‘I suppose, I said, it is one definition of love,  
the belief in something that only the two of you can see.’
 – Rachel Cusk, Outline

Pentru a nu știu câta oară, nu mă lasă să-mi scot din rucsac harta cu insula. - O să arătăm fix ca niște turiste, zice ea.  
- Păi și nu turiste suntem? o-ntreb eu. 
Nu-mi răspunde, dar se uită la ecranul telefonului cu sprâncenele  adunate. Cineva îi recomandase o aplicație cu care puteai downloada hăr țile unei anumite regiuni ca să le poți folosi offline. Pentru că urmărim pe  ecranul telefonului săgețica verde care de fiecare dată se deplasează când  
poposim noi și rămâne minute în șir nemișcată atunci când noi mergem,  ne rătăcim a șaptea zi la rând într-unul din cartierele periferice din Cala  d’Or. Ea schimbă direcția de mers cu tot mai multă fermitate, dar tot  trecem pentru a patra oară pe lângă Funroute ’69, o pistă de karting acope rită cu mușchi și pe jumătate ascunsă după palmieri. Începe să mi se înro șească pielea pe umeri și o biluță de demolare nevăzută mă faultează cu  putere în tâmpla stângă, ceea ce de o vreme mi se-ntâmplă în fiecare zi, cam  pe la aceeași oră. Iau asta ca pe un semn că ar trebui să plec de pe insulă cât  mai repede cu putință.  
- Vino și tu lângă mine, ce-ți tot târăști picioarele alea în urma  mea? 
Fac doi pași mari și ne sincronizăm din nou. Imediat mă tem să nu  mă ciocnesc de ea la următoarea schimbare de direcție neașteptată. - De unde să știu eu în ce direcție vrei s-o iei? îi zic eu arțăgoasă. Ea iuțește pasul iar eu mormăi scuze de parcă ciocnirea de care mă  temeam tocmai ar fi avut loc. 
Supermarketurile de aici nu se numesc supermercado, ci supermar ket pur și simplu. Pe fațadele lor lucesc fotografii spălăcite cu iahnie de  fasole, brânzeturi franțuzești și bere. De șapte zile, priveliștea ne e determi nată de complexe de apartamente și hoteluri ridicate până-n cer. Au balcoa nele exact ca niște cuști de câini, pline cu balene ucigașe gonflabile, delfini  și crocodili care așteaptă răbdători să-i târâie cineva la plajă sau la piscină.  Noi nu facem parte din peisaj cu Nike-urile noastre, cu bluzele care ne vin  larg și părul încâlcit strâns într-un coc în vârful capului. Fetele de aici sunt  genul acela care se îmbracă după ultimul răcnet. Se dau cu ruj și își pun  verigi aurii în urechi când merg la plajă. Seara poartă rochii fără bretele care  le ascund fundul exact atât cât să nu-și facă tații de rușine.  
Mi-am luat și eu rochii la mine, dar nu le port. Mai degrabă fac front  comun cu ea. Îmi imaginez că e mai drăguț așa. Ce vreau eu de fapt să zic e  că: e mai necesar. Păstrând diferența dintre ea și mine cât mai mică posibil,  accentuez contrastul dintre noi două și toate celelalte prezențe de pe insulă.

Ne distrăm având un inamic comun, ne facem semne, râdem pe sub mus tăți de tatuajele cu portrete de bebeluși și trandafiri, de gambele și umerii  arși de soare, de husele de telefon imense cu Hello Kitty, de șlapii cu deget  decorați cu ștrasuri. Atâta timp cât putem defini ceea ce nu suntem, opusul  
nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare pentru niciuna dintre noi.  
În cei trei ani de când o cunosc pe ea, am văzut-o în rochie fix o singură  dată. Era în cabina de probă de la V&D cu umerii ridicați, ca un copil de  clasa-ntâi bosumflat. Își pipăia tivul de dantelă, nu i se închisese fermoarul  până sus. Am încercat să o ajut dar nu voia să stea într-un loc.  
- Pot să o dau jos, a întrebat când am încercat să văd mai bine care-i  treaba cu fermoarul. 
- Vreau s-o dau jos. 
Stângace cum e, și-a tras materialul satinat de pe umeri, undeva i-a  pocnit o cusătură. Rochia neagră a aterizat pe jos ca un ștergar de care s-a  descotorosit. A rămas într-un sutien uzat. Lângă ea, eu încă eram cu geaca  de iarnă pe mine.  
Pe insulă mă simt din ce în ce mai des ca rochia cu care e îmbrăcată  dar pe care nu vrea s-o țină pe ea. În fiecare seară ne foim în pat continuu,  până când amândouă găsim o poziție care să fie atât confortabilă cât și ac ceptabilă. Îndeajuns de departe una de alta încât să nu fim intime, îndea juns de aproape încât să mai trecem drept cuplu. O singură dată am  încercat să o ating, fără să descopăr vreo urmă de moliciune la ea. Stătea în tinsă lângă mine ca un stâlp de înaltă tensiune.  
Neînduplecarea ei m-a îndârjit deci am mângâiat, și-am frecat, și-am  frământat și ea nu s-a împotrivit, dar nu s-a produs nicio schimbare. Abia  când m-am dus cu mâna-n jos și mi-am lăsat degetele să alunece-n chiloți  neglijent, fără menajamente, zdrelindu-i astfel o bucățică de piele, abia  atunci mi-a cerut să mă opresc.  
Altădată așa ne mai grămădeam una-n alta încât totul, până la ulti mul firicel de păr din cozile noastre, se înnoda. Perfect se potrivește, ziceam  noi atunci. Dar mereu se potrivește perfect. Până când nu se mai potrivește  decât așa și-așa, după care cu greu se mai potrivește, ca până la urmă să nu  se mai potrivească deloc. 
În timpul prânzului refuză din nou să-și comande mâncarea într-o  altă limbă decât spaniola. Ține de respect, zice, respect pentru locals. Dar  dacă mă uit în jur, habar n-am ce anume înseamnă local aici și cine ar putea  aprecia gestul ei. În plus, se pare că ospătărița de la Tapasbarul Churchill se  dovedește a fi chiar din Helmond, se numește Eva și că mai ales, nu pare a  avea de gând să-i răsplătească efortul răspunzându-i în altă limbă decât în neerlandeză. După două încercări, se lasă păgubașă. Se reazemă pe spate de zumflată și se uită după barmaniță care își flutură părul peste umerii înguști  atunci când merge. 
- Pizdă proastă, zic eu cu voce joasă.  
Îi vine puțin să râdă dar își înghite râsul. Se uită în jos la mâini moro cănoasă, ca un copil îndărătnic. 
- Doamne, ce pizdă proastă.  
O zic mai tare, îmi joc rolul de revoltată și mai exagerat și văd la masa  alăturată două fețe arse de soare uitându-se enervate în direcția noastră.  Când se întoarce Eva din Helmond îi cer să ne aducă două mojito, por favor, după care îi cer o sticlă de vin. Îi pun cât de multe întrebări pot.  Vorbește înflăcărată, gesticulând mult. Ca desert comandăm și tiramisu și  înghețată. 
Înainte de a merge să plătesc, o trag înspre mine. Ea mă pupă stân gaci, drept pentru care dinții noștri se ciocnesc și ea râde în hohote. Lăsăm  douăzeci de euro bacșiș pentru Eva și-i strigăm un gracias zgomotos din ce lălalt capăt al terasei. Tot drumul spre casă mergem ținându-ne de mână.  Abia când ajungem la hotel, unde un grup de băieți fumează sprijinind pe reții, îi dau drumul mâinii. Urcă scările în fața mea, din pantalonii scurți îi  ies picioarele zvelte, bronzate. Îmi vine s-o mușc. 
 Pe holul hotelului o fată doarme pe un telefon care e pus la încărcat.  Doi băieți de vreo zece ani joacă ping-pong fără chef. O femeie își târâie pi cioarele în direcția scărilor, oftând. Sarongul de un galben țipător îi e înno dat atât de strâns în jurul șoldurilor încât îi dă grăsimea pe dinafară din  toate părțile. Zilele se lipesc lent, la nesfârșit una de alta, iar cine mai vrea să  le separe, se uită la panoul cu programul de seară. Ieri petrecere latină, în  seara asta karaoke, mâine seară poker. 
În golf întrăm pentru ultima dată în apă până la buric. Pe suprafața apei  sclipește un luciu sidefiu de la uleiul de soare care s-a dus de pe trupurile tu riștilor. Mai departe nu îndrăznește să meargă. Apa e mai puțin limpede  mai departe de țărm și se și adâncește brusc. Se teme de peștișori, se sperie  de bucățile de alge care-i ating genunchii. Mi-am petrecut ambele mâini  peste mijlocul ei și-o țin lipită de mine până se relaxează. Ceva mai încolo,  cinci bărbați arși de soare împing în apă o plută în care au așezat un frigider  și o combină stereo, în două compartimente. Tipii zbiară exaltați iar eu îmi  imaginez cum în timp ce chiuie se electrocutează. După colțurile gurii care  i se ondulează-n sus, îmi dau seama că și ea tot cam același scenariu își ima ginează.  
Ne uităm în largul mării fără să vorbim. Sunt oameni care înoată  până departe. Atât de departe încât sunt mai aproape de bărcile care alunecă lent dincolo de golf decât de noi. În prima zi am înotat și eu acolo.  M-am simțit liberă și cu judecata limpede când am lăsat golful în urmă cu  mișcări largi de brațe, dar în largul mării ușurătatea aceea s-a schimbat  brusc în teamă. Am înotat înapoi cât de repede am putut iar când, cu respi rația tăiată, am ajuns la prosoape de plajă, ea era nervoasă. Mă pierduse din  ochi, a zis, nu mă mai putea distinge de apă, fusese îngrijorată. 
Mi-am cerut scuze și i-am promis că n-o să mă mai duc așa departe.  În timp ce stăteam lângă ea să mă usuc, m-am gândit că amândouă avem  tendința de a tânji după ceva ce nu se află la îndemâna noastră. Ea bănuiește  că largul mării ascunde ceva deosebit, dar nu îndrăznește să înoate în tr-acolo. Eu caut imprudentă largul mării până când o teamă instinctivă  îmi amintește de ceea ce las în urmă. De asta nu ne intersectăm noi nico dată în apă. 
Restul săptămânii am făcut ture exact atât de departe cât să nu-i ies  din câmpul vizual. Nici ușurătatea n-a revenit, nici teama. 
În ultima noapte pe insulă visez că mă sună tatăl ei și că-mi spune despre ea  că a avut un accident în drum spre casă. Un șofer care conducea pe contra sens a intrat frontal în mașina pe care o conducea ea. O panică atât de pu ternică îmi năvălește-n piept încât simt că-mi zdrobește coastele una câte  una. Uit să întreb dacă mai trăiește, ies din casă fugind, în picioarele goale.  
Mă trezesc crispată toată dar mă simt imediat extrem de mulțumită  de panica din vis. La micul dejun îi povestesc mândră despre apelul primit  și despre reacția mea. I-a venit să râdă când, gesticulând agitată, am mențio nat detaliul cu picioarele goale. Ca să acord și mai mare importanță visului,  caut pe infodesprevise.nl lema ‘accident de mașină‘ dar îmi înghit cuvintele  exact la timp. Scrie: dacă visezi că persoana iubită moare într-un accident,  asta sugerează o dorință lăuntrică de a-ți lua rămas bun de la această per soană. Îmi iau privirea de la ecranul telefonului, o văd cum taie-n patru o  felie de pâine cu gem de căpșuni și-i spun că acasă sunt 21 de grade. 
În avion stăm așezate una lângă alta, cu coridorul între noi. Țin o carte în  mână fără să o citesc. O văd cu colțul ochiului cum încearcă să lovească  niște popice pe ecranul de pe spătarul scaunului din față. Apasă și freacă  ecranul îndârjită, dar nu reușește să pună mingea în mișcare. Renunță și  începe să verifice filmele fără chef. 
Câteva rânduri în fața noastră e un cuplu cu un bebeluș nemulțu mit care le dă de furcă. Din trupușorul acela mic se aud plânsete și sughi țuri. În întreg avionul se schimbă atmosfera din cauza gălăgiei, deși nu e  clar dacă pasagerii ceilalți sunt cei care preiau starea de spirit a bebelușului  sau dacă dimpotrivă, bebelușul e cel care redă oboseala și plictiseala care  domnesc în avion. Știm prea bine că de fapt încă n-am ajuns atunci când aterizăm, că la aeroport mai întâi trebuie să ne așteptăm bagajele, că avem  de condus până acasă, că odată ajunse acasă avem de dat la o parte teancul  de corespondență de pe preș și că în rest, în casă toate le vom găsi exact așa  cum le-am lăsat.  
Nu durează mult până să-nceapă lumea să comenteze despre gălăgie.  Și ea la fel. Tatăl copilului se ridică, își pune bebele în cârcă și începe jenat să  se plimbe cu el încoace și-ncolo. Ea oftează primele dăți când trece pe lângă  ea, dar se adâncește rapid în film și uită de ei. Tot timpul mi s-a părut că cea  mai frumoasă este atunci când e concentrată, dar cu cât eram de mai mult  timp împreună, cu-atât începuse să mi se pară mai frumoasă atunci când se  concentra la altceva decât la mine.  
Afară se lasă seara. Ultimele raze de soare se retrag în spatele orizon tului. Ea își mai ridică din când în când privirea și ne zâmbim. Mâna mea e  destul de lungă încât să treacă pe deasupra coridorului îngust. Mâna ei la  fel, dar cu toate astea ni le ținem acolo unde sunt.