(din romanul Nicio clipă Portasar, Ed. Cartea Românească, 2015)

Acolo Lucas este atît de iute încît aleargă și imaginile noi abia apucă să le  înlocuiască pe cele vechi la timp. Vîntul suflă în liniște și eficient, frecări  foarte mici. Livezile sînt înconjurate de pădure și în pădure, prin procedeul  plimbării, Lucas a găsit un tei foarte mare, cu frunzele albicioase pe spate,  cu o scorbură foarte mare la bază. Înăuntru se aflau nisip uscat și așternu turi pe care se poate dormi cînd plouă și o chisea. Acolo Lucas nu duce ni ciodată lipsă de numere pe care să le adune, să le înmulțească și să le  împartă și la sfîrșit poate să recupereze numerele originale din rezultat și să  facă altceva cu ele ca și cum ar fi noi. Cînd o pisică se întîmplă să cadă de sus  pe Lucas, în cădere ea își retrage ghearele într-un fel de teacă de piele și  trage un căpăcel. Lucas respiră din nou și Portasar îi aduce la îndemînă tot  aerul trebuincios, pregătind pe margine o nouă gură de aer proaspăt ca pe o  linguriță cu prăjitură. Ce poți să mai spui despre Portasar? Totul se petrece  încet. Totul e bun la conținut și frumos la formă. Cînd și cînd un țăran îl  găsește pe Lucas înghețat bocnă și cu ochii dați peste cap, îl ia în casă și mi  ți-l învelește într-o cergă cu multe frunze și flori brodate, 3,125 frunze de fie care floare, îl fricționează împreună cu familia și cu cîțiva prieteni veniți în  vizită în legătură cu tractorul, unul dintre ei ținînd morțiș să îi picure lui  Lucas în gură niște șliboviță și cum soția țăranului nu este de acord el îi dă  un gît lui Lucas cînd femeia nu e de față și Lucas se mișcă și zice: mai dă, nene. Pe toate dealurile autoritatea îi aparține de fapt și de drept lui Lucas.  Înainte îi aparținea bătrînului, dar acum este Lucas. Nu mai poate veni  nimeni să ia flori de portocal cu lopata, așa, cînd vrea făcînd sgomot.  
În restul timpului Lucas este imposibil de găsit și de identificat. El se gă sește în Portasar întins în nisip și fiecare fir de nisip este uriaș de mare și de  colorat. Sursa acestui nisip sînt trunchiurile de măslin și portocal care plu tesc ani și ani de zile pe apă, pînă cînd se fărîmițează. Un aer mai tare, mai  nervos se ridica de pe apă ca vopseaua de pe o piesă în Baia de Acetonă.  Lucas urmărea acel aer care mergea de colo colo pînă se amesteca de tot cu  aerul cald din gura animalelor și cu aerul care ieșea repede din frunze și  încet din calcare și din brecii. Pentru asta avea o hartă pe mătase pe care o  ținea împăturită la piept. Avînd în vedere că această hartă era gîndită să nu  fie cu nimic afectată dacă era făcută ghemotoc și apoi desfăcută, Lucas o  făcea ghemotoc în fiecare zi și o lăsa așa cu orele, apoi o desfăcea în perfectă  liniște. Avantajul mătăsii pe timp de război era acesta, că pilotul în timpul  zborului, cînd dorea să se orienteze, sau poate în timpul unui concert mu zical, putea să o desfacă fără ca ea să foșnească și să atragă atenția inamicu lui. Pentru urgențe, Lucas avea bine ascunse undeva două fiole de ulei de  măsline. Această substanță cu acțiune imediată putea, între altele, aruncată în apă, să calmeze o mare învolburată, și avea un efect similar pusă în salată.  În întreaga istorie a omenirii, atît cît era ea vizibilă de la capătul lui Lucas,  nu se înregistrase încă vreo alergie la uleiul de măsline. O alergie era o func ție logaritmică devenită exponențială. În realitate, Lucas nu doarme, ci  numără. Cineva i-a dat acest sfat, cînd nu poate să adoarmă, să numere în gînd, și somnul îl va cuprinde curînd. Însă număratul se dovedea atît de in teresant încît Lucas număra ore întregi, amînînd cît putea să adoarmă și  cînd simțea că nu se mai poate împotrivi somnului se ridica din pat și alerga  de colo colo prin cameră făcînd mișcări de înviorare. Uneori sînt albine în  cetate. Lucas mai întîi le vorbește frumos. Dacă se prefac că dorm pe o  piatră sau li s-a încurcat coada și nu mai pot să iasă din floare să discute cu  el, Lucas este obligat să le reamintească oficial că numai el poate dispune  încartiruirea în această locație, și că nu înțelege să renunțe la niciunul din  dezmembrămintele dreptului de proprietate și în niciun caz la uzufruct,  adică, le lămurește Lucas, cînd altul te lasă să mănînci florile lui. Albina  totuși se uită la el năucă, mestecînd în continuare un boț de polen, din care  puțin îi ajunsese în barbă și pe spate. Din ce în ce mai stînjenit, Lucas pre zintă mijloacele de coerciție pe care le avea la dispoziție, între care afumarea  și afurisirea. Deodată observă un mraveneț care trece pe zidăria seacă pur tînd o firimitură veche. Explicîndu-i situația și lui, cu aceleași argumente,  acesta, infinit mai rațional, pune firimitura jos și își continuă drumul mur murînd scuze.  
Lucas continuă vizita. În fiecare săptămînă un tur complet de împărăție, de  sus de la cetate și pînă la mare, de la portocali la măslini, asigurîndu-se că  sobolii au gușă dublă și păsăretul a rămas suplu. La sfîrșitul portasarsăp tămînii, Lucas mănîncă ceva în livadă, nu mai des, și strict pentru că așa se  cuvine. Stă pe spate cu brațele desfăcute și înălțimea lui este exact cît dis tanța între vîrfurile degetelor de la mîna stîngă și vîrfurile degetelor de la  mîna dreaptă. Deasupra lui un portocal încearcă aceeași șmecherie, desfă șurînd o jerbă fractală care însă se abate prin două din frunzele ei de la un  set Mandelbrot. Lucas se ridică și rupe cele două frunze, apoi se trîntește la  loc, mulțumit de a fi lăsat lumea asta nițel mai bună decît o găsise. Jos lîngă  apă este o vreme de vară, acolo Lucas se duce ca să-și încălzească ciolanele,  după o viață de muncă, și întorcîndu-se pe-o parte dă nas în nas cu o scoică  perfect formată, sub un milimetru în diametru, a cărei prezență pe plaja  pietroasă este un nou semn de Sus de Tot. În depărtare, un șoim plutește  încet și se uită în jos la el, Lucas îi vede ochii nițel bleojdiți, obrajii atîrnînd  doar un pic. Teii scapă polenul din ghearele florilor, făcînd prăpăd în jurul  lor. Cîtă putere mai are Portasar? Lucas se uită în jur. Nesfîrșită putere!  Lucas rîde de propria lui glumă, de îngrijorarea lui mimată, și se leagănă  mai departe. Luciul apei ajunge pînă la el, la fel munții țepoși, cărările cu crăpături frumos aranjate. O păpădie explodează cu furie, fără niciun  motiv, iar semințele ei se împrăștie căutînd fără grabă viața veșnică, purtate  de umbreluțe de puf date peste cap. Lucas le caută o vreme, găsește 80%  din ele în 20% din timp, cheltuind apoi 80% din timp pentru a găsi restul  de 20%. Le pune la loc cu grijă în domul geodezic al păpădiei. Uitîndu-se o clipă în plus la ea, Lucas își dă seama deodată că dacă vrea, poate să trăiască  și în interiorul păpădiei. Acest lucru este posibil în Portasar. Oare să facă  păpădia foarte mare, sau pe Lucas foarte mic? Oricare din cele două!  Înăuntru Lucas ar închide și deschide ferestrele alburii, dînd spre iarba gal benă, spre nori. Cînd ar ploua, păpădia s-ar turti nițel, din cauza zgomotu lui. La sfîrșit, după un moment de tăcere, mîna lui Lucas s-ar putea vedea  ieșind pe una din aceste ferestre, întorcîndu-se pe o parte și pe alta, pentru  a vedea dacă mai plouă. Lucas nu iese cînd plouă nu pentru că s-ar uda, ci  pentru că înțelege să ofere un omagiu ploii. Lucas se uită la tulpinile de  mentă, din care una se clatină ușor, și nu poate fi vîntul, trebuie să fie  cineva la rădăcină proptit în ea, tremurînd. Lucas se aplecă puțin și vede  acolo un mic șoarece de cîmp, cu inima bătînd tare. De curiozitate băiatul  îi numără bătăile inimii timp de cîteva secunde și constată că șoarecele are  pulsul patru sute patruzeci, în absența oricărei amenințări, doar din cauza  responsabilității de a fi viu. 
Portasar! Duminica e atît de liniștită încît te sui pe casă și stai acolo pe aco perișul în două ape fără să aluneci nici într-o parte, nici în cealaltă. Peste tot  vezi pînă departe, pînă la tăuri, pînă la cîmpurile cu tutun, pînă la zidurile  din care crește strîmb cîte un arbore de agave. Dar ce vede Lucas, sînt  oameni care vin fără grabă, dar și fără cea mai mică șovăială? Da, sînt Familia, sosesc în vizită, nu pot să stea mult, atît cît să-i numere Lucas, să se  asigure că nu s-au împuținat. Ei vin ca să-i aducă multe cadouri și să se joace  cu el atît jocuri vechi și simple, cît și jocuri exotice, complicate, de care te  plictisești repede. Lucas nu poate spune exact cine sînt oamenii ăștia,  pentru că numele lor s-au amestecat și nu se mai poate deosebi mama de tata, sora de frate, Voinea de Aida. Neînchipuit de repede Familia pune  mîna pe Lucas, îl spală, îl îmbracă și îl încarcă de dragoste cum umfli un ca uciuc de bicicletă cu pompa. Pînă să se dumirească el bine, l-au și mîngîiat  și sărutat pe obraz și pe ochi, unii dintre bărbați au bărbi și mustăți care  aproape îi străpung pleoapele, femeile îi ating fața cu fața lor ca un cearșaf  de mătase brodat. Cîțiva nu se îndură să plece și îl mai strîng o dată tare în  brațe spunînd ceva ce Lucas nu reușește să înțeleagă, dorindu-și o coordo nare superioară la nivelul limbajului din partea acestor rude. Unul cîte  unul, invitații lui Lucas își ridică sacoșele cu fundul în sus și de acolo cad  daruri și jucării și Kunstformen der Natur cu toate desenele lui Haeckel și  plăcinte care nu arată cine știe ce dar cînd le guști ai tras un scaun și ai mîncat toată tava. Apoi, cînd Lucas nici n-a apucat să-și încălzească puțin  oasele la căldura acestor ființe din care se trage, iată că ele se pregătesc de  drum, fără să dea nicio explicație, toate fețele se întorc în direcția de unde  au venit și înaintează într-acolo în tăcere, lăsînd în urmă o fîșie de ceață.  Suprafața lacului e netedă și nemișcată, nu reflectă lumina, ca guașa, parcă  nici nu e de apă. Unde se uită Lucas, acolo se îmbulzesc și copacii, ca Lucas  să vadă ceva frumos. Ager, el urmărește cu atenție fiecare frunză ca să nu  existe încurcături și reclamații ulterioare. Lucas coboară pe un drum de  țară, cu chiparoșii ascunzînd un peisaj provensal în care se rătăcește o bise rică a cărei clopotniță e flamandă. O albină bine încărcată electrostatic  intră într-o floare, atrăgînd tot polenul asupra ei și pierzîndu-și pentru o  clipă discernămîntul. Din loc în loc se află o fîntînă, una mai adîncă, unde  apa e mai rece, una mai puțin adîncă, unde apa nu e așa rece și tot așa. În li niștea serii se răspîndesc dintr-o dată, ca picăturile de ploaie pe caldarîm,  bătăile clopotelor de sticlă, venite din clopotnițe pe care Lucas le vede dar și  din unele pe care nu le vede. Lucas umblă de colo colo, îmbrăcat într-o  blană de șoarece armenesc, și arată cu degetul ce clopot să bată următorul și  care din ele să se facă țăndări pe podelele de marmură tăiată. Cu o mătură  specială, Lucas adună țăndările și le pune în buzunar, apoi ia ultima țan dără pe vîrful degetului și o pune pe limbă. Acum își poate continua  rondul. Tot ce face Lucas este parte din acest rond. Activitatea lui princi pală este luarea la cunoștință. Dacă nu cumva nu este a lui această activi tate, ci a întregului ținut. Un gîndac de Colorado mestecă absent o frunză  ascultînd muzică simfonică la căști, cînd deodată o pasăre îl atacă crezînd că  este ruda sa apropiată, falsul gîndac de Colorado, și îl face să cadă de la  etajul zece al cartofului. Lucas îl pune într-o cutiuță din lemn de stejar,  croită pe măsură, unde gîndacul de Colorado va aștepta fără ca vreun fir de  polen de floare de roșie de pe piciorușele lui (ajuns acolo printr-un alt acci dent aproape incredibil!) să se oxideze, fără ca vreuna din cele zece linii ma ronii de pe elitrele lui galbene să-și piardă strălucirea orbitoare. Adunate pe  linii de forță ca strugurii pe o boltă, lucrurile lumii dădeau o fugă pînă la  orizont și se întorceau cît ai zice pește. Totul e ușor, dacă un mușuroi e prea  în drum, se interzice circulația pe acel drum o vreme, dacă bicicleta taxiu a  ruginit într-un punct se curăță punctul și se adaugă o protecție. Lucas  privea în depărtare adunînd toate acele lucruri din ce în ce mai mici, și  suma lor convergea, ca o splendidă funcție zeta Riemann, la valoarea necu noscută, imposibil de pronunțat a portasarlumii.