– Scaun.

– Noapte.

– Exercițiu.

– Hmm... Unic.

– Crăciun.

Joacă acest joc aproape în fiecare seară. Sașa se așază tot mai aproape de perete, iar mama se pune pe marginea patului lui și își pasează cuvinte. Uneori, ea apropie masa de pat și îi pune un film pe computer. Deseori, băiatul se satură de film înainte să se termine. El se întoarce către perete, iar ea mai stă puțin lângă el și îl mângâie. 

– Scarpină aici, îi spune, iar mama îl scarpină pe nas, pe frunte, pe spate sau pe cap. Apoi trage pătura mai sus, mai aproape de fața fiului, iar ea se culcă pe podea pe un pat improvizat din bucăți scoase din divanul care stă pe coridor. 

Sașa dă pătura mai jos cu cioturile de mâini rămase. Mâna dreaptă e amputată mai jos de cot, cu ea e mai ușor. Iar stânga e puțin mai lungă de umăr. Băiatul și mama lui adorm. 

Dimineața ea îl va bărbieri.

La spitalul Sfântul Pantelimon din Lviv sunt foarte mulți soldați. Cu așa un flux de răniți, delimitarea dintre spitalele pentru soldați de spitalele pentru civili e dificilă. Fiecare spital devine o unitate sanitară pentru miile de evacuați de pe câmpul de luptă. Când răniții sunt aduși la Dnipro, Zaporojie, Sumy, orașele mai mari și cele mai apropiate de front, oamenii sunt stabilizați, pregătiți de evacuare și trimiși la drum mai departe, către centrul și vestul țării. În spitalele din prima linie ajung în fiecare zi prea mulți răniți, astfel că e imposibil să fie ținuți acolo mult timp.

În a treia zi a șederii mele la Spitalul Orășenesc nr. 9 din Zaporojie, paturile cu nou-veniți erau pe coridoare din cauza supraaglomerării saloanelor. Iar în a patra zi, sute de soldați au fost urcați într-un tren de evacuare și trimiși la Vinnyția. Am stat acolo încă patru zile, până am putut să mă întorc acasă. Trecuse o săptămână de când  fusesem rănit, când am ajuns la Lviv și m-am internat la secția de chirurgie a spitalului Sfântului Pantelimon. În salonul meu erau cinci soldați. Eu am fost primul care a putut să umble. Vecinul din stânga mea, Tolia, avea un picior amputat, iar viitorul celuilalt era sub semnul întrebării. Fața lui era încă vânătă, soția lui stătea în fiecare zi lângă patul lui, iar noaptea, când mergea la apartamentul pe care îl închiria, Tolia rămânea singur cu dureri cumplite, de care nu te scapă nici injecțiile. Ulterior, a povestit că a fost rănit de o dronă inamică. 

– Era să mă ia naiba. Am supraviețuit ca prin minune.

Pe vecinul din dreapta îl chema Vova. Un picior îi era amputat cu 10 cm mai jos de genunchi, iar celălalt, cu 15 cm. Îl așteaptă niște proteze de calitate, iar alături e soția lui, Alina, care nu-l părăsește nici măcar noaptea: întinde patul pliant și se culcă lângă el. Important e să treacă peste încă câteva săptămâni de stat la pat cu dureri permanente. 

Vizavi de Vova stă Pașa, ba întins, ba în șezut. Piciorul lui drept este întins de-a lungul patului și străpuns cu tijele aparatului Ilizarov. 

– Lunetista rusoaică mi-a tras-o. Am văzut-o pe cățea. Am văzut că stătea acolo.

Dimineața următoare, pe patul din fața mea a avut loc un schimb. Andrei a devenit noul locuitor. Lovitura unui KAB. Schije pe spate și pe picioare și fața desfigurată. O dată pe zi, soția, Tania, îl ridica de pe pat, îl cuprindea de mijloc și astfel, cu ajutorul ei, putea să stea în picioare câteva minute. Din nou, primele lecții de umblat. 

Diminețile noastre începeau cu micul dejun dat de spital, medicamente și pansări dureroase pentru fiecare. Următoarea sarcină era să supraviețuiești până la sfârșitul zilei. Când durerea devenea mai puternică, soția cuiva mergea la asistentă și cerea o injecție cu analgezice. Când era suportabil, fiecare povestea cu cei dragi. Vova glumea cu Alina, spunându-i că după însănătoșire va chema fete tinere la spital. Tania și Alina își povesteau una alteia despre copii. Tolia și soția lui au și ei un copil, o fetiță. Deseori, el o suna seara. Îi dădeau o injecție cu analgezice și, când se simțea mai bine, își suna mama sau soacra, iar ea îi dădea nepoatei telefonul și am auzit cum băiatul spunea de fiecare dată aceleași cuvinte. 

– Taisia. Tu ești Taisia, da? Daaa. Spune-i lu’ tati că tu ești Taisia. Hai, spune. 

Și ea spunea. Iar el zâmbea.

Fiecare rănit așteaptă momentul când va fi transferat la centrul de reabilitare Unbroken. Asta înseamnă că cele mai mari chinuri au luat sfârșit. Pentru băieții cu amputații este o dovadă că bonturile de amputație sunt suficient de formate pentru punerea protezei. Iar dacă specialiștii în reabilitare au îndoieli, le dau concediu medical și îi trimit acasă o lună. Pacienții cu alte răni trec, de obicei, înainte de transfer, de majoritatea operațiilor necesare, dacă nu de toate.

Până în ziua în care am fost transferat la Unbroken, am fost operat de patru ori. Mă așteptau renunțarea la aparatul Ilizarov fixat pe antebrațul stâng, un transplant de nerv de pe picior pe mână, o fixare de fractură de os cu o placă de titan, iar apoi un transplant de os de pe bazin pe porțiunea fracturată a mâinii. Dar trebuie să treacă timp până la aceste operații, de aceea medicii m-au trimis la un centru de reabilitare. Degetele nu mi se mai îndoiau de peste o lună, tendoanele erau încordate, contracțiile erau puternice, iar mobilitatea era minimală. Mi-au făcut cunoștință cu Irina, ergoterapeut, alături de care a început o perioadă îndelungată de exerciții zilnice pentru strângerea pumnului urmate de amețeli dureroase. Și o perioadă de noil vecini. 

Costea s-a dovedit a fi comandantul forțelor medicale. Ce-i drept, am aflat asta cu o zi înainte de externarea lui. Până atunci, știam doar că a fost rănit la piciorul drept. Acum, pe piciorul lui e o cicatrice mare și va avea probleme cu circulația sângelui pentru tot restul vieții. 

Sanya a luptat în Brigada a 3-a de Asalt. A fost rănit în timpul unui atac, piciorul i-a fost amputat mai jos de genunchi. 

– S-a așezat nemernicul și a tras în mine cu  kalașnikovu’, câteva gloanțe m-au nimerit în picior. 

Nu am reținut numele celui de-al treilea vecin, dar și el avea piciorul rănit. Putea să-și facă nevoile, dar nu mergea, ci se deplasa cu scaunul cu rotile. 

Mai era Vasia. El nu era în salonul nostru, dar ne vedeam zilnic. În fiecare dimineață, Vasia venea la noi și până  adormeam apăsa butoanele telecomenzii pentru ajustarea patului, ridica spatele sau picioarele câte unuia și fugea apoi cu scaunul cu rotile. 

Lui i s-au amputat picioarele aproape cu totul. Stăteam, o dată, pe pat cu tatăl lui. Vasia a venit la noi, iar tatăl lui l-a întrebat ce țigări să-i cumpere. Vasia a scos din buzunar un pachet de Marlboro gold și i l-a dat. Tatăl lui s-a jucat cu pachetul, l-a întors pe cealaltă parte și a început să râdă. I-a arătat lui Vasia și a izbucnit și el în râs. Atunci l-a întors către mine. Lângă mesajul referitor la pericolul fumatului era imaginea unei persoane decedate în morgă. Fotografia era dintr-un unghi din care i se vedeau doar picioarele. 

– Nasture

– Ecler

– Ecler a fost deja. 

– Când?

– Ieri ai spus ecler. 

– Bine, atunci fie elixir.

– Rucsac.

De loc sunt din regiunea Sumy. Satul era sub ocupație la începutul invaziei, dar i-au izgonit repede pe ruși de acolo. Ambii fii ai mătușii Tania au plecat să lupte. Cel mai mare are familie, îl așteaptă soția. Mezinul, Sașa, nu e căsătorit. 

El, Sașa, lansa drone. În iunie 2024, când a luat în mână o pasăre ca să o ajute să zboare, i-a explodat pe neașteptate în mâini. Colegii i-au acordat primul ajutor și l-au evacuat repede. În scurt timp, băiatul se afla la un spital din Kiev. Când mătușa Tania a venit la el, i s-a spus că mâinile distruse erau cea mai mică problemă. Sașa avea burta afectată și capul serios rănit. Era la pat și nu vorbea. 

– Mi-au spus apoi medicii că numai rugăciunile mele l-au ridicat. Nu-i dădeau șanse, nu-i dădeau șanse la o viață normală, trebuia să fie țintuit la pat. Iar acum uită-te: umblă, vorbește, râde. Da, trebuie să-l ajut în toate, dar a ieșit la liman din ce-i mai rău. M-am rugat lui Dumnezeu în fiecare zi pentru el. Și i-am spus tot timpul că vom reuși. 

La Unbroken mulți pacienți sunt ajutați să iasă la liman, cum s-a întâmplat cu Sașa. Restabilesc abilitățile cognitive, învață noțiunile de bază. 

Un bărbat repetă după specialistul în reabilitare: „1, 2, 3, 4...”.

– Ce urmează? 

– ...

– Ce urmează după 4? Știi, știi.

– 3, 4... 5.

– Minunat!

El ține minte literele, dar a uitat de tot cifrele.

Un alt pacient poate să ia mingea în mână, poate să o țină și poate să o lase. Dar nu înțelege cum să unească toate mișcările și să arunce mingea în față, la o oarecare distanță. 

În decembrie 2022, camaradul meu a fost rănit grav la cap în Iampol, regiunea Donețk. Și el e dintre cei care au scăpat. Însă băiatul s-a schimbat de atunci. Se vede după cum vorbește, după cum formulează propozițiile, după privire. 

– Eram în ambulanță și simțeam, în curbe, cum mi se legăna creierul și atingea pielea unde-mi  lipsea o bucățică de craniu.

Când m-a vizitat, tatăl lui mi-a spus așa: „Toate rănile sunt groaznice. Tuturor vă e greu, mă rog pentru toți. Unii băieți sunt fără mâini, fără ochi. Dar știi, nimic nu e mai rău decât leziunile la cap. Poate n-aș spune asta dacă nu aș ști din proprie experiență. Înțelegi, omul se schimbă. Chiar dacă iese la liman, e schimbat. Dar nu-i nimic, important e să depășească primejdia. Asta e important”. 

Sașa și mama lui au reușit ce-i mai important. Uneori nu vrea să iasă din salon, iar o dată, când s-a dus cu mama lui într-un centru comercial, s-a speriat de scările rulante. Dar nu-i nimic, important e că a ieșit la liman. Uneori, băiatul se supără și se enervează foarte tare pe câte ceva. Se întâmplă să se supere tocmai pe mama lui. Atunci se îndepărtează și se întoarce cu fața la perete. Iar mama se așază pe marginea patului și îl mângâie. 

– Dragule, tu știi că eu nu-ți vreau răul. Știi că pentru tine îmi dau și viața dacă trebuie. Iartă-mă, iartă-mă dacă nu am spus ceva bine. Uneori nu gândesc când vorbesc, iartă-mă.

Sașa nu o împinge și nici nu-i spune să se ridice de pe pat. Probabil înțelege că, totuși, nu pe ea s-a supărat. Și ea înțelege asta. Se culcă lângă fiul ei și spune: 

– Totul o să fie bine, Sașa. Numai că altfel. Așa cum a fost cândva nu va mai fi niciodată. Dar tot bine va fi. Doar că acum va fi altfel. O să reușești în toate, știu că o să reușești. Ai trecut prin atâtea, ai ieșit la liman și așa ceva... Te cred că nu ți-e ușor, dragule, te cred mai bine decât oricine. Dar tu o să reușești în toate. Mă auzi? Știu că o să reușești în toate. 

O perioadă de timp stau întinși pe pat și tac. Sașa nu deschide ochii, iar mătușa Tania îl mângâie. Apoi dă cumva de înțeles că nu mai e supărat. De exemplu, îi cere să îl scarpine sau să-i curețe o mandarină. Mătușa Tania se simte ușurată când totul revine la normal, se vede pe fața ei. Îi îndeplinește rugămintea fiului ei și apoi fac ceva împreună. El are  un dispozitiv asemănător cu un garou care se atașează de bont și are un stilet pentru a putea folosi telefonul. Sașa își pune telefonul pe picioarele îndoite și urmărește fluxul de noutăți ori se uită la un video sau joacă niște jocuri. Sau mama apropie masa cu computerul și pornește un film. Ori stau amândoi întinși și joacă fazan. Încep din punctul în care s-au oprit ieri, dacă mai țin minte. Dacă nu, unul dintre ei spune un cuvânt la întâmplare și jocul continuă. 

– Cal, spune Sașa.

– Iar  „l”... litoral.

– Lup.

– Pârâu.

– Umăr.

– Rindea.

– Alfabet.

Au trecut deja trei luni de când am ajuns în salonul 12 la secția de chirurgie. Câteva  operații, săptămâni lungi de reabilitare și psihoterapie, tone de medicamente, zeci de răniți cu care am avut norocul să fac cunoștință. Pacientul nevăzător se orientează tot mai bine în spațiu și îl văd plimbându-se cu specialistul în reabilitare. Pe unii îi văd acum cu proteze bionice noi. Un altul a biruit lunile de stat la pat și face ture pe coridoare în scaunul cu rotile, la fel ca Vova. 

Mă surprinde cum se descurcă oamenii cu toate astea, dar cred că am înțeles cât de cât cum funcționează. Important e să ieși la liman. Aici depind multe de medici, dar nu totul. Trebuie să ai în tine ceva ca să ieși din primul stadiu, cel mai greu. Ai nevoie de sete de viață, oricât de banal ar suna. Trebuie să privești către ceva înaintea ta.

Și fiecare e încurajat apoi de lupta altuia. E important să ai alături alți răniți. Acum, când privesc în urmă la primele săptămâni de tratament, mă mir cum am rezistat. Dar atunci m-am uitat la cei de  lângă mine. Vova era la pat cu ambele picioare amputate și făcea glume despre fete. Tolia trăia cu întrebarea „or să-mi păstreze sau or să-mi taie al doilea picior?”, dar își comanda McDonald’s în salon. Cum aș fi putut să mă uit la ei și să mă plâng de găurile din mâna mea? Ei se gândeau la cei care au pierdut și mai multe. Iar aceia la alții. Și, în cele din urmă, în cele mai grele clipe, toți ne amintim de camarazii care nu au supraviețuit. Un rănit de la spitalul din Zaporojie a spus: „Dacă te doare, înseamnă că ești viu”. 

Oamenii se agață de oameni și de cuvinte. Fiecare are nevoie de cineva care să-i vorbească în cele mai grele momente din viață. O soție care își va petrece toată ziua vorbind cu tine, iar apoi va așterne patul pliant lângă patul de spital. Un frate sau un tovarăș care te sună în fiecare zi și te întreabă una și aceeași într-un fel în care nu poți să nu îi răspunzi. O mamă care știe că până și când te superi pe ea, de fapt, nu pe ea ești supărat. Și știe că în mod sigur vei reuși în toate. 

În saloanele spitalelor noastre sunt internați soldații noștri răniți. Și lângă fiecare dintre ei stă cineva și vorbește. Iar dacă nu e nimeni lângă patul tău, mereu e cineva lângă cel al vecinului. Care, la fel, se luptă. Și te privește așa cum îl privești și tu pe el. Și vorbește cu tine. 

La etajul al doilea al spitalului Sfântul Pantelimon e un hol mare cu canapele moi, mese micuțe, farmacii, cafenele și o capelă. Pacienții care pot ieși din salon își primesc vizitatorii deseori aici. 

Trece a doua mea lună la Unbroken. Diseară vine Mariana și comandăm la etajul al doilea niște pizza, burgeri sau altceva de care mi-a fost dor pe front. Stăm pe canapeaua din fața capelei, în apropierea scărilor și a liftului. Înaintea noastră e bradul către care se îndreaptă o fetiță mică și gângurește ceva arătând spre jucării. O ia soția lui Tolia. Mă întorc și îl văd în scaunul cu rotile, cu un zâmbet și cu un picior în ghips. Ne salutăm unul pe altul, iar de Tolia se apropie o femeie mai în vârstă, soția și fetița, împreună cu care se îndreaptă spre canapelele libere. Fetița aleargă în jurul scaunului cu rotile. 

– Tu ești Taisia? o întreabă bărbatul. Draga mea, tu ești Taisia? Spune-i lu’  tati că ești Taisia. 

Și ea spune. Iar el râde. 

P.S. 

Peste câteva luni după finalizarea acestui text, am întâlnit-o pe coridorul centrului Unbroken pe mătușa Tania. Ea și Sașa se întorseseră recent dintr-o vacanță de o lună. S-au stabilit într-o locuință socială din Lviv, l-au vizitat pe tata în localitatea natală, s-au deconectat de viața de la spital. Mătușa Tania m-a condus în noul salon al lui Sașa și mi-a arătat o medalie mare și frumoasă. Locul al doilea la Competiția ucraineană de tenis printre participanții cu mâinile amputate. Aceasta a fost prima recompensă sportivă a lui Sașa după ce a fost rănit. Prima dintre multele realizări pe care Sașa le va obține în noua sa viață.