Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu continuu, ce se repeta iar și iar, precum Ave Maria în timpul rugăciunilor care compun rozariul. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să se oprească. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd faimoasele poldere, canale de apă ce se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care-și întind palele precum brațele unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în noul oraș. Prima experiență care inaugura cumva prietenia dintre mine și acest loc. Într-o țară renumită pentru arhitectura sa de mare frumusețe, o țară unde intenționam să mă stabilesc pentru o vreme.
Îmi găsisem de lucru în biroul de arhitectură SeArch, care era renumit pentru practicile sale inovatoare în domeniul designului, după cum spunea chiar numele firmei. Mă interesau lucrul cu transmateriale și elemente de construcție conținând hardware, software sau componente electrice. Eram interesată de proiectele care explorează moduri de construcție netradiționale. Una dintre cele mai cunoscute creații ale biroului SeArch este Villa Vals – o casă de familie din Alpii Elvețieni încastrată în coasta muntelui, asemănătoare unui crater de meteorit sau unui satelit luminos care primește lumină în timpul zilei, iar noaptea o reflectă înapoi în împrejurimi. La birou, mi s-a oferit posibilitatea de a participa la un concurs pentru designul unui nou muzeu a cărui fațadă avea să fie formată din panouri mobile din aluminiu și plastic, sensibile la căldura solară și umană. Am avut ocazia să explorez o nouă abordare în proiectarea clădirilor administrative sau să gândesc spațiul interior al unei sinagogi, regăsit identic în exteriorul clădirii. Un proiect mai interesant decât altul. Și era cu atât mai plăcut cu cât clienții olandezi sunt foarte interesați de arhitectură – pentru ei, e ceva firesc, la fel ca reportajele despre birourile de arhitectură tinere și promițătoare, care se difuzau în fiecare seară la știrile principale.
Așadar, aveam un loc de muncă, dar nu și o locuință. Amsterdamul era renumit pentru cererea mare și oferta extrem de mică în domeniul imobiliar. Deocamdată mai puteam rămâne câteva zile în apartamentul nepoatei lui Rein Geurtsen, arhitect și urbanist din Delft, care pleca uneori să țină cursuri la Facultatea de Arhitectură din Praga. Era un apartament tipic olandez, cu fereastra dinspre stradă mare cât o vitrină. Nu avea rost să tragi perdelele, întrucât aceea era singura sursă de lumină pentru spațiul adânc și îngust care se cuibărea de dimineața până seara în penumbră. Am devenit astfel parte a peisajului stradal, a străzii, de unde cădeau din când în când asupra mea privirile hoinare ale trecătorilor în căutarea unui oarecare stimul vizual în timpul plimbării prin oraș. Era un mediu mult mai prietenos decât camera miniaturală de la hostel, cu pereții săi pictați cu pete de mucegai și covorul mustind de apa pe care o împărțea bucuros cu șosetele mele. Picturile abstracte de pe pereți, de care ar fi fost mândru chiar și Boudník, erau rezultatul umezelii omniprezente, de care n-aveam cum scăpa în vecinătatea intimă a canalelor.
N-aveam cum scăpa nici de norii nevrotici care aruncau pe pământ în orice clipă averse neașteptate. Am ieșit într-o excursie, de câteva ori am reușit să mă ascund sub câte un pod, dar până la urmă ploaia tot m-a prins și m-a murat până la piele. Cu toate astea, n-avea rost să mă mai întorc, așa că mi-am continuat drumul cu bicicleta printre canalele cu locuințe lacustre și casele înguste din cărămidă legănându-se ca ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. În timpul uneia dintre averse, m-am oprit sub streașina unui cămin studențesc. „N-ai nevoie de locuință?“ m-a întrebat în engleză un tânăr chiar mai înainte de-a fi apucat să privesc în jur și să evaluez clădirea ca pe un puzzle compact alcătuit din containere de locuit. „Caut“, mă aud răspunzând, iar băiatul mă informează imediat că s-a eliberat un loc aici în cămin și că se caută candidatul cel mai potrivit pentru el. În acest scop, se organizase în seara aceea un party. „Vrei să vii?“ „O să vin.“ „Great.“ „See u.“ Atunci e super. La șase, aici. Uit de excursia plănuită și mă duc să mă schimb pentru a mă întoarce aici în câteva ore.
Căminul este un coridor lung și negru, cu numeroase uși către fiecare dintre camere. Urmează apoi o scară bogat împodobită cu picturi și inscripții colorate realizate cu sprayul, cu care s-ar putea mândri orice pod sau barieră de zgomot pe lumea asta. Muzica se aude la intensitate maximă și se simte mirosul de iarbă, de altfel, la fel ca peste tot prin oraș în apropierea cafenelelor (care oferă legal hașiș și marijuana, doar că, dintr-un motiv sau altul, uitaseră să menționeze asta în titulatura magazinului). Tânărul mă recunoaște și mă inițiază în regulile partyurilor în scopuri imobiliare: fiecare candidat la camera liberă trebuie să atragă cât mai mulți locatari ai stabilimentului, care vor decide pe care dintre nou-veniți îl vor alege pe postul vacant de „rezident”. Mă uit în jur, petrecerea este în toi, toată lumea ține în mână câte o băutură, cel mai adesea un Heineken (precis nu se compară cu berea cehească). Candidații la locul liber din cămin sunt ușor de recunoscut. Râd mai tare și vorbesc mult. Fetele cu ruj roșu își încearcă norocul la olandezii slăbănogi, iar băieții zboară de la o localnică la alta. Fix genul de situație pe care o iubesc introvertiții. Timp de o oră stau stânjenită în picioare, apoi mă așez pe un fotoliu dintr-un colț și privesc mulțimea care roiește prin peisajul cu aspect de sfumato, ca un tablou de Rembrandt. După un timp, dispar pe bicicletă și nimeni nici măcar nu observă. Când mă întorc la locuința mea temporară, nu mai plouă deloc. Mă opresc pe pod, de unde se vede golful maritim. Urme de lumină se rostogolesc obosite la orizont și se topesc în propriile reflexii de la suprafața apei. Încep să aștept cu nerăbdare acele poldere ascunse în iarbă pe care nu le-am văzut astăzi. Aștept cu nerăbdare peisajul care, în orizontalitatea sa nesfârșită, mi se arată ca pielea fin ridată a palmei mele.
Lucrez de dimineață până seara și nu am timp să-mi caut locuință. Pe parcursul săptămânii răspund la zeci de anunțuri. Mă sună înapoi numai un irakian cu piele închisă la culoare. Mă întâlnesc cu Mohamed pentru prima dată la Oosterpark, chiar la marginea păienjenișului pe care îl reprezintă sistemul de canale convergente din centrul istoric. Mă duce în apartamentul său, într-o casă din cărămidă maro-roșiatică, cu ramele ferestrelor albe, cu o scară îngustă și abruptă, și întunericul specific. Mă întâmpină o femeie simpatică. Poartă o eșarfă care-i acoperă lejer părul negru și are trei copii. După cum aveam să aflu mai târziu, doi dintre ei erau rămași de la prima soție a lui Mohamed, care fugise în Iran. Nu vreau să știu de ce. Mohamed însuși a venit în Olanda pe post forță de muncă ieftină și deja s-a stabilit aici. Îmi arată o cameră goală cu o fereastră mică, ce dă către o curte întunecată. „Am camera asta cu fereastră“, spune el, cu ochii mici strălucindu-i viclean. Având în vedere accentul pus pe cuvântul fereastră, îmi vine în minte că acest element de construcție nu este ceva obișnuit în centrul Amsterdamului. Mă mut la familia musulmană chiar în toiul Ramadanului. Ziua postesc cu toții și iau cina numai după ce se lasă întunericul. Sunt invitată la una dintre mesele de noapte. Printre principiile Ramadanului se numără probabil și ideea că oaspeții și străinii nu trebuie să flămânzească. Masa este plină cu mâncăruri tipic irakiene, iar la mijloc se află un fel de bulgăre imens, asemănător cu o pâine mare și conținând o umplutură. „Ce este înăuntru?“ întreb curioasă. „O bombă!“ vine, spontană și iute ca o împușcătură, replica lui Mohamed. Iar ochii îi sclipesc de satisfacție în urma acestei glume atât de reușite. Râdem cu toții. Apoi mâncăm, discutăm și urmărim știrile irakiene pe care nu le înțeleg. Dacă am găsit un cămin în această țară, este în acest apartament cu reguli specifice unui musulman practicant, notate pe hol, lângă ușa de la intrare, și în camera prin a cărei fereastră se vede – măcar în parte – cerul acum senin, acum înnorat.

                                                                                                                  Orașul meu care nu este al meu

„Îți cumpăr înghețată de-acolo“, mi-a spus tata, știind aproape sigur că în felul acesta mă va scoate din casă. Voia să asculte clopotele Loretei, dar nu voia să meargă singur. De îndată ce a pronunțat cuvântul „înghețată“, am țâșnit în hol să-mi pun pantofii, pe care el mi-i cumpăra întotdeauna cu un număr mai mari. Aveam nouă ani. Trecuseră trei ani de la Revoluție și doi de la vizita papei. Se împlinea un an de la înmormântarea bunicii mele, unde îl văzusem pentru prima dată pe tata plângând. Stăteam într-o clădire cu apartamente de închiriat, cenușie, lipsită de ornamente, în care sunetul liftului răsuna în toată casa ca geamătul din timpul unui act sexual. Locuiam într-un apartament cu trei camere, cu vedere la parc, cu un loc de joacă și bucătărie într-o curte năpădită de buruieni, în care se găseau trei nuci zdraveni și un bătător de covoare ruginit. Copacii din parc, cu crengi joase, pe care se ședea comod, și secretul interzis al unei curți ascunse – asta a fost copilăria mea la marginea cartierului Hradčany. Asta până a venit ziua aceea. Până la acel cumplit moment de cotitură – mutarea.
Când am ieșit din apartament, ne-am luat la întrecere cine ajunge primul jos. Dacă ia tata liftul sau cobor eu pe scări. Ascensorul a tot hoinărit încolo și-ncoace și, până să ajungă la etaj să-l ia pe tata, eu eram deja afară, în fața clădirii, înfigându-mi degetul plictisit în tencuiala de brizolit. În soarele dimineții, mici particule străluceau sidefate. Sunetul unei uși trântite în spatele tatălui meu m-a smuls din microuniversul tencuielii cu creste montane miniaturale. Un tramvai a trecut prin intersecție și a scârțâit delicat. „Cis fis ais“, cum ar imita prietenul meu, violonistul, tonurile sonore ale tramvaiului. Poate vorbește aiurea, cine nu are nici urmă de auz n-are cum să știe. 
Cred că pe vremea aceea nu mai eram nevoită să port colanți albi, fustă în carouri și tunsoare castron. Probabil că am avut parte de ele o perioadă scurtă, când arătam un pic a băiat: purtam haine care le rămăseseră mici fraților mei – o cămașă de flanelă și pe dedesubt un tricou cu un Sandokan spălăcit. M-am strecurat intenționat prin spatele tatei, ca să nu mă vadă. M-am bucurat de bălțile care se păstraseră printre denivelările trotuarului. Înainte să înceapă să plouă, nori albi strălucitori se oglindeau rostogolindu-se în ochiurile de apă.
Am traversat șinele de tramvai, am trecut pe lângă clădirea Orchestrei Centrale a Armatei din Republica Cehă (unde soldații se lăfăiau la ferestre ca niște plăpumi la soare), pe lângă fosta mea grădiniță și Liceul Kepler (unde se fumează iarbă ca peste tot), apoi ne-a preluat cartierul Pohořelec, cu casele sale joase, în stil renascentist, lipite de Mănăstirea Strahov. Zona înclinată a pieței ne-a rostogolit mai departe, pe lângă biserica purtând inscripția Hotel și fast-foodul inițial, de-a lungul unei arcadei ciupite, pe lângă Palatul Černín, presărat în partea de jos cu basoreliefuri bogat ornamentate, ca o față ciupită de vărsat, și cu parada militară a coloanelor corintice în partea de sus. Apoi am ajuns acolo, în Piața Loreto. Ne-am înghesuit și noi într-un pâlc de oameni care se plimbau încet prin fața barocului impozant al Loretei și așteptau primele măsuri ale muzicii clopotelor. Mai ascultându-le câte-un pic, mai zgâindu-mă pentru câteva clipe la fundul rotund și gol al unui înger de piatră, în cele din urmă, am prins prilejul de a-mi înmuia gânditoare picioarele în balta cea mai apropiată. După un timp, bălțile au început să salte singure pe loc, fără să le agit eu cu picioarele. Aerul s-a umezit, spațiul s-a umplut de urzeala ploii și soarele s-a pierdut pe undeva, de parcă cineva ar fi aruncat o pătură umedă peste orașul meu. A trebuit să ne întoarcem. Nu ne-am continuat drumul spre castel și curtea acestuia, pe lângă casele marcate cu emblemele stăpânilor lor, pe lângă felinarul din fier forjat cu cele patru nimfe ale sale, și ele din fier (care, nu știu de ce, m-au îngrozit), în jurul fațadelor pictate cu sgrafitto estompat aproape în întregime (deși, aici, a picta nu este un termen potrivit pentru răzuirea monotonă în tencuiala umedă), pe lângă portalurile cu balcoane false, pe lângă soldații din garda castelului (pe care pe atunci încă nu era atât de greu să-i faci să zâmbească), pe lângă statuia din bronz a lui Masaryk (sub care frații și surorile mele au cântat piese din repertoriul lui Kryl și au câștigat bani pentru o bicicletă). Și, în sfârșit, acea magnifică deschidere prin care ni se prezintă orașul. Prin care ni se oferă, ca un nesfârșit set de construcții pentru copii, alcătuit din acoperișuri, coșuri de fum, poduri, turnulețe și cupole. Ca un lego uriaș cu care ne-am putea juca atât de frumos.
Pe drumul spre casă, rămăsesem din nou în urmă, dar de data asta nu pentru că voiam. Pașii tatei fugeau de mine, fugeau de trotuarele intoxicate de bălți, de apa țâșnind din burlane, de hărțile acum umede desenate pe fațade, de ploaia devenită un element interior al orașului. Tata mă aștepta numai la trecerile de pietoni. Casa ne-a îmbrățișat cu bine cunoscuta sa uscăciune mucegăită și cu un cocktail de arome ale tuturor prânzurilor gătite în ziua aceea. Acasă ne-am aruncat hainele umede care să se mângâie în locul nostru, în mașina de spălat. Mi-era frig în acel început rece de primăvară, de înghețată nici nu-mi mai aminteam. În timp ce mașina de spălat zbârnâia și dansa pe gresia din baie, mă uitam pe fereastră la acoperișurile curățate și lustruite de ploaie și intuiam undeva, în locurile de unde tocmai ne întorseserăm, o mulțime de alte spații misterioase ca niște fântâni, profeții nerostite ale subsolurilor umede, cartiere de blocuri cu goluri în mijlocul lor, ca niște danturi incomplete, și colțare gârbovite din piatră. Dar orașul se uita altfel la toate acestea. Îl încremenea frica de a nu-și pierde demnitatea, clipea nevrotic din inelul de circulație încă nedat în folosință, începea să sufere de complexe – administrative și comerciale –, iar corporațiile internaționale începeau să-l stoarcă în așa fel încât, într-o zi, din el să mai rămână doar o infuzie de amărăciune concentrată. Dar pe atunci încă nu știam nimic despre toate acestea.
Pe atunci aveam nouă ani. Cu unsprezece ani înainte de a studia arhitectura (unde am aflat că micile particule din tencuiala de brizolit sunt făcute din mică), cu un an înainte de întoarcerea din război a fratelui meu cel mare (rece și străin, cu capul ras, cu centura strânsă până la refuz și cu privirea goală) și cu patru ani înainte de acel moment fatidic – mutarea. Mutarea în suburbii, unde orașul tremură ca marginea unei țesături ieftine. Locul misterioaselor spații lacunare dintre construcții, protejate uneori de cofraje pictate, l-au luat periferia asexuată și presupusa ordine a caselor de familie, construite direct pe pământ.
Într-o zi din copilărie te vei adăpa dintr-un loc delicios și nu-l vei mai părăsi niciodată, pentru că nu te va mai părăsi el pe tine. Tatăl meu are în priviri podișul Vysočina, cu dealurile sale mătăsoase, stratificate până în depărtare, cu aleile cu meri sălbatici și cu un iaz a cărui identitate se schimbă în fiecare vară. Are încrustat în piele mirosul de lut, de frunziș putrezind și ziduri umede din piatră. Mâinilor tatei le place cel mai mult să poarte sapa și lemnele bine uscate pentru foc. Nu va înceta niciodată să se întoarcă la amintirile lui. La fel ca mine, care am în minte doar un oraș cu acoperișuri înclinate, de pe care zăpada cade pe neașteptate atunci când se topește, făcându-te să tresari de frică. Port în mine dramele basoreliefurilor din stuc, care pot fi distruse atât de ușor de banalitatea instalației de încălzire. Nu mă vor părăsi niciodată imaginile capetelor capricioase ale pisicilor și priveliștea străzilor înguste și întunecate, nici a scărilor abrupte pe care ploaia se prăbușește cu tot atâta furie precum apa din șuvoaiele de munte. Voi păstra veșnic în mine picturile abstracte de pe tencuiala care stă să cadă și cornișele împodobite cu pene de porumbel. Piețele zgomotoase, coafurile elegante ale fațadelor și liniștea extatică a bisericilor, a mănăstirilor și a bibliotecilor.
Iubirea pentru un oraș este ca o tuse de care nu mai scapi. Și te sufocă. Te face să-ți dorești să te întorci în orașul tău, care nu este al tău.