I 
În dimineața zilei de 11 iulie 1978, un camion încărcat cu propan lichid por nește în direcția Barcelonei. Camionul provine dintr-un sat mic din  Catalonia și la volan este un șofer cu mustață deasă pe mijlocul chipului  lucios. Acesta conduce același camion pentru aceeași companie de 20 de  ani și cunoaște rețeaua rutieră a Spaniei pe de rost. Pentru a ocoli autostră zile cu plată, alege mereu drumurile lăturalnice.  
Rezervoarele de gaz nu sunt făcute să stea mult în soare. Darămite  un rezervor uriaș încărcat cu 25 de tone de propan, când de fapt doar nouă sprezece tone sunt permise. Poate face camionul pană și lovind apoi pere tele dimprejurul campingului se răstoarnă, alunecă peste teren și se oprește  într-un puț din beton cu o izbitură suficient de puternică încât să producă  o fisură în rezervor. Poate că rezervorul e fisurat deja dinainte și șoferul  oprește camionul lângă camping ca să examineze fisura. În orice caz, un  lucru e sigur: un nor de propan se înalță din rezervor și se răspândește în aer  peste campingul Los Alfaques, în căutarea unui foc deschis. 
Norul mare și alb de propan care plutește deasupra terenului de  camping atrage imediat atenția numeroșilor turiști care se înghesuie în  jurul autocisternei să privească acest fenomen. Gazul își găsește sursa lângă  o discotecă situată la nord-estul campingului, unde un tânăr la vreo două zeci de ani fumează o țigară. În momentul în care aburii de propan iau foc,  gazul inflamat se năpustește înapoi înspre camion într-o fracțiune de se cundă. Flama se izbește de cisternă iar propanul rămas explodează cu o bu buitură asurzitoare. O minge de foc înaltă cât șase etaje înconjoară  jumătate din terenul de camping. Cei care nu sunt loviți direct de piesele  camionului care zboară arzând în toate părțile sunt pârjoliți de valul ucigă tor de presiune fierbinte care în drumul său transformă numaidecât totul  în vâlvătaie. Buteliile de aragaz albastre explodează, mașinile sunt înghițite  de foc, oamenii sunt blocați în corturi și caravane în flăcări. Pentru a-l pro teja, un tată își aruncă băiețelul într-un congelator. Temperatura valului de  presiune e așa ridicată, încât băiețelul piere din cauza căldurii în cuptorul  lui privat. Majoritatea victimelor nu poartă decât costume de baie. 
Tot ce rămâne din șofer e o încheietură arsă a mâinii, de care e atașat  un ceas stătut dar încă intact. Ceasul arată ora 14:36, ora la care a avut loc  explozia.  

II 
Sunt o încheietură a mâinii. O bucată de os format din cel mai dur calcar,  acoperit cu o fâșie de carne uscată și niște piele jupuită. Mă aflu în sudul  Spaniei în camera unei fete care m-a așezat deasupra unui scrin, între un  deșteptător de călătorie cu ace indicatoare fosforescente și o reprezentare  din plastic a unui ștrumf. Când se face seară, lumina pală și verzuie a acelor cade pe pielea mea. Ștrumful ține un cadou în mână, iar eu nu știu ce se află  în cadoul acela.  
Cu ceva timp în urmă nu eram doar o încheietură a mâinii care nu e  atașată de nimic, ci făceam parte dintr-un șofer de camion mustăcios. În  partea din față a cabinei, șoferul își construise un mic altar. De parbriz avea  sprijinită o plăcuță de înmatriculare pe care era inscripționat numele fiicei  sale. Lângă plăcuță ținea un briceag de la firma Opinel. Când era copil,  șoferul se tăiase cu el la deget încercând să ascută un băț. Urma de la cica trice ar fi fost în continuare pe deget dacă l-aș mai fi avut. Din cauza sânge lui închegat, briceagul devenise lipicios și doar cu mare dificultate putea fi  deschis. Nu-l mai folosise demult. Cu toate acestea, tot și-ar fi răscolit pani cat toate hainele căutându-l dacă l-ar fi pierdut. S-ar fi descotorosit de toate  pernele și de toate ziarele din cabină, de mărgelele de pe scaun și de toate ce lelalte lucruri care nu erau fixate de camion, și dacă tot n-ar fi găsit cuțitul  nici atunci, s-ar fi întors înapoi din drum sute de kilometri oprind în toate  locurile de parcare prin care trecuse, ca să-și caute târându-se pe asfalt bri ceagul vechi, ieșit din uz. 
Mai erau și alte lucruri sprijinite de dosul acelei plăcuțe. O linguriță  de cafea din argint pe care o găsise cândva pe marginea unei chiuvete într-o  benzinărie. Un breloc din plastic dur în formă de coajă de arahidă. O banc notă de cinci dolari și o cheie franceză ruptă de la jumătatea mânerului.  
Toate aceste lucruri le-a cules șoferul de pe marginea asfaltului pe care con ducea zi de zi. La fel cum pentru cuțit s-ar fi întors din drum, așa s-ar fi  întors șoferul kilometri întregi și pentru fiecare dintre aceste relicve dacă  le-ar fi pierdut. Nu pentru că i-ar fi putut fi de folos mai târziu, ci pur și  simplu pentru că făceau parte din altarul lui. 
Mă aflu acum eu însămi în mijlocul unui astfel de altar, având lângă  mine deșteptătorul de călătorie cu ace indicatoare fosforescente și ștrumful  cu cadou de cealaltă parte. Iar în lumea întreagă se mai găsesc încă pe-atâtea  miliarde de astfel de mini-altare, ridicate în foste etajere, pe pervazuri, raf turi de cărți sau televizoare. Și toate cutiuțele cu dinți de lapte, pietricele netede, ouăle golite pe dinăuntru, cutiuțele muzicale, penele de bufniță,  ilustratele, scoicile, brățările, încălțările pentru copii, figurinele Playmobil  și fructele artificiale, toate formează împreună o rețea gigantică pe care mi lioane de oameni din întreaga lume pun un preț enorm. Cea mai mare reli gie din lume își are originile în miliarde de fleacuri. Iar noi, dragă ochiule, suntem împreună regele și regina lor.  

III 
E sfârșitul după-amiezii când se îndreaptă băiatul spre sat. Taică-su îl tri mite în sat pentru că circulă povești despre capre sălbăticite care ar fi fost lăsate în urmă de teroriști. La fermă, toată lumea a văzut coloanele de foc  de deasupra satului în flăcări.  
Ulițele sunt înnegrite de foc. Animale moarte de care încă mai  atârnă niște carne zac împuțite printre colibe. Caprele, cu siguranță cele în fometate, tind să se ascundă peste tot. Deci băiatul trebuie să intre în fie care casă și să deschidă fiecare dulap, dar nu-ndrăznește să se uite în colibe  pentru că-i e teamă să nu găsească vreun mort. Umblă de colo colo pe uli țele de nisip, se reazemă de fântână, fumează o țigară la marginea satului.  Într-o jumătate de oră de căutat, nu vede nici măcar o singură capră.  
Tânărul ar vrea deja să se întoarcă acasă când vede un șifonier mare,  din lemn, la marginea unei colibe distruse. E un model european din stejar  masiv, pe care deși fumul l-a înnegrit de sus pană jos, încă mai stă în pi cioare. Tânărul se îndreaptă prudent într-acolo. Piesa de mobilier din lemn  se ridică cu jumătate de metru deasupra capului său. Băiatul deschide dula pul. Balamalele sunt uscate și scârțâie din cauza nisipului.  
Pe fundul șifonierului mare, din lemn, e un ied mic care cu mare di ficultate încearcă să-și țină ochii deschiși. Ieduțul e slăbănog, iar după blana  mată băiatul vede că nu a mai băut de zile întregi. Nisipul și țânțarii îi aco peră cea mai mare parte a corpului. Lucrul cel mai ciudat legat de acest  animal se găsește chiar pe capul lui, pentru că, încleștat între cele două  coarne, ieduțul are un ochi de sticlă. Băiatul mângâie animalul o singură  dată din cap până-n picioare ca să-l liniștească, după care îi prinde capul în  mâna dreaptă iar cu mâna stângă trage cu putere de ochi. Ochiul se des prinde brusc și se rostogolește spre colțul dulapului. Băiatul dibuie colțul  dulapului, găsește globul ocular și-l bagă în buzunar. Își atârnă iedul slăbit  după gât și pornește grăbit spre casă.  
Acasă, băiatul pune ieduțul în țarcul de lângă fermă. Ieduțul e inte grat în turmă de celelalte capre iar după o perioadă de întremare, începe să  producă urmași. 
Băiatul se duce în camera lui, se uită la ochi, se uită-nspre nord, se  uită la ochi. 

IV 
Apa e importantă pentru un ochi de sticlă. Dacă nu ții ochiul de sticlă în tr-un mediu umed, el acumulează praf, iar praful acela îl bagi în orbită  când îți pui ochiul acolo. De aceea, când nu mă purta, posesorul meu ante rior mă punea în apă într-un pahar de long drink. Zăceam apoi pe fundul  paharului cu pupila în jos, uitându-mă toată noaptea la el. 
Noul meu posesor e un băiat cu doi ochi sănătoși, deci nu mă  poartă. Stau pe pervazul de la dormitorul lui, fără apă. Praful se lipește ne încetat de mine.  
Astă seară m-am uitat afară, la duna de nisip din fața fermei. Duna  se scălda într-un portocaliu de natriu, iar lumina venea de la lămpile atâr nate ca să alunge animalele sălbatice de pe pajiștea caprelor.  
O oază de lumină într-un deșert în care altfel e întuneric beznă. În  timp ce mă uitam afară, o viperă s-a strecurat în lumină. Cu coada în nisip,  vipera a conturat o urmă șerpuită. Era o liniuță discretă, subțire, dar, din  cauza umbrelor adânci pe care le aruncă lumina portocalie, am putut să o  văd cu claritate. 
Mai târziu în noaptea aceea, s-au perindat mai multe vipere peste  dune. Au conturat urme noi, paralele cu cea dintâi, dar și de-a curmezișul.  Începuseră să semene cu niște valuri desenate. Făcute cu o mână șovăiel nică, stângaci, poate chiar puțin copilăresc. Dar am văzut dintr-o dată  marea în nisip. 
Un ochi de sticlă nu poate plânge, drept pentru care nu se poate  umezi singur. Un ochi de sticlă are nevoie de apă. De aceea, marea e deose bită pentru un ochi de sticlă. Marea e pentru mulți un obstacol, o ultimă  piedică care trebuie înlăturată în drumul spre tărâmul promis. Dar pentru  mine marea nu e un impediment. Eu, dimpotrivă, vreau să merg acolo. 
În noaptea aceea, tânărul a apărut la un moment dat în spatele meu.  Și el se uita la dună. Nu știu dacă și el vedea același lucru în urmele lăsate de  vipere. Nu știu dacă și el visează marea. Dar băiatul și-a pus mâna în jurul  meu ca și când în orice moment m-ar fi putut lua ca să plecăm. 

V 
O fată e o fată, e o fată, e o fată. Deși sunt de părere că tocmai în Spania ar  trebui să colind bulevardele în cizme de cowboy din piele albă decolorată  și-ntr-o cămașă șterpelită făcându-le cinste băieților cu o prăjitură cu  morcov și cârnați calzi, în ultimele săptămâni am senzația că ar trebui să mă  cațăr într-un turn înalt, ca să-mi flutur părul pe geam și să-i atrag atenția  unui prinț arab pe un cal negru ca tăciunele, amândoi cu ochi la fel de negri  și pătrunzători, să vină să mă ia din satul ăsta plicticos și să mă ducă pe  plajă, unde, lovind furios din șale, să mă facă femeia lui. 
Și aproape în fiecare noapte adorm cu imaginea unui ochi mare și  verde în minte, un ochi care se arată pe cerul de deasupra acestui sat ca o  lună sperioasă, deplasându-se încolo și încoace de parcă ar căuta ceva.  
Deodată, ochiul cade pe jos și se rostogolește pe dealuri spre camera  mea. Rămân lipită de ochiul care se rostogolește, iar el mă duce departe de  satul care rămâne în urmă ca o ruină în flăcări, nimicită. 
Eu n-am un bărbat care să mă ia cu el și sunt eu însămi o fată pericu loasă care ține pe dulap o încheietură a mâinii de care nici măcar nu e înfri coșată sau dezgustată. Cauza furnicăturilor din arterele mele este sângele  murdar care se trezește la viață atunci când îmi pun propria încheietură a mâinii alături de cea găsită. Dar nici măcar atunci nu mă simt ca și când aș  fi pierdută sau spurcată. 
O fată e o fată, e o fată, e o fată. Vântul de pe buzele mele aspre îmi  strigă că trebuie să plec. Vântul din vasele mele de sânge îmi strigă că tre buie să aștept.