View Colofon

Adunăm forțe pentru a o lua la fugă

Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

[...] Lipsit de experiență, am intrat în club la scurt timp după ora deschiderii, când, prin cârciumile din jur, tinerii abia intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar setul tehno introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După strălucirea umedă a podelei, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, am meditat un timp asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman, mergând din când în când la bar pentru o bere, înainte să înceapă cozile la cocteiluri. În fond, mai târziu aveau să lase înăuntru numai fete, cel mult cupluri. Oricum, din punct de vedere statistic, funcționarea sălilor de dans este de o mie de ori mai realistă decât politica. Mai precis, niciun club din lume nu ar fi interesat de de-alde ca mine – băiețași beta sirotând cel mai ieftin lichior cu putință.
În timp ce spuma de la bere îmi năpădea creierii, pe la mese au început să apară primele Afrodite. Cu cât mai frumoase, cu atât mai arogante. Ce-i drept, se mai avânta pe stage-ul de dans câte un curajos inconștient. Dar de îndată ce-și dădea seama că e mai degrabă penibil decât cool, se lăsa de meserie cu o conștiinciozitate demnă de o cauză mai bună. Nu-i nimic, bem în continuare. După câteva clipe, încă doi... Step touch, step touch, mambo... Și tot nimic. Apoi șapte viteji deodată. Le-au sărit în ajutor chiar și niște nimfe angajate ale localului, îm(dez)brăcate în lenjerie sexy tigrată, care au luat urgent în brațe barele de rigoare. Și, atenție, dintr-odată ne-am trezit cu toții contopiți în același boiler cu fotograful clubului și cu blitzul strălucitor al aparatului său de fotografiat din seria E-M10, iar dacă nu pentru această euforie în masă s-a inventat în antichitate termenul „dionisiac”, atunci, la toți dracii, nu știu pentru ce!
[...] Aleasa, aceea pe urma căreia m-am pogorât în mrejele acestui dans drăcesc, nu are nici sâni, nici chip – și se numește Moartea. Vânătoarea infailibilă a tuturor vânătorilor. Îndată ce ajung, cu ajutorul respirației și al mișcărilor trupului, într-o anumită stare de spirit depersonalizată, sunt capabil să gust atingerile ei reci. Aceasta este forma mea de a mă descărca de frustrare – purificarea cu apele uitării. Ștergeți-o cu guma pentru o clipă nu numai pe Andrea și toate dificultățile de zi cu zi, ci și povara în sine, propria voastră poveste. Să te dizolvi în râs și dans, care, deși provine din străvechi ceremonii sexuale, ascunde poarta către nicăieri în spatele cortinei beatitudinii. Vidul care pare precedat evoluția umană. Și atunci, în Infern – și unde altundeva, decât în infern? – am reușit să ajung până în pragul porții! Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap în semn c-acceptă.
Uitare. Zap, meniu, ii... Z p ii... Tuc, tuc, tuc, ruc, tuc, tuc, tuc. Tocmai atunci, în moartea aia a mea a pătruns un înger. Nicio grijă, nu trec pe canalul ezoterismelor ieftine, deși în acel moment nu aveam nicio idee clară despre vreo eventuală realitate. Pe scurt, atunci când a bătut de miezul nopții, managerul clubului ne-a pregătit o surpriză: un mic spectacol de teatru. Nimfele care dansau la bară s-au pierdut în vestiare. Iar îngerul care se legăna acrobatic prin aer și pe frânghiile de deasupra scenei era un stripper dotat numai cu tanga roz și o vioară. Ar fi putut fi la fel de bine și o stripteuză, la înălțimea aia nu-l vedeam prea bine. Să zicem că era, probabil, ceva între, un fel de al treilea gen, așa cum se întâmplă adesea la îngeri. Iar aripile sale erau, desigur, dislocabile și se găseau la orice centru de închiriere de articole de carnaval. Mai trebuie spus că rolul viorii s-a limitat la acela de model plastic; dar asta nu conta.
Imediat ce îngerul a atins corzile cu arcușul, DJ-ul a trecut de la combinațiile muzicale mortale de până acum la remixul unui concert de coarde. Chiar și având în vedere senzaționalele proiecții video care au însoțit spectacolul, tot aș fi intuit acolo „Focurile de artificii“ ale lui Händel, deși scrise inițial pentru o orchestră de alămuri. Ceilalți, inclusiv managerul, s-au mulțumit cu ideea că e vorba despre o muzică nobilă, de mult dispărută – din vremuri ce precedă antichitatea de azi. Și pentru că habar n-aveau cum să danseze pe asemenea ritmuri, îndreptau curioși către tavan camerele video de buzunar. Iar cu cealaltă mână, își acopereau ochii roșii de potopul de lumină.
Maestrul în chiloți tanga făcea playback în iad. Ar fi de-a dreptul absurd să nu rezoneze în mine și ceva sacru, ceva ce tocmai mă străduiam să ucid prin prezența mea aici. Gesturile cu arcușul ale îngerului, amintind de mișcările de backswing de la golf, provocau scântei precum sudura unor obiecte din oțel iar arcușul lui mi-a pătruns în suflet. Nici vorbă – nu putea fi moartea! El era, dacă nu un trimis al zeilor, atunci pur și simplu al vieții, al iubirii și al tuturor celorlalte. Desigur, în esență, era doar un prostănac de la o sală de forță sau dintr-un salon de masaj, nu făcea decât să joace rolul înaripatului – și nu păcălea pe nimeni. O scânteie printre tenebrele ciclice ale destinului uman – atât și nimic mai mult. Numai că, fără să-mi dau seama, s-a ajuns la un efect care acționa numai asupra mea și a cărui intensitate avea să-mi devină permanentă. Asemenea simptome se manifestă în mod obișnuit la toți cei care își reneagă dorințele tinerești. Uneori prin oglindirea unui vis, iar alteori prin insuficiența fericirii tocmai în clipa când ar trebui să fiu mai fericit decât oricând. În același timp, însă, omul inventează tehnici de atenuare a unor asemenea reproșuri. Ba, mai mult, viața își găsește adesea un nou sens luptând împotriva lor.
[...] Nu, încă nu am dreptul la stabilitate. Să-i înaintez angajatorului contractul semnat pe perioadă nedeterminată fără a pierde o picătură de sânge. Să nu-mi pun prezervativ înainte de a face dragoste, dar să-i pun Andreei verigheta pe deget. Să alegem un nume – nu pentru vreun personaj literar, ci pentru un viitor nou-născut și să ne ridicăm părinții în această carte a vieții la rangul de bunici. Nu pentru a-mi însuși fraudulos rolul capitolului final din Familie – să-l lăsăm mai bine pe seama Apocalipsei –, ci pentru a crea condițiile necesare continuării sale sub formă de sitcom. Să împlinesc visul de veacuri al micii burghezii, să mă transform într-o ștafetă, într-o formă de trecere, să mă sacrific... Poezia n-are decât să se prăbușească pe distihuri de tip „iubite-aș,/ fluturaș“, unde fluturașul este cel de salariu. Deși sarcina i-ar ușura Andreei menstruația dureroasă, mi-ar urca mie sângele la creier când aș vedea cum i se rotunjește burtica. ⁠
— Nu vreau copii! îi arunc pe fereastra maternității sau îi arunc sub un tramvai cu tot cu cărucior. 
Eu sunt copilul în cauză, cel despre care este vorba aici, pentru ceilalți orfan de-abia scăpat de avort. Înțelegeți? Vorbește cineva cehește aici? Acest copil trebuie salvat!
Simt nevoia să adaug imediat că nici măcar nu mă interesează să boicotez ordinea socială actuală, să devin un intrus în rândurile sale sau partea sa opusă. Nu am căzut victimă romantismului celor blestemați – am cunoscut prea mulți oameni săraci pentru asta. Tata își câștiga existența ca street-worker pentru o organizație de caritate, așa că, încă din copilărie, ne petreceam Ajunul Crăciunului alături de homleși pe care oricum niciunul dintre noi nu-i iubea. Chiar dacă v-ați decide să le împărtășiți soarta – și, în general, ei nu au luat singuri această decizie –, strada și caraliii vă vor trata în așa fel încât din dorința de libertate vor rămâne numai dinții scoși în lupta pentru a o atinge.
Altă soluție? Poate continuarea studiilor de la master la profesor? Avansând pe cale ierarhică din singurătatea propriului turn și privind din avion la casele de la țară și la drepturile celor slabi? Cine nu este suficient de credincios pentru a deveni călugăr are încă șansa de a se înscrie în ordinul academicienilor. De a supune gândirea tânără legilor relativizării, combaterii și polemicii, după care precizia seacă va alunga curajul, ideile se vor preface brusc în ipoteze, ipotezele în trimiteri la alte ipoteze, trimiterile în șoapte ca niște note de subsol... Iar înțeleptul scrie până când rămân din el doar mâinile care au uitat îmbrățișarea.
M-am amăgit că, după ce disprețuisem existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei. Să am și eu parte de dragostea despre care scriam de atâta timp și să astup prăpastia rămasă după divorțul lor cu un anunț privitor la o nuntă. Să mă întrețin prin muncă, dacă până acum mă întreținuseră alții. Acum, când totul mi se oferă ca o cărare de veacuri bătută către groapa comună: stripperul fâlfâie brusc din aripi, muzica meditativă din copilărie învolburează fumul trabucurilor, iar eu, vreau, nu vreau, inevitabil, trebuie fac pentru a treia oară stânga-mprejur. Mă întorc din Infern la Andrea prin noaptea pustie și, în același timp, o părăsesc în gând. De acum, am un singur lucru în minte: inventează-ți propriul destin. Cu înverșunare. Cu înfocare. Fără să-ți pese de nimic. Chiar dacă n-ai face decât să hoinărești printre oportunități și până la urmă să nu te hotărăști pentru niciuna.
Pe acela care nu știe cum să meargă mai departe îl va îndruma nenea Google. Grație unui algoritm convenabil și comod de căutare a informațiilor, proiectul inițial de doctorat, menit digitalizării bibliotecilor, a ajuns dintr-un salt pe poziția celui mai popular motor de căutare pe Internet și a uneia dintre cele mai valoroase mărci din lume. Pentru a-și îmbunătăți poziția printre motoarele de căutare, celelalte mărci au răspuns prin creșterea producției de spam. Un efect secundar al accesului ușor la informații a fost faptul că a inspirat un boom al deșeurilor informaționale. Lângă butonul „Căutare Google”, există și unul „Mă simt norocos”, care vă duce direct la prima pagină pe care ați căutat-o. Am aruncat în motorul de căutare și o expresie de genul „Nu vreau să lucrez după ce îmi voi termina studiile – ce să fac”, iar butonul m-a teleportat la un interviu despre lifestyle cu o așa-zisă voluntară europeană. După câteva fraze menite să te aburească, tip „experiență unică”, „schimbarea lumii în bine” sau „mi-am găsit sensul existenței”, însoțite de selfie-uri în poziții pline de răsfăț, urma și un link către o pagină cu proiecte concrete. După ce am dat click pe această pagină, ieșea în evidență ca find cea mai actuală o ofertă constând într-un an de voluntariat la Bordeaux, Franța, o chestie plasată direct sub auspiciile Casei Europene. Din prezentare nu era prea clar care ar fi trebuit să fie scopul sejurului. Probabil totul și nimic – cu suficient timp liber. Ar fi trebuit să existe un număr de până la doisprezece voluntari din diferite țări, ceea ce ieșea cu atât mai mult în evidență în comparație cu alte proiecte care ofereau, pentru doi-trei nefericiți, perspectiva singurătății în nu știu ce pădure. În plus, Uniunea acoperea toate cheltuielile aferente întreținerii participanților.
[...] Și în acest timp mă va murdări propaganda europeană? Păi, vă rog frumos, cine mai poate rămâne curat astăzi? Aproape că îmi vine să zic „Alege-ți propaganda și iubește-o“, dacă n-aș ști că și așa totul se bazează pe inabordabilitatea uneia sau alteia dintre situații. Puritatea politică – da, chestia asta dădea foarte bine la noi după căderea comunismului, care i se adresa cu „tovarășa“ și pastei, și periuței de dinți, transformând gura în comitet central. Condamnând retorica propagandistică a vremii, care se fosilizase ridicol, aproape că am ajuns să detestăm însăși politica. Din fericire, odată cu trecerea acelui sfert de secol, oamenii se dezmeticesc și pricep că până și acea naivă atitudine antipolitică fusese de fapt doar un truc al câtorva băieți mai deștepți care și-au împărțit averea poporului la umbra afișelor electorale. Acum este momentul să luăm democrația mai în serios în propriile mâini – cât avem un acoperiș deasupra capului. Să ieșim pe străzi – înainte de a ajunge să dormim pe ele.
Mi se părea cel puțin instructiv să învăț în acest mod cum e treaba cu politica europeană, deși aveam să fiu dezamăgit.
În 2004, când Republica Cehă a intrat în Uniunea Europeană, mergeam pe 15 ani. Încă nici nu descoperisem opera – mai degrabă plăcerile masturbării sau fosilizarea Bisericii Catolice, care îmi fusese cândva mamă adoptivă. Din câteva percepții determinate de emisiuni TV, afilierea la UE mi-o amintesc ca pe un eveniment festiv, împotriva căruia nu se prea lătra. Președintele de atunci, pe de o parte, a solicitat admiterea în UE și, în același timp, la referendumului de aderare a votat împotrivă, împreună cu aproximativ o cincime dintre opozanți. Apoi a petrecut sărbătoarea în mod provocator pe Muntele Blaník, ai cărui cavaleri mitici urmau să se supună, după NATO, și Politicii Comune de Securitate și Apărare (PCSA). Iar atitudinea sa opoziționistă s-a amplificat și mai mult trei ani mai târziu, odată cu apariția Tratatului de la Lisabona, pe care l-a văzut ca pe o deviere a Uniunii „de la liberalizare la unificare”, cu alte cuvinte, de la libertate la egalitate, de la investitorul ceh la comunistul european.
Eu observam ambele tendințe – și fluxul generos de subvenții, simbolizat printr-un cerc de stele aurii pe diverse clădiri noi, și mormăitul protestatar la adresa stricteții directivelor implementate, care au dus multe cantine și mulți fermieri la faliment. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, când descopeream argumentația pro-europeană legată de o zonă sau alta, aceasta, prin erudiția sa, îmi era mai aproape decât autoapărarea de cârciumă a reprezentanților neamului cehesc, a căror senzație ponosită de „colonizați de către Bruxelles” nu am împărtășit-o niciodată. De ce să facem din noi înșine o periferie neputincioasă din punct de vedere mintal dacă, prin logica proiectului european, ne puteam număra printre creatorii acestuia? În plus, îi eram recunoscător Uniunii chiar și pentru cel mai amărât Erasmus, deși, după ce am vizitat Bruxellesul, mi-a mai trecut euforia.
După o călătorie de câteva ore cu autobuzul din Parisul cel murdar, ipocrit și gata să se prăbușească, m-a întâmpinat sala de expoziții a Europei, un oraș având pe jumătate aspectul unor dulciuri pentru păpușile care se vând în magazinele de artizanat din stațiunile balneo-climaterice și, pe cealaltă jumătate, al unui complex de clădiri superluxoase unde sălășluiește Puterea. Vă zic, însă, și dacă ar fi sălășluit acolo zeii, atâta timp cât există fie și o singură victimă a nedreptății, e necesar să fiți circumspecți față de orice putere. Să nu dansați așa cum vă cântă. Să fiți mereu de partea celor slabi. Și tocmai asta se află la baza intelectualismului stabilit de Émile Zola: nu este vorba doar de o „șmecherie“ deșteaptă și de neînțeles, așa cum este uneori – și cu atâta pasiune – caricaturizată realitatea. Intelectualul, omul educat care manifestă curaj, chiar și în detrimentul propriei cariere.
Ceea ce m-a cutremurat cu adevărat printre acele prime impresii din Bruxelles a fost tocmai acea paradoxal de desăvârșită vizită la Parlamentarium, ultramodernul centru pentru vizitatori, unde îmi promisesem să-mi adâncesc interesul pentru UE. Din păcate, totul a fost prezentat ca pentru proști, sau poate, oficial, ca pentru copii. Nici măcar cele mai scumpe tehnologii nu reușeau să ascundă goliciunea, inconsistența singurei, unicei idei care era scoasă în evidență aici: Datorită unității europene în diversitate nu vom deveni Lumea a Treia. M-aș fi așteptat la mai mult de la această idee; așa cum era prezentată, era, de fapt, doar un slogan pus aici, ca o replică de benzi desenate, în gura celor mai de seamă gânditori ai secolelor recente – de la Churchill până la Wagner, Camus sau Kafka. Asta m-a insultat. Desconsiderarea la adresa altor destine pe care o conținea această propagandă, care în schimb nu dezvăluia pe deplin destinul Uniunii cu toate contradicțiile, înfrângerile și îndoielile... în care s-ar putea crede. 
Așadar, am optat pentru anul de voluntariat european, spre a pătrunde în acea goliciune și a-mi crea destinul prin ea. „Este doar o altă evadare, o altă fugă!“ clănțănea în mine conștiința mea cehească. Deși, așa cum va trebui să recunoașteți, ceea ce mă îndepărta cu adevărat de mine însumi erau tocmai cehismele alea fosilizate de doi bani: „Ridică o casă“, „Plantează un copac“, „Dă naștere unui fiu ingrat“ etc. Căutam o barcă de salvare care să mă îndepărteze de toate acele alei, orașe și maternități în a căror ruină susținătorii cauzei își observă în fiecare zi propria înfrângere – și pe a voastră. Și am avut parte de baraca aceea – tot ce a trebuit să fac a fost să cobor mai întâi în miezul infernului.
Cehii fie nu știau de proiect, fie erau prea leneși ca să-și scoată botul vizuină. Astfel încât, având în vedere obligativitatea acceptării în proiect a unui ceh, m-am uitat degeaba în jur după concurență. M-au primit imediat, fără să-mi citească CV-ul.
Mi-am adunat curajul și i-am spus și Andreei. Pielea i s-a făcut albă ca varul. Nu pricepea nimic: — Abia ne-am adunat și noi la un loc și tu pleci așa, dintr-odată?
—Iubito, iartă-mă..., i-am ocolit eu privirea. Știi, este în joc însăși viața mea.
— „Iubito“?! Ești un egoist care habar n-are să iubească.
Și poate că lovitura asta directă în vanitatea mea de teoretician al iubirii ne-a împiedicat despărțirea. Am recunoscut că, dacă până atunci relația noastră se menținuse în special prin sex și prin banalitate, distanța și corespondența asociată ei ar fi putut fie s-o facă să atingă profunzimi nebănuite, fie să-i asigure o moarte lentă și fără dureri. Sub cataliza unor noi impresii și noi iubiri!, am mai avut odată o relație de dragoste la distanță. Cu Dumnezeu. Până când a încetat să-mi răspundă.
În locul lui Doamne-Doamne mi-a rămas tata, un dolofan cu apucături caritabile, care s-ar fi împărțit bucuros pe sine altora, chiar și în propriul detriment. L-am prins la computer, holbându-se la un schimb de focuri dintr-un film american descărcat de pe cine știe ce server cu materiale piratate. 
— Ce-i? și-a scos el căștile, iritat, simțind că vreau să-i spun ceva.
— Vreau să merg în Franța un an.
— Și ai nevoie de ceva?
Asta e tot ce ai de spus? Nu mă întrebi unde anume mă duc și de ce și ce voi face acolo? Voiam doar să-mi iau rămas-bun de la tine. Și ce dacă, nu-i așa? Mă voi întoarce, spre deosebire de mama. Putem vorbi prin Skype – ca și când nici n-aș fi plecat. În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei... măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii, acolo unde mai înainte lipsise. 
Nu te deranja, tată. Nu de alta, dar îți mor ăia de pe monitor. Eu plec să-mi trăiesc propriul film, în coproducție cu Uniunea Europeană.

More by Mircea Dan Duță

Stația de epurare a apei

Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva minute, a început să se uite în jur și a verificat SMS-ul pe care îl primise cu o zi în urmă. „Buna, Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fața podului, in dreptul grupului de baraci A.“ L-a mai citit de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă. Vechea stație de epurare și cea nouă, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insul...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Orașul străin

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu continuu, ce se repeta iar și iar, precum Ave Maria în timpul rugăciunilor care compun rozariul. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să se oprească. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd faimoasele poldere, canale de apă ce se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care-și întind palele precum brațele unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în nou...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abi...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl
More in RO

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Manevră

E sfârșit de ianuarie, într-o sâmbătă, la un an după ce ai lăsat fierbătorul de  orez la ea. Torni cafeaua-n două căni și scoți feliile de pâine din prăjitor.  Borcanul cu zahăr e pus pe penultimul raft din dulăpiorul de deasupra ara gazului. Când te întinzi după el, umărul tău face un zgomot dezgustător.  Ea își ridică privirea din telefonul de pe masă, de lângă ochelarii ei. Pui bor canul cu zahăr pe masă, te scuzi și te duci să plângi la toaletă. Pe măsură ce  expiri ușor, sughițul e aproape imperceptibil. Abia un ecou dacă se mai  aude. Un secret pe care-l împărtășești calendarului de pe u...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Timpul e un cerc

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică.  Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.   Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii.  Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai...
Written in RO by Andrei Crăciun

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko