese niciodată ouă de broaște, și că la ea nici măcar plantele nu rămâneau în viață.
Și cu toate astea, ea tot a deschis un cont bancar. În fiecare lună își punea în cont câte o sută de euro pentru călătorie iar când a economisit destul și l-a înștiințat că anul acela urma să călătorească în Kenia și în Congo, el s-a supărat. 
El făcuse economii ca să înnoiască canalizarea de sub casă, să scape de gaura de scurgere din hol. Planul ei i s-a părut ridicol și s-a simțit singur. 

2.
În drum spre aeroport, plouă. 
- N-am geaca de ploaie la mine, zice el.
- Nici eu, zice ea.
El verifică prognoza meteo.
Ea își desface rucsacul și examinează lista cu plasturi.
Îți dorea să meargă să-l vadă pe Sudan, ultimul mascul de rinocer alb, sau, de fapt, ultimul mascul de rinocer alb nordic care încă mai trăia când și-au cumpărat biletul spre Kenia, dar care între timp murise. Știa că era un risc. Rinocerul avea deja patruzeci și patru de ani atunci când și-au căutat biletele de avion, ceea ce pentru un rinocer alb nordic înseamnă că e excepțional de bătrân. În plus, mai era și păzit de patru elicoptere, cincisprezece bărbați cu machete care știu exact unde-i place lui Sudan cel mai mult să fie scărpinat, motiv pentru care ea chiar și atunci când rinocerul încă mai trăia, se gândea că oricum nu-și va putea face loc prin agitație. 

3.
În avion, el se uită la un documentar BBC despre natură iar ea e ocupată cu analizatul mâncării.
- E cu pui? Întreabă el.
- Da, așa cred, spune ea. Cel puțin așa scrie pe etichetă.
- Despre ce e vorba? Ea arată cu degetul spre ecranul lui de tv.
- Despre gândacii de bălegar. Au descoperit că gândacii de bălegar cresc la fel de mari cât ascunzătoarea pe care și-o sapă singuri, și au filmat procesul ăsta.
Ea zâmbește, vrea să-și noteze asta, dar măsuța ei e plină de mâncare. Când după o oră stewardesa strânge harababura de pe masă, ea își scoate până la urmă carnețelul din geantă și scrie în el dacă asta o fi valabil și pentru oameni. Dacă „anvergura” oamenilor e determinată de mediul în care se cuibăresc. Și dacă poate fi influențată. Oare dacă te înconjori de oameni cu suflet mare, poți deveni mai mare? Scrie cu litere de tipar. Și dedesubt, în paranteză: la figurat. 
Ea crede că e păcat că el nu citește cu ea în caietul ei.
El e mândru că nu citește cu ea în caietul ei. 
El vrea să verifice vremea în Kenia, uită că nu se poate și oftează. Se uită în revista cu chestii taxfree și desenează o mustăcioară pe fața unui bărbat care face reclamă la o boxă wireless.

4. 
Și-au pierdut zborul de legătură în Istanbul pentru că ea a vrut să-i facă cinste cu ceva bun la micul dejun. El știa că era riscant, dar ea nu, pentru că nu ținuse deloc cont de schimbarea de fus orar. El a comandat doar cafea. Ea l-a întrebat dacă el chiar voia să facă asta, să meargă cu ea în Kenia, după care timp de douăzeci de minute el a încercat să o convingă că el sigur chiar voia să meargă cu ea, ceea ce i-a făcut să-și piardă zborul.
Poarta de îmbarcare la care stau acum e goală, ca și cum ei ar fi ultimele persoane la o petrecere la care niciunul dintre ei nu voia să meargă.

5. 
- Te temi că n-o să le găsim? Animalele de pe lista ta? Întreabă el o dată ce sunt iarăși în aer. Sunt obosiți amândoi. 
- Nu, zice ea. Mă tem că va fi prea multă lume acolo. În toate locurile alea. Și că o să mi se pară toți niște proști. La oameni mă refer. Și că dup-aia o să trebuiască să admit că și eu sunt la fel ca ei. La fel ca restul omenirii, care nu poate înceta focul decât atunci când totul e deja de mult distrus, care vrea să protejeze totul doar atunci când e prea târziu.
Cei doi primesc de la stewardesă câte un prosopel călduț. Pentru o clipă, niciunul nu mai zice nimic.
- Pentru oameni, aproape toate animalele se împart în două categorii. Sau sunt amenințate cu dispariția, sau sunt o invazie. Mă tem că ăsta e felul oamenilor de a fi. Că mereu e sau prea puțin sau prea mult. Că suntem patologic nemulțumiți. Și că nemulțumirea asta ne face asa violenți.
El scoate un zgomot mic, ceva între înțelegere și iubire și iși miroase mâinile. Se gândește la chinezul la care s-a dus când era copil și îi șterge mâinile cu prosopelul lui.

6.
În Kenia, aerul e greu de la căldură. 
Ea încearcă să caute adresa la care sunt cazați, găsește pe Google ultima ei căutare, „is extinction a bad thing” iar primul link este un articol care descrie cum mamiferele există pentru că au dispărut dinozaurii.
Ea se enervează. Nu din cauza articolelor ălora, ci pentru că acum e preocupată de găsirea unui răspuns la întrebarea de ce se află ea aici. De ce se află ei aici. 
Iau un taxi spre hotel. În pat, el citește un eseu în care cineva descrie tipurile de animale ca pe o descoperire antropocentrică deci descrie și dispariția animalelor tot ca pe o problemă antropocentrică.
- Ce citești? Îl întreabă în timp ce-și taie unghiile de la picioare pe balconul camerei.
El îi citește cu voce tare, sare peste niște pasaje chiar dacă știe că mai târziu ea o oricum o să citească eseul din nou și că o să mai vrea să vorbească mult și bine despre el. 
Se trezesc de la zgomotul ventilatorului și nu se ating. 
- Vrei să vezi și plante? Întreabă el.

7. 
În drum spre habitatul ultimului rinocer alb, ea citește pe telefon o rubrică cu titlul „do we miss the dodo?” iar el se uită la un filmuleț de la Național Geografic.
Meet the Heroes Who Protect the Last Northern White Rhinos in the World.
El recunoaște muzica folosită, e dintr-un filmuleț pe care el însuși l-a făcut. Oprește filmul ca să-și caute propriul filmuleț.
Cei doi sunt pe drum spre locul în care a murit Sudan. Rinocerul are o fiică și o nepoată care sunt într-un centru de primire în care nimeni nu are voie să intre. Aparent, amândouă sunt într-o stare de sănătate prea precară pentru a avea pui. Când citește că rinocerii au o greutate de cincizeci și șase de kilograme la naștere, ei îi dau lacrimile.

8. 
Înaintea intrării în parc trebuie să aștepte până li se dă voie să intre. Formularul de autorizație trebuie completat cu clanul din care fac parte, dar ca și vest european trebuie să lași spațiul gol pentru că „vest europenii nu au niciun clan”, spune bărbatul care le dă formularele. 
La postul de control e și un magazinaș de la care poți cumpăra brelocuri de cheie cu Sudan. Oamenii își fac selfie-uri cu brelocul.
Se uită și ea la filmulețul cu eroi și dup-aia îi vine să plângă.
Lui îi e rușine. Uită să o consoleze. 
- Trebuie să vezi filmulețul ăsta, zice ea. Super mișto.
El se mai uită o dată la filmuleț.

9.
Ea spune că i se pare super tare că bărbații din filmuleț poartă costum militar. Și că stau lângă el cu o găletușă de noroi și că stau pe un taburete mic lângă el și că îl freacă sub burtă în timp ce poartă suficient de multe gloanțe la ei încât să ucidă o întreagă școală de turiști. Și că stau pe iarbă unii lângă alții. Rinocerul acela și bărbații aceia. Zice că nu se referă la Flipper. Că nu o impresionează prietenia dintre oameni și animale, sau poate că da, dar că ființele acelea, bărbații și rinocerii aceia sunt atât pașnici. Că își imaginează că oamenii se plimbau cândva pe aici, la fel ca zebrele printre lei. Și că noi am părăsit locurile astea dar că ne întoarcem cu binoclurile noastre jalnice să mai prindem câte ceva din locul din care ne tragem. 
El încearcă să o urmărească la fel cum încerca să urmărească fluturii. În liniște, cu ochii mijiți.
Știi ce zic? întreabă ea.

10. 
Li se dă voie să intre. Ghidul îi duce la locul în care a murit Sudan. Timp de aproximativ o oră, trec cu mașina printr-o mare întinsă de iarbă. Nu e nimic de văzut. Și nici vreun turist. Ghidul spune că sunt elefanți în depărtare, dar că probabil ei nu-i pot vedea. 
Ea întreabă dacă mai sunt oameni care vor să vadă locul ăsta iar ghidul dă din cap.
- It’s like pilgrimage.
Ea pare dezamăgită. Se lasă tăcerea. Ghidul merge să se ușureze apoi spune că tocmai asta e frumos. Că merg în locuri în care ceva nu mai e. 
- You also like Sudan? îl întreabă ghidul pe el.
Ea spune că el doar a venit cu ea. 
- Also good, spune ghidul.
În deschizătura ușii de la mașină mănâncă un senviș. El spune că s-a mai gândit și că i se pare chiar mai drăguț că Sudan nu mai e. Apoi se grăbește să precizeze că n-a vrut să sune chiar așa. Ci că un pelerinaj e poate cel mai frumos lucru care poate fi făcut pentru Sudan. Ea îi traduce ghidului iar el aprobă din cap. 
- I agree. El zâmbește. Ea zâmbește de zâmbetul lui. 

11.
Ghidul îi întreabă dacă vor să vadă și girafe. Le spune că în orice animație e și câte o girafă și că de asta oamenii cred că e plin de girafe pe acolo dar că și ele sunt pe cale de dispariție. Ea dă din cap iar el îi face poze ghidului care se uită în jur să-și dea seama încotro trebuie să meargă. 
Mă tem că mă voi micșora dacă girafele nu vor mai fi, zice el și zâmbește la poză. 
Că te vei micșora? întreabă ea. 
Da, spune el. Că mă voi micșora.
Dacă girafa nu mai există, dispare și o parte din mine. Spațiul format între mine și girafă dispare. Și dacă acel spațiu, acel loc intermediar dispare, eu devin mai mare. Dup-aia voi ocupa mai mult spațiu. Și cu cât ocup mai mult spațiu, cu atât animalele sunt cele care trebuie să facă mai mult loc. Se consolidează una pe cealaltă. Asta nu e – ‘
Ghidul își caută cuvintele. 
- Nu e bine? întreabă ea. 
- Nu e bine, zice el.

12
- Vârsta lui Sudan e de milioane de ani. Vreau să spun, 
Sudan avea cam patruzeci de ani, dar el a fost aici înaintea noastră. Strămoșii lui. Doar printre animalele acelea poți ști cât de mare ai voie să devii. Când Sudan zăcea mort într-o rână, nu zăcea acolo doar un simplu rinocer. Milioane de ani zăceau acolo într-o rână. Durata timpului care a trecut pe lângă noi nu o poți înțelege decât uitându-te, de exemplu, la Sudan. Accesul la timpul acela dispare o dată cu el. 
Gridul vrea să vadă poza pe care i-a făcut-o și i se pare că a ieșit bine în ea. 
Soarele apune. Cei doi bărbați stau în față, ea se așază în spatele mașinii și se întorc înapoi. Ghidul îl întreabă dacă el are un clan. El îi explică faptul că treaba nu funcționează chiar așa. Că ea, și arată înspre ea, ea e clanul lui. Sau că asta s-ar apropia cel mai bine de ideea de clan.  Ea stă în spatele mașinii, nu urmărește discuția lor. Se gândește la sintagma timp de gestație. Se gândește că e o sintagmă frumoasă. Că timp de un an și jumătate, cât rinocerul e gestant, acesta nu poartă în el doar o nouă viață, ci și foarte mult timp. Și că purtatul celor șaizeci și cinci de kilograme e cel mai greu lucru pe care trebuie să-l facă în afara celor două sute de kilograme pe care ei înșiși le cântăresc, și că cele saizeci și cinci de kilograme le poartă fără să știe pe cine anume poartă. Ea se întreabă câte kilograme ar fi dispusă să poarte fără să știe ce anume e. Se întreabă dacă deja face asta. 
Vrea să-și ia carnețelul să-și noteze asta și atunci vede lista în geantă. Un bucketlist cu tipurile de animale, pe care lipise plasturi. 
Se întreabă dacă și familia ghidului are o astfel de listă. Probabil că nu, se gândește ea. Posibil ca în sufrageria lui, o listă cu tipurile de animale aproape dispărute ar fi mai degrabă o listă cu animalele pentru care să se roage decât un bucketlist. 
Nu își notează asta. Doare zâmbește și adoarme.