View Colofon
Original text "Cizí město" written in CZ by Anna Háblová,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Orașul străin

Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu continuu, ce se repeta iar și iar, precum Ave Maria în timpul rugăciunilor care compun rozariul. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să se oprească. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd faimoasele poldere, canale de apă ce se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care-și întind palele precum brațele unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în noul oraș. Prima experiență care inaugura cumva prietenia dintre mine și acest loc. Într-o țară renumită pentru arhitectura sa de mare frumusețe, o țară unde intenționam să mă stabilesc pentru o vreme.
Îmi găsisem de lucru în biroul de arhitectură SeArch, care era renumit pentru practicile sale inovatoare în domeniul designului, după cum spunea chiar numele firmei. Mă interesau lucrul cu transmateriale și elemente de construcție conținând hardware, software sau componente electrice. Eram interesată de proiectele care explorează moduri de construcție netradiționale. Una dintre cele mai cunoscute creații ale biroului SeArch este Villa Vals – o casă de familie din Alpii Elvețieni încastrată în coasta muntelui, asemănătoare unui crater de meteorit sau unui satelit luminos care primește lumină în timpul zilei, iar noaptea o reflectă înapoi în împrejurimi. La birou, mi s-a oferit posibilitatea de a participa la un concurs pentru designul unui nou muzeu a cărui fațadă avea să fie formată din panouri mobile din aluminiu și plastic, sensibile la căldura solară și umană. Am avut ocazia să explorez o nouă abordare în proiectarea clădirilor administrative sau să gândesc spațiul interior al unei sinagogi, regăsit identic în exteriorul clădirii. Un proiect mai interesant decât altul. Și era cu atât mai plăcut cu cât clienții olandezi sunt foarte interesați de arhitectură – pentru ei, e ceva firesc, la fel ca reportajele despre birourile de arhitectură tinere și promițătoare, care se difuzau în fiecare seară la știrile principale.
Așadar, aveam un loc de muncă, dar nu și o locuință. Amsterdamul era renumit pentru cererea mare și oferta extrem de mică în domeniul imobiliar. Deocamdată mai puteam rămâne câteva zile în apartamentul nepoatei lui Rein Geurtsen, arhitect și urbanist din Delft, care pleca uneori să țină cursuri la Facultatea de Arhitectură din Praga. Era un apartament tipic olandez, cu fereastra dinspre stradă mare cât o vitrină. Nu avea rost să tragi perdelele, întrucât aceea era singura sursă de lumină pentru spațiul adânc și îngust care se cuibărea de dimineața până seara în penumbră. Am devenit astfel parte a peisajului stradal, a străzii, de unde cădeau din când în când asupra mea privirile hoinare ale trecătorilor în căutarea unui oarecare stimul vizual în timpul plimbării prin oraș. Era un mediu mult mai prietenos decât camera miniaturală de la hostel, cu pereții săi pictați cu pete de mucegai și covorul mustind de apa pe care o împărțea bucuros cu șosetele mele. Picturile abstracte de pe pereți, de care ar fi fost mândru chiar și Boudník, erau rezultatul umezelii omniprezente, de care n-aveam cum scăpa în vecinătatea intimă a canalelor.
N-aveam cum scăpa nici de norii nevrotici care aruncau pe pământ în orice clipă averse neașteptate. Am ieșit într-o excursie, de câteva ori am reușit să mă ascund sub câte un pod, dar până la urmă ploaia tot m-a prins și m-a murat până la piele. Cu toate astea, n-avea rost să mă mai întorc, așa că mi-am continuat drumul cu bicicleta printre canalele cu locuințe lacustre și casele înguste din cărămidă legănându-se ca ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. În timpul uneia dintre averse, m-am oprit sub streașina unui cămin studențesc. „N-ai nevoie de locuință?“ m-a întrebat în engleză un tânăr chiar mai înainte de-a fi apucat să privesc în jur și să evaluez clădirea ca pe un puzzle compact alcătuit din containere de locuit. „Caut“, mă aud răspunzând, iar băiatul mă informează imediat că s-a eliberat un loc aici în cămin și că se caută candidatul cel mai potrivit pentru el. În acest scop, se organizase în seara aceea un party. „Vrei să vii?“ „O să vin.“ „Great.“ „See u.“ Atunci e super. La șase, aici. Uit de excursia plănuită și mă duc să mă schimb pentru a mă întoarce aici în câteva ore.
Căminul este un coridor lung și negru, cu numeroase uși către fiecare dintre camere. Urmează apoi o scară bogat împodobită cu picturi și inscripții colorate realizate cu sprayul, cu care s-ar putea mândri orice pod sau barieră de zgomot pe lumea asta. Muzica se aude la intensitate maximă și se simte mirosul de iarbă, de altfel, la fel ca peste tot prin oraș în apropierea cafenelelor (care oferă legal hașiș și marijuana, doar că, dintr-un motiv sau altul, uitaseră să menționeze asta în titulatura magazinului). Tânărul mă recunoaște și mă inițiază în regulile partyurilor în scopuri imobiliare: fiecare candidat la camera liberă trebuie să atragă cât mai mulți locatari ai stabilimentului, care vor decide pe care dintre nou-veniți îl vor alege pe postul vacant de „rezident”. Mă uit în jur, petrecerea este în toi, toată lumea ține în mână câte o băutură, cel mai adesea un Heineken (precis nu se compară cu berea cehească). Candidații la locul liber din cămin sunt ușor de recunoscut. Râd mai tare și vorbesc mult. Fetele cu ruj roșu își încearcă norocul la olandezii slăbănogi, iar băieții zboară de la o localnică la alta. Fix genul de situație pe care o iubesc introvertiții. Timp de o oră stau stânjenită în picioare, apoi mă așez pe un fotoliu dintr-un colț și privesc mulțimea care roiește prin peisajul cu aspect de sfumato, ca un tablou de Rembrandt. După un timp, dispar pe bicicletă și nimeni nici măcar nu observă. Când mă întorc la locuința mea temporară, nu mai plouă deloc. Mă opresc pe pod, de unde se vede golful maritim. Urme de lumină se rostogolesc obosite la orizont și se topesc în propriile reflexii de la suprafața apei. Încep să aștept cu nerăbdare acele poldere ascunse în iarbă pe care nu le-am văzut astăzi. Aștept cu nerăbdare peisajul care, în orizontalitatea sa nesfârșită, mi se arată ca pielea fin ridată a palmei mele.
Lucrez de dimineață până seara și nu am timp să-mi caut locuință. Pe parcursul săptămânii răspund la zeci de anunțuri. Mă sună înapoi numai un irakian cu piele închisă la culoare. Mă întâlnesc cu Mohamed pentru prima dată la Oosterpark, chiar la marginea păienjenișului pe care îl reprezintă sistemul de canale convergente din centrul istoric. Mă duce în apartamentul său, într-o casă din cărămidă maro-roșiatică, cu ramele ferestrelor albe, cu o scară îngustă și abruptă, și întunericul specific. Mă întâmpină o femeie simpatică. Poartă o eșarfă care-i acoperă lejer părul negru și are trei copii. După cum aveam să aflu mai târziu, doi dintre ei erau rămași de la prima soție a lui Mohamed, care fugise în Iran. Nu vreau să știu de ce. Mohamed însuși a venit în Olanda pe post forță de muncă ieftină și deja s-a stabilit aici. Îmi arată o cameră goală cu o fereastră mică, ce dă către o curte întunecată. „Am camera asta cu fereastră“, spune el, cu ochii mici strălucindu-i viclean. Având în vedere accentul pus pe cuvântul fereastră, îmi vine în minte că acest element de construcție nu este ceva obișnuit în centrul Amsterdamului. Mă mut la familia musulmană chiar în toiul Ramadanului. Ziua postesc cu toții și iau cina numai după ce se lasă întunericul. Sunt invitată la una dintre mesele de noapte. Printre principiile Ramadanului se numără probabil și ideea că oaspeții și străinii nu trebuie să flămânzească. Masa este plină cu mâncăruri tipic irakiene, iar la mijloc se află un fel de bulgăre imens, asemănător cu o pâine mare și conținând o umplutură. „Ce este înăuntru?“ întreb curioasă. „O bombă!“ vine, spontană și iute ca o împușcătură, replica lui Mohamed. Iar ochii îi sclipesc de satisfacție în urma acestei glume atât de reușite. Râdem cu toții. Apoi mâncăm, discutăm și urmărim știrile irakiene pe care nu le înțeleg. Dacă am găsit un cămin în această țară, este în acest apartament cu reguli specifice unui musulman practicant, notate pe hol, lângă ușa de la intrare, și în camera prin a cărei fereastră se vede – măcar în parte – cerul acum senin, acum înnorat.

                                                                                                                  Orașul meu care nu este al meu

„Îți cumpăr înghețată de-acolo“, mi-a spus tata, știind aproape sigur că în felul acesta mă va scoate din casă. Voia să asculte clopotele Loretei, dar nu voia să meargă singur. De îndată ce a pronunțat cuvântul „înghețată“, am țâșnit în hol să-mi pun pantofii, pe care el mi-i cumpăra întotdeauna cu un număr mai mari. Aveam nouă ani. Trecuseră trei ani de la Revoluție și doi de la vizita papei. Se împlinea un an de la înmormântarea bunicii mele, unde îl văzusem pentru prima dată pe tata plângând. Stăteam într-o clădire cu apartamente de închiriat, cenușie, lipsită de ornamente, în care sunetul liftului răsuna în toată casa ca geamătul din timpul unui act sexual. Locuiam într-un apartament cu trei camere, cu vedere la parc, cu un loc de joacă și bucătărie într-o curte năpădită de buruieni, în care se găseau trei nuci zdraveni și un bătător de covoare ruginit. Copacii din parc, cu crengi joase, pe care se ședea comod, și secretul interzis al unei curți ascunse – asta a fost copilăria mea la marginea cartierului Hradčany. Asta până a venit ziua aceea. Până la acel cumplit moment de cotitură – mutarea.
Când am ieșit din apartament, ne-am luat la întrecere cine ajunge primul jos. Dacă ia tata liftul sau cobor eu pe scări. Ascensorul a tot hoinărit încolo și-ncoace și, până să ajungă la etaj să-l ia pe tata, eu eram deja afară, în fața clădirii, înfigându-mi degetul plictisit în tencuiala de brizolit. În soarele dimineții, mici particule străluceau sidefate. Sunetul unei uși trântite în spatele tatălui meu m-a smuls din microuniversul tencuielii cu creste montane miniaturale. Un tramvai a trecut prin intersecție și a scârțâit delicat. „Cis fis ais“, cum ar imita prietenul meu, violonistul, tonurile sonore ale tramvaiului. Poate vorbește aiurea, cine nu are nici urmă de auz n-are cum să știe. 
Cred că pe vremea aceea nu mai eram nevoită să port colanți albi, fustă în carouri și tunsoare castron. Probabil că am avut parte de ele o perioadă scurtă, când arătam un pic a băiat: purtam haine care le rămăseseră mici fraților mei – o cămașă de flanelă și pe dedesubt un tricou cu un Sandokan spălăcit. M-am strecurat intenționat prin spatele tatei, ca să nu mă vadă. M-am bucurat de bălțile care se păstraseră printre denivelările trotuarului. Înainte să înceapă să plouă, nori albi strălucitori se oglindeau rostogolindu-se în ochiurile de apă.
Am traversat șinele de tramvai, am trecut pe lângă clădirea Orchestrei Centrale a Armatei din Republica Cehă (unde soldații se lăfăiau la ferestre ca niște plăpumi la soare), pe lângă fosta mea grădiniță și Liceul Kepler (unde se fumează iarbă ca peste tot), apoi ne-a preluat cartierul Pohořelec, cu casele sale joase, în stil renascentist, lipite de Mănăstirea Strahov. Zona înclinată a pieței ne-a rostogolit mai departe, pe lângă biserica purtând inscripția Hotel și fast-foodul inițial, de-a lungul unei arcadei ciupite, pe lângă Palatul Černín, presărat în partea de jos cu basoreliefuri bogat ornamentate, ca o față ciupită de vărsat, și cu parada militară a coloanelor corintice în partea de sus. Apoi am ajuns acolo, în Piața Loreto. Ne-am înghesuit și noi într-un pâlc de oameni care se plimbau încet prin fața barocului impozant al Loretei și așteptau primele măsuri ale muzicii clopotelor. Mai ascultându-le câte-un pic, mai zgâindu-mă pentru câteva clipe la fundul rotund și gol al unui înger de piatră, în cele din urmă, am prins prilejul de a-mi înmuia gânditoare picioarele în balta cea mai apropiată. După un timp, bălțile au început să salte singure pe loc, fără să le agit eu cu picioarele. Aerul s-a umezit, spațiul s-a umplut de urzeala ploii și soarele s-a pierdut pe undeva, de parcă cineva ar fi aruncat o pătură umedă peste orașul meu. A trebuit să ne întoarcem. Nu ne-am continuat drumul spre castel și curtea acestuia, pe lângă casele marcate cu emblemele stăpânilor lor, pe lângă felinarul din fier forjat cu cele patru nimfe ale sale, și ele din fier (care, nu știu de ce, m-au îngrozit), în jurul fațadelor pictate cu sgrafitto estompat aproape în întregime (deși, aici, a picta nu este un termen potrivit pentru răzuirea monotonă în tencuiala umedă), pe lângă portalurile cu balcoane false, pe lângă soldații din garda castelului (pe care pe atunci încă nu era atât de greu să-i faci să zâmbească), pe lângă statuia din bronz a lui Masaryk (sub care frații și surorile mele au cântat piese din repertoriul lui Kryl și au câștigat bani pentru o bicicletă). Și, în sfârșit, acea magnifică deschidere prin care ni se prezintă orașul. Prin care ni se oferă, ca un nesfârșit set de construcții pentru copii, alcătuit din acoperișuri, coșuri de fum, poduri, turnulețe și cupole. Ca un lego uriaș cu care ne-am putea juca atât de frumos.
Pe drumul spre casă, rămăsesem din nou în urmă, dar de data asta nu pentru că voiam. Pașii tatei fugeau de mine, fugeau de trotuarele intoxicate de bălți, de apa țâșnind din burlane, de hărțile acum umede desenate pe fațade, de ploaia devenită un element interior al orașului. Tata mă aștepta numai la trecerile de pietoni. Casa ne-a îmbrățișat cu bine cunoscuta sa uscăciune mucegăită și cu un cocktail de arome ale tuturor prânzurilor gătite în ziua aceea. Acasă ne-am aruncat hainele umede care să se mângâie în locul nostru, în mașina de spălat. Mi-era frig în acel început rece de primăvară, de înghețată nici nu-mi mai aminteam. În timp ce mașina de spălat zbârnâia și dansa pe gresia din baie, mă uitam pe fereastră la acoperișurile curățate și lustruite de ploaie și intuiam undeva, în locurile de unde tocmai ne întorseserăm, o mulțime de alte spații misterioase ca niște fântâni, profeții nerostite ale subsolurilor umede, cartiere de blocuri cu goluri în mijlocul lor, ca niște danturi incomplete, și colțare gârbovite din piatră. Dar orașul se uita altfel la toate acestea. Îl încremenea frica de a nu-și pierde demnitatea, clipea nevrotic din inelul de circulație încă nedat în folosință, începea să sufere de complexe – administrative și comerciale –, iar corporațiile internaționale începeau să-l stoarcă în așa fel încât, într-o zi, din el să mai rămână doar o infuzie de amărăciune concentrată. Dar pe atunci încă nu știam nimic despre toate acestea.
Pe atunci aveam nouă ani. Cu unsprezece ani înainte de a studia arhitectura (unde am aflat că micile particule din tencuiala de brizolit sunt făcute din mică), cu un an înainte de întoarcerea din război a fratelui meu cel mare (rece și străin, cu capul ras, cu centura strânsă până la refuz și cu privirea goală) și cu patru ani înainte de acel moment fatidic – mutarea. Mutarea în suburbii, unde orașul tremură ca marginea unei țesături ieftine. Locul misterioaselor spații lacunare dintre construcții, protejate uneori de cofraje pictate, l-au luat periferia asexuată și presupusa ordine a caselor de familie, construite direct pe pământ.
Într-o zi din copilărie te vei adăpa dintr-un loc delicios și nu-l vei mai părăsi niciodată, pentru că nu te va mai părăsi el pe tine. Tatăl meu are în priviri podișul Vysočina, cu dealurile sale mătăsoase, stratificate până în depărtare, cu aleile cu meri sălbatici și cu un iaz a cărui identitate se schimbă în fiecare vară. Are încrustat în piele mirosul de lut, de frunziș putrezind și ziduri umede din piatră. Mâinilor tatei le place cel mai mult să poarte sapa și lemnele bine uscate pentru foc. Nu va înceta niciodată să se întoarcă la amintirile lui. La fel ca mine, care am în minte doar un oraș cu acoperișuri înclinate, de pe care zăpada cade pe neașteptate atunci când se topește, făcându-te să tresari de frică. Port în mine dramele basoreliefurilor din stuc, care pot fi distruse atât de ușor de banalitatea instalației de încălzire. Nu mă vor părăsi niciodată imaginile capetelor capricioase ale pisicilor și priveliștea străzilor înguste și întunecate, nici a scărilor abrupte pe care ploaia se prăbușește cu tot atâta furie precum apa din șuvoaiele de munte. Voi păstra veșnic în mine picturile abstracte de pe tencuiala care stă să cadă și cornișele împodobite cu pene de porumbel. Piețele zgomotoase, coafurile elegante ale fațadelor și liniștea extatică a bisericilor, a mănăstirilor și a bibliotecilor.
Iubirea pentru un oraș este ca o tuse de care nu mai scapi. Și te sufocă. Te face să-ți dorești să te întorci în orașul tău, care nu este al tău.

More by Mircea Dan Duță

Stația de epurare a apei

Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva minute, a început să se uite în jur și a verificat SMS-ul pe care îl primise cu o zi în urmă. „Buna, Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fața podului, in dreptul grupului de baraci A.“ L-a mai citit de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă. Vechea stație de epurare și cea nouă, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insul...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abi...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Adunăm forțe pentru a o lua la fugă

[...] Lipsit de experiență, am intrat în club la scurt timp după ora deschiderii, când, prin cârciumile din jur, tinerii abia intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar setul tehno introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După strălucirea umedă a podelei, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, am meditat un timp asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman, mergând din când în când la bar pentru ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl
More in RO

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes

Iadul

Casablanca, 1954 Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și tai...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Carioca

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Însemnări pe marginea vieții lui Frances Donnell

      În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell, scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni după aceea, s-a descoperit că nu fusese vorba decât de niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala grea, care nu făcuse altceva în tot acest timp decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momen...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Planul de rezervă

      Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.       Plecă...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez