Înainte de a-și întâlni noii prieteni, Nora își cultiva cu grijă propria viață personală. O făcea la fel cum își organiza programul de lucru: prin documentare, clasificare și grafice. Care este ratingul acestui spectacol? Sunt cronicile suficient de bune? Joacă actori cunoscuți? Bine, intră pe lista de vizionare. Nu căuta companie. Le privea pe femeile de vârsta ei cum se mişcau în grupuri compacte, asemenea unei turme de mistreți în căutare de hrană — bărbați, plăceri şi senzaţii tari. I se părea prea obositor să țină seama de capriciile și așteptările cuiva. Astfel, viața ei personală a crescut ca o coadă a celei profesionale. Bulgăroaica îmbina deplasările de serviciu cu evenimente culturale — expoziții, concerte, spectacole. Găsea plăcere în aceste „evadări”, cum le numea. De câteva ori fusese în retreat-uri. Organizatorii promiteau „experiențe transformatoare”, „călătorii interioare” și „trimiterea dorințelor către Univers”. După ce și-a repetat simbolic propria naștere, iar apoi a izbucnit în plâns, târându-se pe podea ca un copil care nu merge în picioare, a înțeles de ce în aceste grupuri nu existau bărbați. Niciun bărbat normal nu ar fi stat pe spate, cu picioarele în aer, așteptând să fie înfășat.

Şi o mai enerva ceva. Probabil exista o conspirație tacită potrivit căreia, odată ce femeile se adunau într-un retreat, începeau să-și neglijeze aspectul: să nu-și spele părul, să nu poarte sutien; să nu se demachieze sau să renunțe complet la machiaj; să poarte pantaloni largi din bumbac, lăbărțați la genunchi, și să se reapuce de fumat, dacă se lăsaseră. Aceeași indolenţă se observa și în felul cum vorbeau. Matroanele care, în viața reală, erau mame exemplare, soții impecabile și leoaice corporatiste, își pierdeau măsura în clipa în care trebuiau să-și mărturisească păcatele.

La unul dintre aceste retreat-uri, desfășurat în Munții Rodopi, participantele au depus jurământul de a nu vorbi cu nimeni în afară de îndrumătoare — o femeie de vârstă incertă, poate trecută de șaptezeci de ani, cu păr lung și alb, haine şi pantofi albi. „ Zici că e scoasă dintr-o reclamă la detergent ”, o studia Nora. - Dacă aș mai lucra într-o agenție de publicitate, aș face un spot TV cu ea. Niciun director de marketing n-ar refuza să-și vadă bunica spălând rufe.” Toate o venerau pe femeia în alb - voiau să-i placă, mințeau în privința păcatelor lor — le exagerau, le înfrumuseţau. „Nu sunt o mamă suficient de bună — pun cariera înaintea copiilor”, „Îmi înșel soțul”, „L-am lăsat pe tatăl meu într-un azil de bătrâni și nu l-am mai vizitat până a murit”. Cu cât vina era mai grea, cu atât șansele de a atrage atenția femeii cu părul alb creșteau. Așezată printre ele, în cerc, pe podea, Nora asculta în tăcere confesiunile. Când i-a venit rândul, și-a înfipt privirea întunecată în ochii de un albastru diluat ai îndrumătoarei și a declarat: — „Mă droghez. Dacă n-o fac, nu supraviețuiesc.”

La câteva ore după sesiunea de grup, una dintre asistente — o tânără cu părul întins până la durere, îmbrăcată și ea în alb, a bătut la ușa camerei și i-a cerut să părăsească centrul chiar în seara aceea.

— Vă vom restitui întreaga sumă, dar nu puteți rămâne aici. În condițiile contractului pe care l-ați semnat există o clauză ce interzice consumul de alcool și de droguri.

Nora n-a spus nimic. Se aștepta la acest deznodământ, ba chiar și-l dorea. „Hai să vă văd acum, păcătoaselor-decăzute, care dintre noi e mai ireparabilă. Eu sau voi?” Poate îi plăcea să câștige toate luptele. Sau poate chiar nu putea trăi fără antidepresive.

Nu se despărțea niciodată de cutiuța ei metalică. O deschidea încă de la cafeaua de dimineață. Adderallul o salva de oboseala constantă, o menținea în formă maximă în timpul ședințelor galopante, îi livra la timp informațiile necesare. Munca ei însemna evaluări continue, prognoze și decizii dificile. Nu avea dreptul la greșeli. Zeci de ochi ațintiți asupra ei așteptau deopotrivă succesul și eșecul. Avea susținători, dar și dușmani.

La prânz lua a doua doză, iar seara, când inima îi bătea cu putere în piept și mâinile îi tremurau, Nora apela la sedative — pentru ca adrenalina să adoarmă și să poată fi repornită din nou a doua zi.

Toți acești „mici soldați”, cum își numea antidepresivele, îi făceau viața suportabilă. O eroare de dozaj a provocat leșinul de la Berlin. Îşi cumpărase biletul pentru concert cu o lună înainte. Șoferul ei, un tânăr politicos, absolvent de conservator, dar care nu făcuse carieră, punea deseori în mașină piese de-ale Verdei. Într-o seară, la întoarcerea de la fabrica de suplimente alimentare, pomenise în treacăt că diva pop urma să facă un turneu în Europa. De îndată ce a intrat în casă, după zece ore de muncă, Nora şi-a cumpărat biletul online. A ales concertul din Berlin; data coincidea cu o deplasare deja programată la sediul central.

În ziua evenimentului a decolat dis-de-dimineață din Sofia. De la aeroportul Tegel s-a îndreptat direct spre biroul situat nu departe de Alexanderplatz. Ziua a trecut într-un șir de prezentări și discuții tensionate. Abia aștepta să încheie, să ajungă la hotel, să scape de costumul care, în ciuda parfumului, mirosea a avion și terminale. Voia să mănânce ceva rapid pe undeva. În timpul ultimei ședințe a intrat într-un conflict cu un coleg — un bărbat cu testosteron în exces și convingeri patriarhale, pentru care femeile în afaceri se descurcau cel mai bine să aducă cafeaua. Nora îi vedea disprețul de fiecare dată când se intersectau în ușă, când el grăbea pasul și aproape că o împingea, în întreruperile brutale și în desconsiderarea fățișă a ce spunea ea.

La finalul discuției, colegul a sărit în picioare, a șuierat o insultă în limba lui maternă, Nora s-a prefăcut că nu înțelege. Bărbatul a aruncat pixul cu care bătuse nervos în masă și a părăsit sala. „De data asta îl raportez pentru încălcarea eticii companiei”, și-a spus ea.

A ieșit din birou cu genunchii tremurând și degetele amorțite. S-a uitat la ceas — mai avea doar o oră până la concert. N-avea timp să scape de mirosul de avion și de terminale. A luat un taxi până la un bistro din apropierea locului evenimentului. A comandat o salată, pe care abia a atins-o. A băut un martini și, odată cu el, doza de seară a „micilor soldați”. A simțit amețeala familiară și pulsul domolindu-i-se. S-a uitat la ceasul de la mână — era timpul să plece. A trecut pe la toaletă să-și retușeze machiajul. A trasat cu grijă linia de tuș și şi-a dat cu un ruj roșu-închis. Era pregătită pentru partea mai frumoasă a zilei.

În lojă a întâmpinat-o un chelner. Nora a comandat al doilea martini. Nu și-a dat seama când sosiseră ceilalți. Nici măcar nu a observat muzicienii care încălzeau atmosfera pentru apariția Verdei. Cu puțin timp înainte de a-și pierde cunoștința, și-a amintit că, în taxi, înghițise fără apă încă o doză de antidepresive.

În seara aceea, „micii soldați” au năvălit sub forma unei armate numeroase.

Când și-a revenit în simţiri, pe lângă medicul brunet aplecat asupra ei, a zărit câțiva necunoscuți care se agitau în jur. Unul dintre ei — un bărbat cu barbă, îi ținea mâna. S-a ridicat ezitând, iar el a ajutat-o să se așeze în fotoliu. Muzica zguduia deja sala și Nora nu mai auzea ce discutau medicul și bărbatul blond şi slab. Probabil îi evaluau starea.

O durea capul, și-a atins fruntea și a văzut sânge pe degete. Blondul a privit-o pieziș de câteva ori. Vedea în fiecare zi oameni ca el — putea să-i recunoască după gesturile ferme, chiar și fără să le audă tonul imperativ. Bărbați de succes, plini de sine, care credeau că pot controla vieţile altora. În momentele de slăbiciune, Nora îi invidia. Ea nu avea să controleze niciodată viața nimănui, abia dacă reușea să se descurce cu a ei. Întregul grup din lojă a condus-o spre limuzina bogătaşului și au pornit spre camera de gardă, unde i s-a pansat rana de la cap. S-a simțit ceva mai bine abia când au lăsat-o la hotel. Din mașină a coborât și bărbatul cu barbă. Nora l-a rugat să se aşeze puțin în barul din hol. El a instalat-o pe o canapea moale din piele.

— Revin imediat, a spus necunoscutul repede şi s-a îndreptat spre capătul lobby-ului.

Nora a observat că  se mișcă degajat prin hol. „Cu siguranţă nu are o casă plină de copii la care să se întoarcă”, s-a gândit ea. După puțin timp, bărbatul a apărut cu o cană de ceai într-o mână și un pahar de whisky în cealaltă.

— Băutura caldă e pentru tine- s-a așezat în fața ei.  - Eu sunt Johan.

— Nora - a murmurat ea, sorbind din ceai. - Mulțumesc, Johan.

Bărbatul și-a scărpinat barba și a zâmbit.

— Tata spunea că, dacă există o băutură care rezolvă toate problemele, aceea este ceaiul.

— Tatăl tău avea dreptate - a oftat Nora. Căldura fizică și cea emoțională sunt procesate de același centru neuronal.

Johan a ridicat curios din sprâncene și și-a aranjat una dintre bretele pe umăr.

— Puţin probabil să fi ştiut asta, dar când mama era nemulţumită, el punea ceainicul pe foc.

Nora l-a fixat cu privirea:

— De unde ești?

— Sunt suedez. Iar tu ești bulgăroaică.

— M-ai prins, a zâmbit ea abătută.

— Uite cu ce te-am mai prins… la aceste cuvinte a scos din buzunar o cutiuță metalică. Nu eram sigur dacă e în regulă să rămână în geanta ta cât timp eram la spital. Sincer, eram cât pe ce să le arunc, dar probabil ți-ai fi procurat altele.

Fără să răspundă, Nora a întins mâna și a luat cutiuța. Au tăcut o vreme, apoi ea s-a ridicat:

— Îmi pare rău că ați ratat concertul din cauza mea.

— Nu-ți face griji, a spus Johan, a dat pe gât paharul, s-a ridicat și i-a întins cartea de vizită. Sună-mă mâine, să știu cum te simți.

Înainte ca Nora să-i răspundă, s-a întors și a ieșit din hotel. Nu-și amintea ultima dată când cineva voise să știe cum se simte. „Mă simt îngrozitor.”

Avionul spre Sofia decola a doua zi înainte de prânz. Imediat ce a trecut de controlul pașapoartelor, a format numărul de pe cartea de vizită.

— Vocea ta sună mult mai bine, a remarcat Johan. Păcat că te întorci azi. Adrian a organizat o întâlnire scurtă în lobby cu Verda și ceilalți doi din lojă — cuplul din Israel.

Încă de dimineață, Nora primise un apel de la grec; nu îi era clar cum făcuse rost de numărul ei.  Pe un ton jovial, i-a spus că îi va trimite o invitație la concertul final al turneului. „Un prilej minunat să ne vedem cu toții la Roma”, anunțase el.

„E îngâmfat, dar bine intenționat”, și-a spus Nora și a acceptat. I-a povestit lui Johan ideea lui Aristides.

— Adrian adoră gesturile grandioase. Sunt prieten cu Verda și voi fi și eu acolo, a explicat suedezul.

Nora nu l-a întrebat cât de apropiat îi este divei, dar după convorbire, în timp ce aștepta deschiderea porții de îmbarcare, i-a căutat numele pe internet. S-a dovedit a fi un fotograf de modă celebru. Articolele îl prezentau drept însoțitorul divei pop. În fotografii, ba se iţea în spatele ei cu înălţimea lui impresionantă, ba îi deschidea portiera mașinii. „Nu par un cuplu adevărat. Nu se ating niciodată. Zici mai degrabă că e bodyguardul ei.”

Din difuzoare s-a anunțat deschiderea porții, iar Nora s-a îndreptat spre ieșire.