Sunt oameni care nu visează când zboară. Se afundă în scaunul lor din piele, își trag pătura din lână aproape până sub bărbie, își pun căștile pe cap și lasă zgomotul de fond al unui film cu Eddie Murphy să le inunde urechile în surdină. Ba mai și dorm, dar nimic nu produce imagini în ei. Nici măcar o singură experiență miraculoasă, visată, nu-și găsește drumul spre creier (care, captiv în mințile lor, se mișcă ultrarapid, o dată cu avionul). Somnul lor e la fel de plat și de alungit ca partea superioară a norilor.

Alții, dimpotrivă, visează mult și tumultuos în avioane. Se foiesc în somn, ating cu capul sau cu brațul persoanele complet străine care sunt așezate lângă ei și se trezesc buimăciți și dezorientați. Adesea își iau din greșeală imaginile din vis cu ei în lumea celor trezi. Văd deodată chipul mamei lor în chipul al stewardesei care râde sau văd cum cresc mâini din caserola cu lasagna-de-avion de pe măsuța rabatabilă din fața lor, din care tocmai au terminat de mâncat. În atmosfera izolată din avion, visele lor sunt abandonate încet-încet. 

Eu am straniul obicei de a visa despre oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. În timp ce pe pământ îi visez mereu pe bunici, pe doctorul de familie, pe șoferii de taxi și pe fostele mele, în aer întâlnesc oameni care până atunci îmi sunt străini. Îi recunosc ca modele de pe vreun poster din stațiile de autobuz, au vocile vreunui prezentator de radio cunoscut sau fața vreunui star pop, dar pe nicio persoană întâlnită în visele din avion n-am avut-o încă vreodată în fața mea, în viața reală.

Lumina din avion e redusă din cabina pasagerilor. În aeroportul de pe care am decolat e cinci dimineața acum, iar câteva ore mai devreme, stewarzii și stewardesele făceau ture cu perne și păturici în pungi din plastic transparente, sigilate. Pe ici pe colo pâlpâie câte un ecran în partea din spate a vreunei tetiere, dar majoritatea pasagerilor stau cu ochii închiși în scaunele lor rabatate pe spate. Și-au azvârlit adidașii din picioare, un individ s-a încălțat cu șlapii pe care și i-a adus cu el, iar majorității pasagerilor li s-a deschis gura, motiv pentru care respirația li se aude tulburător de bine. Pe ecranul din fața rândului de scaune, simbolul unui avion cu o liniuță albă punctată, în urma lui, se mișcă peste o suprafață de un albastru închis. Oceanul. Oamenii care au locuri la geam au închis micile parasolare din plastic până jos. În afara avionului, soarele strălucește pe stratul de nori.  

Eu stau la geam, dar am lăsat parasolarul ridicat. Scaunul de lângă mine e gol, pe celălalt scaun doarme un bărbat care are o centură de siguranță fixată în jurul mijlocului. Mă uit pe geam la nori. Lumina soarelui îmi atinge fața.

Pe deasupra norilor, un bărbat se îndreaptă spre mine.

Constituția corpului și felul lui de a merge seamănă cu cel al unui acrobat bătrân, care după douăzeci de ani de vechime și devotament și-a cumpărat circul la care lucra, ca pe urmă să dea faliment. Din pură disperare, s-a apucat de jefuit transporturi de bani și trenuri, cu un pistol pe care l-a primit de la tatăl lui și pe care-l ține ascuns la bata costumului său greu și negru. Sub bărbie are un papion lăsat, iar mustața și creștetul care-i chelește seamănă cu cele ale unui crupier din anii treizeci, din Monte Carlo. Atâta doar că eu știu că omul ăsta nu e nici crupier și nici jefuitor. 

L-am văzut pe bărbatul ăsta în New York, pe ecranul cinematografic dintr-un muzeu. Numele lui e Barnett Newman și e pictor. În documentarul pe care l-am văzut la sfârșitul vacanței într-o sală lăturalnică din muzeul de artă modernă din New York, bărbatul era filmat stând pe o canapea în mijlocul tablourilor sale. Pânze care au metri întregi în lungime și înălțime, cu porțiuni pictate în roșu, negru, maro sau albastru, străbătute de dungi subțiri, verticale. În documentar s-a dat încet zoom pe tablouri, pentru a reda cât mai îndeaproape posibil efectul tablourilor asupra privitorului. Conform vocii care comenta, Barnett Newman voia ca privitorii să se poată pierde în tablourile lui. 

Nu mă miră faptul că pictorul ăsta se plimbă prin visul meu. Documentarul mi s-a părut impresionant. Am stat să-l văd până la capăt deși alți vizitatori veneau și plecau din sala întunecată a muzeului. Singura chestie e că mie mi se părea că sunt treaz, numai că a fi treaz și a dormi funcționează diferit într-un avion. 

Barnett Newman s-a cățărat pe aripa avionului. Își scoate un tub de vopsea și o pensulă lată, turtită, din buzunarul interior al sacoului. Din tub, împroașcă pe capătul aripii un viermișor de vopsea de un albastru închis. Cu pensula începe să întindă vopseaua pe aripa avionului. Atunci când se apleacă, își duce mâna liberă la spate ca un bătrânel, dar nu pare să-l deranjeze deloc frigul sau vântul din afara avionului.

- Știi cum se face frișca? întreabă el în timp ce continuă liniștit să picteze. Iei o găleată de smântână care să fie foarte grasă, în care poți adăuga și o ceașcă de zahăr dacă îți place. După care iei un tel rece cu care o bați bine. Continui până când vezi că e suficient de mult aer în smântână și începe să se închege. Smântâna lichidă se întărește, se întărește atât de tare încât ai putea să o întinzi pe o masă fără să dea pe alături sau să se facă ca o baltă. 

Din avion, din spatele geamului, pot să-l aud pe pictor fără dificultate. E ca și cum s-ar fi așezat lângă mine pe scaunul gol, dar el e afară pe aripa avionului iar bărbatul care doarme cu un scaun mai încolo nu reacționează la vocea lui.

- Ce e mișto la produsele lactate e că majoritatea sunt în întregime albe. Firește, mai e și brânza, crema de vanilie și untul, dar astea au fost bătucite de oameni atât de mult timp încât au uitat că sunt produse lactate și că abia dacă mai au ceva de-a face cu laptele. Din fericire, laptele, smântâna și iaurtul nu sunt astfel. Știe toată lumea visul acela în care cât cuprinzi cu ochii se vede o mare de lapte sau smântână. De fapt, mare nu e cuvântul potrivit, pentru că în visul acela atât cerul cât și orizontul tot din smântână sunt făcute. Problema cu laptele sau smântâna din visul acela e că nu sunt statice. Chiar și dacă ai în față un pahar cu lapte rece ca gheața complet nemișcat, tot mai dă de înțeles că ar putea curge. Posibilitatea că laptele s-ar putea scurge îl face susceptibil la mișcare chiar și atunci când e nemișcat. Frișca e ceva mai puțin susceptibilă, de asta-mi place așa mult să o mănânc. Visul meu preferat nu e despre o mare de lapte ci unul în care sunt o biluță care cade într-un castron fără fund cu frișcă bine întărită. Frișca mă lasă să cad în ea dar se închide exasperant de lent la suprafață și se face din nou netedă. Pe urmă totul în jurul meu e alb. Alb și nemișcat.      

În timp ce povestește, Newman continuă să picteze cu mișcări lungi. Acum a scos din sacou și un tub de vopsea albă, cu care diluează puțin vopseaua albastră. Jumătate din aripă e deja albastră.

- Într-o dimineață, am înnebunit. Deodată mi-am dat seama că totul în jurul meu se mișca. Cădeau cești de cafea, se spărgeau farfurii, mașini, tramvaie și avioane rugineau și se dezmembrau. Chiar și cel mai dur diamant se tocea la fiecare secundă, fie și cât de puțin. Într-o dimineață, la micul dejun, gândul că pe lumea asta totul se mișcă constant, că niciodată nu stă locului, mi-a pus în gât un nod atât de îngrozitor încât efectiv am căzut de pe scaun și am rămas întins pe jos în bucătărie. Acolo, pe jos, am hotărât să mă distanțez de lumea asta plină de mișcare. În picturile mele mă voi concentra pe ceva ce e în afara lumii ăsteia, în speranța că voi descoperi acolo ceva terminat, ceva care nu se mișcă. Glorificarea lumescului, fie că era vorba de mere, curcubeie, tauri sau autostrăzi, se încheiase pentru mine. Voiam să mă îndepărtez de arta care se îndeletnicea cu chestii care se pot strica.

Cu un tub de vopsea într-o mână și pensula în cealaltă, am căutat ani de-a rândul o scăpare din mișcare. Am descoperit că mișcarea există doar dacă treci prin experiența timpului. Doar dacă cei trei sfinți – trecutul, prezentul și viitorul - sunt prezenți, reușești să schimbi ceva în altceva. Fără timp, laptele nu se face brânză și brânza nu se face mucegai. Dacă aș fi vrut să fac un tablou în care nu e reprezentată nicio mișcare, aș fi avut două alternative. Ori să pictez ceva în care tot trecutul, tot prezentul și tot viitorul se văd în același timp, ori să pornesc în căutarea atemporalului.

Culoarea albastră ajunge acum până la aproximativ un metru de geamul meu iar Newman stă pe bucata de aripă pe care a pictat-o deja. Văd că atunci când merge picioarele lui nu lasă nicio urmă pe vopseaua udă. 

- Tata și cu mama erau evrei iar Dumnezeu era pentru ei o lumină eternă în atemporal. Acel loc atemporal în care există Dumnezeu, se numește Makom. Din Makom, Dumnezeu privește cele patru dimensiuni ale lumii în toată deplinătatea lor. Universul are un anumit număr de metri înălțime, un anumit număr de metri lățime, un anumit număr de metri adâncime și durează un anumit număr de zile. Din cea de-a patra dimensiune, timpul, noi experimentăm doar o frântură, pe care o numim prezent, dar Dumnezeul evreilor scrutează tot timpul și tot spațiul acela dintr-o singură privire, din fotoliul lui comod, din atemporal. Din fotoliul acela am încercat eu să fac o pictură.  

Mi-am dat repede seama că imitatul fotoliilor lui Dumnezeu din încăperile atemporale cu pensule, vopsea pe bază de ulei și o pânză e un exercițiu aproape imposibil. La un moment dat, un tablou pur și simplu se termină. Am luat eu pânza de pe șevalet și am lungit-o cu vreo câțiva metri, dar o pânză de cinci metri nu e o pânză nemărginită, și deci nici un tablou atemporal nu e. Aș fi putut desena un cerc pe pânze dar cercul e mărginit în partea de sus și de jos. Aș fi putut folosi partea interioară a unei sfere, dar, în cele din urmă, orice sferă s-ar fi prăfuit și ea, s-ar fi spart și s-ar fi năruit din cauza timpului neîndurător. Deci pentru mine însumi, am eșuat. Oricâte tablouri aș unge cu pete mari de culoare cu roșu, maro sau albastru, până la urmă, toate aceste tablouri tot rămân susceptibile timpului și spațiului.      

În 1970 am făcut un atac de cord și am murit. De fapt, mie chiar mi-a convenit, pentru că din cauza asta, angajamentul mea cu temporalul măcar s-a mai amânat puțin. Din momentul în care am fost mort, am putut face experimente pe care nu le-am putut realiza niciodată în timpul vieții. Ca pictor nu-mi pare deloc rău pentru ce fac cum, iar ca om, doar foarte puțin. La revedere, domnule! 

Barnett Newman își ia la revedere și, cu pensula aia lată îmi vopsește cu vopsea albastră gemulețul ca și cum ar fi închis. Vopseaua albastră are aceeași culoare ca și cerul dimprejurul avionului și nu are în ea nicio singură bulă de aer sau vreo bucățică de mizerie. Când gemulețul e complet acoperit de culoare, mă uit în față la ecranul cu simbolul avionului și la linia punctată din urma lui. În continuare, sub simbolul avionului nu se vede decât albastrul oceanului, dar albastrul nu se mai termină la marginile ecranului. Peretele de care e agățat ecranul a devenit albastru, același albastru ca și culoarea gemulețului. Mă uit lângă mine, dar scaunul cu bărbatul care dormea a dispărut în albastru. Scaunele din fața mea s-au pierdut în albastru, peretele pe care era geamul e albastru, podeaua e exact la fel de albastră ca și cerul. Îmi țin mâinile-n fața ochilor dar nu văd nimic. Mâinile și brațele mele sunt albastre ca cerul. Când mă uit în stânga, văd că Barnett Newman a dispărut. Doar cerul de un albastru deschis mai e în jurul meu, iar pe cer o linie albă, alungită, a avionului, care se dispersează și dispare.