Întrerupere pe traseu

Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în obiectul care provoacă strangularea. 
Pe de altă parte, moartea prin spânzurătoare a fost multă vreme cea mai populară metodă de sinucidere din Republica Cehă. În special pentru bărbați; aproximativ 61 din 100 de sinucigași se spânzură, față de 40% în cazul femeilor.
Dacă n-aveți noroc să vă rupeți gâtul, moartea se instalează după aproximativ zece minute. Acest tip de sinucidere prezintă un grad înalt de siguranță, în schimb, dacă scapă cu viață, omu’ are toate șansele să rămână cu creieru’ bulit. 
Spre surprinderea mea, spânzurătoarea oferă o gamă mai largă de variante de materializare decât s-ar putea imagina. În secolul al XIX-lea, un profesor oarecare număra 261 de poziții diferite în care se pot spânzura sinucigașii. În 168 de situații, picioarele se sprijineau pe pământ, în 42 dintre ele trunchiul găsea o bază în genunchi, în 22 de cazuri sinucigașul stătea întins pe pământ, 19 dintre ei erau așezați pe un scaun, iar ultimii trei, ghemuiți pe vine. Evident, cel mai des se utilizează o frânghie, dar lucrurile se pot face și cu ajutorul unei cravate, batiste, piese de lenjerie tăiate în bucăți, se mai pot utiliza șireturi, bretele, curele, un cablu electric sau o centură.
Obiectul cauzator al morții prin strangulare. „Strangulatorul.” Un cuvânt pe care nu îl voi mai putea pronunța niciodată.
Uneori mă gândesc la acea înverșunare, la nedorința de a trăi sau, mai degrabă, la dorința de a nu trăi a celor care se spânzură, pe care îi găsim, după aceea, ghemuiți pe vine.
Djjjjimmm.

— Dar aveți idee, de fapt, de ce anume sunt astăzi aici? perorează domnul în cămașă albă care se află la baza podiumului din sediul organizației Șoimul. 
— De ce?“ îl întreabă doamna în rochie galbenă care stă lângă el. 
Este nevastă-sa, dar cuplul joacă așa, de formă, un dialog între mentor (el) și public (ea), pentru că pe public (noi) nu te poți baza niciodată.
— Această întâlnire este menită să vă inspire și să vă încurajeze!
— Să ne încurajeze pentru ce?
 Doamna în rochie galbenă ridică vocea. Alături de mine, Madla își roade pumnul, îl bagă pe tot în gură. 
— Pentru a vă trăi adevărata voastră viață! exclamă domnul în cămașă albă. 
În acel moment, se întâmplă ceva ce ar trebui să reprezinte un moment cathartic, în care se așteaptă o reacție emoțională din partea publicului real. Mă uit la cei din jurul meu, atât cât îmi permite semicercul limitat al scaunului rotativ. Două treimi din public sunt femei. Nimeni nu răspunde, așa că doamna în rochie galbenă preia încă o dată rolul întregului public și începe să aplaude. Ca atare, aplaudăm și noi.
— Ați auzit vreodată despre tehnica hawaiiană Ho’oponopono? întreabă domnul în cămașă albă. 
Tăcere. 
— Înainte de a vă spune ceva despre cum a apărut această tehnică, vă voi împărtăși elementele de bază. Lucrurile cele mai importante! Sunteți gata?
— Da! se cutremură doamna în rochie galbenă.
— Atunci, ascultați-mă cu atenție. Serios, ascultați-mă cu foarte mare cu atenție, spune el încet, acesta este lucrul cel mai important care se va auzi astăzi aici. Tocmai asta vă poate schimba viața.
Așadar, tăcem cu toții, așteptăm cu nerăbdare, vrem să ne schimbăm viața.
— Te iubesc, spune domnul în cămașă albă, uitându-se la doamna Starostníková. Îmi pare rău“, spune el apoi, privind-o pe Boháčková. Te rog, iartă-mă, adaugă apoi, dând din cap către soțul ei, Boháček. Îți mulțumesc, declară apoi, privind-o pe Madla, care reușește să-și scoată pumnul din cavitatea bucală.
Se lasă din nou tăcerea. Cineva tușește. Cineva își drege vocea. Starostníková se trage de perciuni. Doamna în rochia galbenă are un aer misterios.
— Nu-i ceva ciudat în legătură cu aceste propoziții? Spui asta aproape în fiecare zi, nu-i așa? zice domnul în cămașă albă.
— Păi, cam da! recunoaște doamna în rochie galbenă.
— Dar aceste patru propoziții, aceste propoziții aparent prăfuite pot ajuta la purificarea subconștientului nostru. Cu ajutorul lor, puteți distruge programele ascunse care ne controlează, care ne împiedică în îndeplinirea misiunii pentru care am fost trimiși pe lume. Și în împlinirea dorințelor. Datorită acestor patru propoziții, putem ajunge la așa-numita stare zero, o stare în care nu există nimic și totul este posibil. Nu există gânduri, cuvinte, amintiri, convingeri, credințe. Pur si simplu nimic. Este o stare de vid, o stare pe care oamenii încearcă să o atingă în diverse moduri de secole, de milenii întregi.
Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o repetă des. 
— Știți ce este starea zero? Nu? Este o stare de dragoste pură, fără limite. Noi toți observăm lumea printr-un fel de lentilă, dar ea este plină de depuneri impure, de necurății. Știți ce vreau să spun. Prejudecăți, iluzii, amintiri, modele de comportament învățate de la alții, trebuie să scăpăm de toate acestea! Să le aruncăm din noi, să ne curățim de ele. Și dacă ne vom curăți și ne vom curăți de ele fără preget, vom pătrunde într-un spațiu care poate fi numit o lume fără granițe...
Madla începe să fredoneze încet melodia „Jocurile fără granițe“. 
— …Aici vă veți găsi Sinele, vă veți dezbăra de energia negativă, iar prin voi vor putea curge de acum încolo numai gânduri și cuvinte curate. Așadar, de ce întocmai aceste patru propoziții? Te iubesc. Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Pentru că suntem potopiți de negativitate și de durere emoțională! Iar acestea provoacă dezechilibrul din noi! Bolile! Doar prin procesul pocăinței, iertării și transformării ulterioare putem ieși din această stare. Acesta este Ho’ oponopono.
Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „Te iubesc“ ne contopim cu Creatorul. Esențial este să iubim totul, să ne iubim chiar și propria obezitate, sau toate gândurile nebune care ne vin în minte, să le spunem doar atât: „Vă iubesc, gânduri dragi, te iubesc, obezitate.” Domnul în cămașă albă spune că, prin cuvintele „Îmi pare rău”, recunoaștem că un virus a intrat în sistemul nostru interior. Nu îi cerem Creatorului să ne ierte, ci să ne ajute pe noi înșine să ne iertăm. Domnul în cămașă albă spune că, dacă ne rugăm pentru iertare, ne rugăm în același timp și pentru transmutarea energiei noastre negative în lumină, ne rugăm pentru transformarea subconștientului nostru într-un vid absolut, în scopul de a ne descoperi sinele, propriul eu, întrucât acesta poate fi găsit numai în starea zero. Când spunem „Mulțumesc“, afirmă domnul în cămașă albă, îi exprimăm în acest fel Creatorului recunoștința și credința că ne vom curăți de păcate. Domnul în cămașă albă spune că Ho’ oponopono nu este conceptul de viață al unui fast food, unde mâncarea ne vine imediat la fereastră – Creatorul cică nu e servitorul nostru. Este necesar să ne curățim, să ne purificăm, să ne purificăm, să ne purificăm, să ștergem murdăria din noi, să ne găsim propria Shangri-La, să ne purificăm, să ștergem mizeria în urma noastră, să ne curățim.
— Oare n-ar merge mai repede c-un laxativ? se apleacă Madla spre mine.
— Păi, ce altceva crezi că e Shangri-La asta? îi zic eu.
— Omoară-mă, mai șoptește Madla. Îți mulțumesc, chiar îți mulțumesc.
Domnul în cămașă albă spune că vom cânta despre toate acestea, că le cântă oamenii din întreaga lume, că poate în acest fel vom pricepe că e vorba despre un proces de purificare. Doamna în rochie galbenă aduce o cutie cu o chitară. Încet-încet, pumnul Madlei alunecă din nou în cavitatea bucală.
Domnul în cămașă albă cântă la chitară și, împreună cu doamna în rochie galbenă, repetă la nesfârșit cele patru propoziții care precedă refrenul (ho’ oponopono, ho’ oponopono etc.) și, cu concursul unor priviri încurajatoare, caută contactul vizual cu publicul (adică noi) – cică să cântăm și noi cu ei.
Privesc amfiteatrul Mršiňa dintr-o parte în cealaltă. Îi observ pe cei care zâmbesc cu ochii închiși, îi observ pe cei cu lacrimi în ochi, îi observ pe cei care privesc înainte, mai degrabă nepăsători, îi observ pe cei care cântă și nu se jenează deloc de chestia asta, pe cei ce li se alătură ezitând, o observ pe Bartáková curățându-și mizeria de sub unghii. Dar! În acel moment, pe ritmul hawaiian al melodiei despre iubire, iertare, scuze și mulțumire, pe ritmul melodiei despre căutarea sensului vieții, în mijlocul cântecului despre purificare, în sediul organizației Șoimul pătrunde un terorist. Mai întâi aleargă la Bartáková și, cu o macetă, o rănește la mână – tocmai la aceea la care își curăța mizeria de sub unghii. Apoi fuge înspre Starostníková și o înjunghie cu un cârlig. […] Sângele țâșnește și stropește cămașa albă a domnului, dar el continuă să zdrăngăne la chitară, doar zâmbetul i-a înghețat un pic. Alți teroriști dau năvală înăuntru, cel puțin zece, dintre care doi duc o bombă. Cu toate astea. preț de câteva clipe, se opresc, ascultă, încep să se legene în ritmul muzicii, mormăie melodia împreună cu domnul în cămașă albă și cu doamna în rochie galbenă. Apoi își dau seama de propriul sine, de sensul propriei vieți, îi mulțumesc Creatorului și ne ordonă să ne culcăm la pământ. Urlă, gesticulează cu armele, trag câteva focuri de avertisment, iar noi începem să ne smiorcăim, să ne privim speriați, să ne temem că vom muri. Aici și acum. Nu ne vom mai întoarce acasă. Vom muri aici. Uite-așa. Asta e. S-a terminat. Și în clipa asta negociem, ne căciulim în gând, fiindcă în clipa asta știm ce contează cu adevărat. De exemplu, Bartáková înțelege că ce contează este o mână – până acum nu îi trecuse asta prin cap. Brusc, toată lumea conștientizează care lucruri sunt importante și care mai puțin importante, toți și-ar dori să fie altundeva, fiecare are în minte un anumit loc specific, fiecare are în minte persoane specifice într-un loc specific. Apoi, teroriștii îl pocnesc pe domnul în cămașă albă cu chitara peste cap și dispar, lăsându-ne în viață, fiindcă își dau seama că în satul ăsta ne aflăm periculos de aproape de starea zero.
Așadar, suntem cu toții în viață – în sfârșit, cu ceva șocuri posttraumatice, ne mai pișăm pe noi în pat, dar asta e. Una peste alta, am avut cu toții de învățat din experiența asta și abia după ce am trecut prin ea am început să trăim cu adevărat. Un an întreg, frumos, poate doi. Iubim, ne pare rău, cerem iertare, mulțumim...
Și apoi, după vreo doi-trei ani... atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Ho’ oponopono. Vom povesti despre chestia asta toată viața – mă rog, cât a mai rămas din ea –, le vom povesti multora, pentru că a fost o experiență cu adevărat cutremurătoare – așa vom spune cândva, la o petrecere de Crăciun, cu un pahar de vin spumant în mână. Și apoi vom merge acasă, acasă vom scrie la computer o scrisoare de intenție de doi bani, vom da clic pe douăzeci de oferte de pe un site cu joburi, fiindcă jobul actual începe să pută a stereotip și nu mai avem nicio șansă să creștem în carieră, vom arunca o privire dezorientată în frigiderul plin, îi vom trece în revistă pe cei cinci băieți șucari numărați pe degete de pe messenger, oricare dintre ei poate fi bărbatul potrivit, dar care, care o fi de fapt? Altă urmă cană rămasă pe masă – de câte ori ți-am spus să pui un suport de carton! –, masajul discret al slăninuței de pe burtică, în fața oglinzii din baie – de mâine nu mai bag calorii în mine! –, înainte de a merge la culcare trimiți ultimul pupic – un pupic, zici mi-e dor de tine, bagi emoticonul cel trist, înainte să stingi lumina un sărut și pentru aia de doarme colo alături, ei, și închipuie-ți, iar au scumpit untul, băi, asta chiar nu se poate, da? 

Tadaaaam.

În loc de fereastră, ușă întredeschisă de la baie. Tata stă în fața oglinzii, clătindu-și aparatul de ras în chiuveta plină de apă și fredonând în același timp „Our House“ de Crosby, Stills și Nash.
Înainte aveam impresia că tatăl meu era un arbore sequoia. Cel mai mare din lume. Ca Hyperion, un copac care are aproape 116 metri în înălțime. Dar, după ce a murit Madla, copacul a început să se prăbușească. Scoarța lui devenise cenușie, ramurile se îndoiau și nu am mai găsit în niciun atlas un copac demn după care să-l pot numi pe tata.

Micuță cutiuță, micuță cutiuță

„Mi-cu-ță cu-ti-u-ță“, șoptesc roțile trenului, Șoptesc ca niște pitici insidioși, chicotind în același timp, șoptesc în timp ce eu privesc din vârful dealului către țintirim. Prin jurul meu plutesc în zbor fulgi și pene.
Ninge printre plopi, iar sicriul Madlinei este absurd de mic, atât de mic, încât nu pot să-mi iau ochii de la el. Îi șoptesc lui Adam că Madla n-ar putea încăpea în acest sicriu. Adam își duce degetul la gură, semn că trebuie să vorbesc mai încet, lumea mă poate auzi. Totuși, am dreptate: înăuntrul sicriului, Madla trebuie să fie sau îndoită, sau ghemuită. Și cu cât preasfințitul vorbește mai mult, cu atât mai mică este cutia aceea din lemn. În fond, poate că, până la urmă, Madla nici nu există în acest sicriu! Preasfințitul ridică puțin vocea, pentru că acolo sus, în spatele bisericii, tocmai trece trenul meu. Îmi întorc privirea către vârful dealului și îmi imaginez că mă aflu în tren, că mă îndepărtez în grabă de acest loc, călătoresc, nu mă aflu aici, ci pe drum, iar acesta poate fi un țel, călătoria poate fi un țel, asta se știe, se știe de mult, s-au făcut chiar și cântece despre asta. Iar în clipa când corpul Madlei este depus în groapa aceea săpată în pământ, cutia aceea din lemn pare mai degrabă un mic ambalaj dintr-un magazin de bijuterii, o cutiuță pentru un ineluș mai degrabă micuț, cât s-o strângi în palmă și s-o faci să dispară în mânecă. Un fel de magie. Hocus pocus.
Îmi curăț puful de pe haine.
Micuță cutiuță, micuță cutiuță, micuță cutiuță, șoptesc roțile de tren. Trenul încetinește și scrâșnește. Pătrundem cu greu prin nămeții albi.

***

Tadaaam.

Mă gândesc întruna la Madla. Șinele de tren, oarbe. Tunelul fără sfârșit.
O pagină goală dintr-o carte.
Huuușșșșș...

Uneori, când domnul Rochester aduce în magazin o piesă nouă de mobilier pe care tocmai a finisat-o, mai zăbovește lângă ea o vreme și o privește din mai multe unghiuri. La un moment dat, mă caută din priviri și cred că vrea să mă întrebe ce părere am. Nu că l-ar interesa în mod deosebit, dar așa, ca să nu stagneze conversația. Propriu-zis, m-a întrebat o singură dată: „Ce părere ai?“, iar apoi, realizând că nu spusesem nimic, a adăugat singur: „Nu arată rău, nu?“, iar eu am dat din cap că nu, nu arată rău, poate că am și zâmbit un pic în momentul când am îndrăznit să mă apropii mai mult de comodă și să-i mângâi muchiile.
— M-ai învățat minte, a spus apoi, mângâind și el comoda. 
Și-a trecut mult timp mâna de-a lungul muchiilor mobilei, apoi a pălmuit-o.
Sunt o comodă, iar domnul Rochester mă mângâie pe spate. De sus până jos.
Și apoi îmi trage o palmă peste funduleț.
Mă privește cu surprindere când chicotesc ca o adolescentă idioată și când mă înroșesc ca o adolescentă idioată. Scutur din cap ca și cum mi-aș dori să depășesc momentul acela penibil, să-l alung, să dispară prin lobii urechilor.
Zâmbește.
Aș vrea să-l îmbrățișez.