La acest club al lor (clubul de carte „Protezele dentare”), Vira Petrivna decide să facă așa cum făcea cândva cu copiii la școală. Nici ei, asemenea bătrâneilor de azi, nu prea voiau să citească. Prin al treilea an de carieră didactică, tânăra Vira Petrivna a înființat în școală un club de lectură care purta numele „Pagini interesante”, pentru clasele 7-9. A desenat și un afiș cu acest titlu. Însă unul dintre elevi a adăugat, pe ascuns, încă două litere pe afiș, astfel că, peste noapte, „Paginile interesante” au devenit „neinteresante”. 

Atunci Vira Petrivna a decis să acționeze mai abil. Nu îi punea să se pregătească acasă pentru clubul de lectură. În schimb, îi aduna pe toți în biblioteca școlii și le citea cu voce tare. Citea ce considera ea că ar fi mai interesant pentru un adolescent sceptic: „Insula misterioasă”, „Comoara din insulă”, „Copiii căpitanului Grant”,  „Tomek pe calea războiului”, și, bineînțeles, „Toreadorii din Vasiukivka”. Și gheața a fost spartă. La început cârcoteau, dar stăteau și ascultau. Apoi comentau tot mai puțin. Iar în cele din urmă, începeau să citească și singuri câte puțin. 

Aceeași metodă productivă, încercată pe elevi, Vira Petrivna o aplică și la „Protezele dentare”. Cartea aleasă pentru prima citire de grup e destul de neașteptată, „Harry Potter”. Îi place povestea despre tânărul magician de când i-a citit-o prima dată nepoțelei Polina. Asta a fost acum patru ani. Nepoțica nu voia să citească nicicum. Iar atunci Tolia, cunoscând talentul mamei lui de a-i îndrăgosti pe copii de cărți, i-a adus-o în vacanță pe Polina, iar odată cu ea și primele trei părți din Harry Potter, alese de nepoată în librărie.  

Bunica îi citea Polinei în fiecare seară. Cea mică era fascinată. La fel și Vira Petrivna. Două cititoare cu o diferență de șaizeci de ani între ele. Toată această poveste despre școala de magie era atât de plină de lumină și  bunătate, încât după trei volume citite, Tolia a trebuit să le aducă mamei și Polinei și pe următoarele. De aceea, Vira Petrivna nu avea nicio îndoială că povestea lui Harry Potter nu le-ar plăcea membrilor clubului lor: bătrânii și copiii sunt la fel. Totuși, alegerea romanului îi surprinde pe bătrânei. 

– Pfu, – prima care reacționează e Nina Mykolaivna – credeam că vom citi ceva interesant despre iubire, iar dumneata ai ales despre magie. 

– Chiar nu e o idee rea să citim despre magie, – răspunde Iazva. – Poate aflăm de acolo cum să-ți înghețăm limba. 

– Dacă nu sunteți interesate, tăceți, – le bolborosește amândurora Demydovych, – înainte ca Nina Mykolaivna să apuce să mai dea o replică. – Citește, Vira Petrivna, nu asculta de nimeni. 

Și Vira Petrivna începe să citească. Dar citirea e mereu întreruptă de anumite comentarii. În general, ale vecinei ei și ale lui Kambala. Iar dacă San Sanych se limitează deseori la scurta sa replică „ce naiba”, Nina Mykolaivna compătimește personajele, și nu oricum. De cele mai multe ori cu glas tare. 

– Așa, deci asta înseamnă că el e orfan? Doaaaamne, săracul copil! 

– Auziți, dar părinții lui sunt ceva artiști sau de ce sunt așa celebri? 

– Vai, dar cum i-a mai numit! Petrivna, cum de nu ți s-a încâlcit încă limba? Dacă reușești să pronunți toate astea, n-o să ai niciodată demență. 

– Dar de ce îl  necăjesc tot timpul? Pentru că e ochelarist sau de ce? 

Nina Mykolaivna comentează tot ce aude: înfățișarea personajelor, relațiile și numele lor, denumirile căminelor, trăsăturile de caracter, posibilele surse pentru rădăcina răului. Vira Petrivna zâmbește. Întrebările și reacțiile vecinei îi amintesc foarte mult de Polina. Dar pe Iazva n-o interesează  comentariile gălăgioasei Nina Mykolaivna, ci o irită. 

– Bine, gata, eu am citit destul, – spune răspicat, în timp ce se ridică în picioare. – Pentru mine, ședința de azi a clubului de carte e încheiată. La următoarea mai vin dacă opriți patefonul ăsta. – Și arată spre Nina Mykolaivna. 

– Vai, dar ce-am spus? – se supără cea din urmă. – Până la urmă e un club. Ori ar trebui să stăm aici ca morții și să tăcem?

Însă Iazva nu o mai ascultă, se îndreaptă lent, dar zgomotos spre ușă. Ca să mai destindă puțin atmosfera, Vira Petrivna îi roagă pe participanții „Protezelor dentare” să spună cine ce întrebări are și să le discute împreună. 

– Eu am – răspunde Nina Mykolaivna. 

Pentru o secundă, pare că toți așteaptă ca cineva să spună „cine-ar fi pus la îndoială”, dar e liniște în sală. 

– Dacă ați avea o baghetă magică ca a lui Harryk – Nina Mykolaivna îl numește cu încăpățânare pe Harry Potter așa, – care ar fi magia pe care ați vrea s-o faceți? 

– Să se oprească războiul, bineînțeles, - spune prima Vira Petrivna. 

– Și nimeni să nu mai moară vreodată, - adaugă la lista de dorințe Demydovich.

– Eu aș mai cere să-mi pot folosi din nou mâna să pictez, - afirmă Artistul. 

– Și ca cineva să vă închidă gurile măcar zece minute, - răspunde pe neașteptate Iazva care stă în pragul ușii. 

Nimeni nu mai spune nimic. Doar Kambala începe să râdă în hohote. Oricum nu-i prea plăceau aceste „Proteze dentare” și în sfârșit cineva le-a pus capăt. Ba chiar într-o notă atât de amuzantă. Doar Virei Petrivna nu i se pare deloc amuzant. Se abține cu greu să nu se răstească la el. În schimb, Kambala nu se abține deloc. Pe înserate, în timp ce vecina uda florile în grădină (Vira Petrivna își dorea mult  să lucreze ceva cu mâinile și Stepanivna i-a înmânat solemn furtunul), el, trecând pe acolo cu scaunul lui cu rotile, spune batjocoritor: 

– Dar unde ți-e bagheta magică? Poate le-ar uda ea. 

– Nu e deloc amuzant, – îi răspunde scurt Vira Petrivna. 

– De ce nu e amuzant, când e amuzant? – spune râzând. 

Vira Petrivna pune încet furtunul jos, se întoarce spre bătrânul Kambala și îl privește direct în ochi, mai exact într-unul dintre ochi. 

– San Sanych, ia spune, de ce te tot legi de mine? – spune ea și brusc, imitând perfect intonația Ninei Mykolaivna, îl atacă. – Ori, poate, te-ai îndrăgostit de mine, nu? 

– Eu?! – exclamă șocat Kambala. 

– Doar nu eu! 

Iar Kambala, în loc să răspundă, se înroșește cu toate nuanțele de roșu. Da, parcă nu e un bătrânel cu o întreagă viață în spate, ci un elev tupeist de clasa a șaptea, făcut de rușine de colega lui și pus la colț. 

– Nu m-am îndrăgostit de nimeni! – răspunde el stângaci și mai amuzant. – Mare prințesă se crede. 

Vira Petrivna răspunde cu un zâmbet: da, bătrânii sunt precum copiii.  Simte că a prins în sfârșit o ocazie bună pentru a discuta cu Kambala, că sigur o fi și ceva uman dincolo de acest moșneag spinos. 

– San Sanych, dumneata ai familie? – întreabă Vira Petrivna cu mai mult curaj. 

– Am o fată și un nepot, – nici el nu știe de ce, dar răspunde. 

– Și unde sunt?

– Parcă pe undeva prin Anglia sau Irlanda. Pe unde i-a purtat viața!

Mai departe, Kambala povestește singur despre fiica lui. Până în 2014, Iulia a locuit în Donețk, a lucrat la fabrică, avea perspective și un loc de muncă bun. Numai că își creștea fiul de una singură. Bărbatul a părăsit-o când s-a născut cel mic. Kambala nu-și prea ajutase fata. În primul rând, nu avusese niciodată o relație prea bună cu Iulia. În copilărie o educase aspru și disciplinat. Spune că niciodată n-a putut să fie afectuos. Acum înțelege că asta poate nu e cea mai corectă metodă. Nu are pentru ce să-l iubească. 

Iar în al doilea rând, chiar dacă San Sanych ar fi vrut să o ajute cumva material, oare avea cu ce? Da, câștiga bine în tinerețe. Pe vremea când Donbasul hrănea toată Uniunea. Pe timpul lui Gorbaciov începuse să fie tot mai rău. Salariul întârzia, condițiile la mină erau mai grele, accident după accident. Cobori în subteran și nu știi dacă o să ieși de acolo. Iar apoi Kambala își amintește cu o amărăciune aparte cum în 1989 a intrat în grevă, cum băteau în caschete și cereau să fie tratați ca oamenii. 

– Grevele astea ale minerilor erau atât de lipsite de speranță, – suspină el. – Mai târziu, au venit cu ideea să „dansăm” pe Maidan dacă nu ne convine ceva, iar noi pe-atunci nu aveam cu ce să ne cumpărăm o pâine. De asta eram în stradă. 

La mitingurile minerilor de la începutul anilor ’90 Kambala nu s-a mai dus. Avusese loc un accident la mina lor. Chiar în acea zi el a coborât în subteran. Au murit cinci oameni, iar alți zece au fost răniți. Kambala a rămas invalid. I s-a  fracturat coloana vertebrală și s-a rănit la un ochi, care n-a mai putut fi salvat. Așa a rămas fără loc de muncă, fără un ochi, în scaun cu rotile și cu o pensie de handicap mizeră, pe care abia au obținut-o. Fiica studia la facultate în Donețk. Ca să aibă cu ce să o pună pe picioare, soția Kateryna și-a dat demisia de la mină, unde lucra la trecătoare (acolo l-a și cunoscut pe Kambala) și a plecat la muncă până în Habarovsk. Munca era grea, iar condițiile inumane. Trăiau ca animalele în barăci. Într-o noapte a izbucnit un incendiu la căminul lor. Katia s-a sufocat cu monoxid de carbon și nu a putut să iasă. Abia peste o lună i-au adus cadavrul. După asta, Kambala, căruia întreaga viață i-a plăcut să bea, s-a cufundat cu totul în alcool. Spune că a băut tot ce ardea. 

– Dacă e să fiu sincer, eu am vrut doar să mor. Ce viață mai era aia? Am tras de la șaptișpe ani ca un nenorocit la mină. Și apoi brusc te trezești în scaunul cu rotile că nimeni nu mai are nevoie de tine. Nimeni n-a mai dat doi bani pe mine.  

Totuși, fiica mai venea din când în când, își ducea tatăl la Donețk la o babă oarecare, cum spune San Sanych, îl „codifica”. Uneori chiar ajuta, până când își „înmuia iar limba” și o lua de la capăt. Așa a trăit ani de zile. 

– Iar apoi a început războiul, – continuă el. – La început, nu am înțeles ce se întâmplă și încotro se îndreaptă. Cineva îi sparge mutra altcuiva în piața centrală, se mai întâmplă. Și-au făcut damblaua pe Maidan și au provocat autoritățile, la naiba. Și atunci au început să tragă. Rachetele zburau încontinuu deasupra satului nostru. 

Fiica lui Kambala și fiul ei au plecat imediat din Donețk. Mai întâi la Kiev. S-au perindat o vreme pe la cunoscuți. Zice că nu erau prea dornici să le închirieze locuințe celor din Donețk. Apoi și-a găsit un loc de muncă, a închiriat, totuși, un apartament, iar acum trei ani și-a cumpărat, în cele din urmă, un apartament în Irpin. Dar Kambala nu a plecat imediat din Donbas. Timp de aproape un an a locuit nu departe de linia frontului, credea că se va termina repede. Iar în 2015 fiica l-a convins, totuși, și l-a mutat. De la bun început aici, în azilul de bătrâni. Nici n-a intrat în discuție să locuiască împreună. Nu ar avea loc unul de altul cu caracterele lor. Cu toate că sunt identice. Asta i-a spus-o nepotul cândva. Când îl mai suna. Acum, pare că au uitat. Ultima dată l-au sunat pe San Sanych când au plecat din țară. Kambala nu crede că se mai întorc. Apartamentul lor e avariat, cine știe când îl vor reconstrui. Și nepotul are deja șaptesprezece ani. Încă un an și trebuie să meargă în armată. De aceea,/ Așa că mai bine să stea acolo unde e. Să vină numai când o să-și dea duhul, poate, măcar să-l îngroape omenește. Nu că ar merita el prea mult, că ar fi fost un tată și un bunic bun, dar sângele apă nu se face. 

Se pare că Vira Petrivna nu era pregătită pentru o asemenea destăinuire, dă din cap și tace. Și se gândește. Se întreabă câte secrete se mai ascund în acest azil? Câte necazuri mici și mari sălășluiesc în acești oameni bătrâni și spinoși? 

– Așa că nu m-am îndrăgostit eu de dumneata, – îi spune pe neașteptate Kambala. – Pur și simplu viața e o cățea, de asta mă leg de toți și mârâi. 

Vira Petrivna tace câteva secunde, iar apoi se întoarce spre el și spune: 

– Dumneata haide la clubul nostru de lectură. Până la urmă, îi vom spune „Protezele dentare”. Vom citi în continuare. 

– Drăcia aia? – întreabă el să se asigure și, fără să aștepte răspunsul, adaugă: mulțumesc, nu-i nevoie. În viață nu există minuni. La ce dracu’ să le căutăm în cărți? 

Kambala își apucă energic roțile scaunului  și pleacă repede spre azil. Iar Vira Petrivna se uită tăcută în urma lui. Se uită și se gândește: „Poate, într-adevăr, minunile nu există, dar ce-aș vrea să cred că totuși există”.