Iubitul meu Stefke

Stăteam în întunericul sufrageriei și am decis să fac verificarea. Verificarea înseamnă să mă asigur că ferestrele sunt închise, că ambele boilere sunt oprite, în bucătărie și în baie, că toate luminile sunt stinse, că nu luminează nimic pe aragaz și că încărcătoarele sunt scoase din prize, pentru că am auzit povestea despre fata căreia i-a explodat încărcătorul în față în timp ce dormea. N-aș vrea ca fața mea să ajungă împrăștiată prin apartamentul ăsta înghesuit, închiriat, cu mobile pe care proprietarul, parcă, le adunase de prin bâlciuri și târguri de vechituri.

Am aprins jointul stins care stătea în scrumieră și m-am uitat în jur. În întuneric, obiectele căpătau forme de coșmar și mă speriau. Lampa se deformase într-o umbră alungită, strâmbă, cu un singur ochi, și părea că face cu ochiul. Din deschizătura dulapului, care nu se putea închide complet, ieșea o mânecă neagră de cămașă, cu un nasture mare. Cu cât mă uitam mai mult la ea, cu atât devenea o insectă tot mai mare. Pe jos mergeau furnici, dar de data asta unele erau adevărate și nu reușeam nicicum să-mi dau seama de unde vin.

Am luat telefonul și i-am verificat încă o dată profilul. Fotografiile lui sunt de așa natură încât nu pot să-mi dau seama cum arată, de fapt. Eu am pus doar una, cea mai bună pe care o am, și am scris că am douăzeci și șapte de ani.

Așa am devenit, într-o singură zi, o persoană care nu doar că are Tinder, dar și minte excelent. Ne întâlnim la cafeneaua Centrală, iar eu sunt deja pregătită, așa că mai pot să stau puțin în întuneric, să ascult Bowie și să visez. Visez în general la viață, la cum ar fi să nu mă gândesc la moarte de îndată ce mă trezesc. În orice caz, am mințit că locuiesc în zona Dorćol și că ajung ușor la cafeneaua de acolo, așa că va trebui să merg pe jos optzeci și unu de minute din Konjarnik, suficient cât să mă trezesc din beție și apoi să încep din nou să beau.

M-am uitat la reflecția mea în oglinda mare, sprijinită de peretele îngălbenit. Am încercat să-mi dau seama cum arăt pentru cineva care mă vede pentru prima dată. N-am reușit. Gândurile mi-au zburat mai degrabă la părul meu, de ce e drept și nu creț, de ce nu mai e deschis la culoare ca atunci când eram copil și cum de nu știu ce culoare au ochii mei, albaștri sau verzi.

M-am ridicat și mi-am privit corpul. Nu voiam să-l analizez în detaliu, dar îmi părea rău că nu mai am grijă de el. Poate că, în pubertate, nu trebuia să sting țigări pe braț și să-mi perforez sprânceana, rămasă acum cu două găuri care nu-mi folosesc la nimic. M-am uitat și la brațul stâng, unde aveam un mic tatuaj cu un flamingo roz. Pe ăla sigur n-ar fi trebuit să-l fac.

Gândurile despre propriul meu corp îmi provocau o stare neplăcută, așa că mi-am încălțat adidașii și am strivit coloana de furnici care mergea spre bucătărie. M-am simțit vinovată. N-ar fi trebuit să le zdrobesc cu atâta nepăsare. Mi-am imaginat că poate și viața mea se va termina într-un moment la fel de neînsemnat, în timp ce mă duc în bucătărie să pun apa la fiert pentru cafea.

Noaptea trecută am avut senzația de paralizie în somn; simțeam că ceva se ascunde în apartament și așteaptă să adorm ca să se așeze din nou pe pieptul meu. Înainte nu puteam defini ce este acel „ceva”, dar la un moment dat, am văzut pe internet tabloul lui Füssli, Coșmarul, în care o fată îmbrăcată în alb doarme cu capul aruncat ciudat pe spate, iar pe ea stă un demon negru, asemănător unei maimuțe, care rânjește. Și de fiecare dată, pentru că aceste paralizii sunt mereu la fel, deschid ochii și mă trezesc, dar nu mă pot mișca, ca și cum trupul mi-ar fi fost sechestrat. Îmi imaginez demonul din tablou stând pe mine, astfel încât nu pot respira. Se transformă în părinții mei, în fratele meu, în oameni stranii, necunoscuți, cărora le lipsesc părți din corp sau în mine însămi, cum eram odată sau cum voi deveni. Nu știu cât durează toate astea. Când  reușesc în sfârșit să mă mișc, îmi doresc să nu mai trebuiască niciodată să dorm.

Gândul că nu-mi pot controla propriul corp a devenit obsesiv, așa că am decis să plec. A trebuit să încui de două ori și, pentru orice eventualitate, să verific dacă ușa chiar nu se poate deschide.

Înainte nu eram atât de obsedată de lucruri de genul ăsta, dar dacă trăiești singur suficient de mult, pur și simplu se întâmplă. Îmi imaginam de multe ori că mă întorc acasă și găsesc în fața clădirii întregul cartier, poliția și pompierii, pentru că am uitat fierul de călcat în priză și a ars tot etajul. Și apoi apare proprietarul meu, roșu la față și gras, căruia îi alunecă mereu pantalonii de  i se vede curul, și vrea să mă omoare.

Deodată s-a auzit soneria de la ușă și mi-a întrerupt șirul gândurilor. Devenisem anxioasă de la iarbă, așa că m-am neliniștit și mai tare. Am aruncat o privire prin vizor, ca să evaluez dacă merită să deschid, iar primul lucru pe care l-am văzut a fost un cap mic, ochi mari,  deschiși la culoare, saliva care se prelingea din gură și degete ude care bâjbâiau pe lângă ea. Bebelușul s-a dat puțin înapoi și atunci am văzut niște mâini de femeie care îl țineau și încă un cap, mai mare, de adult. Semăna cu capul Svetlanei.

Părul îi cădea pe umeri și era dat pe spate, cu excepția unei șuvițe chinuite pe care o răsucea. Se vedea cicatricea albă de pe sprânceană, o căzătură la piscină în copilărie, și ochii rotunzi, de culoarea alunei, care priveau direct prin vizor, spre mine. Eram sigură. Era capul Svetlanei. Chiar era Svetlana, cu un bebeluș, la ușa mea.

Când ne-am cunoscut, ea studia regie de film, iar eu dramaturgie. Eu nu fusesem niciodată cu o femeie, iar ea mințise că da. M-a abordat în anul al doilea; până atunci ne știam doar din vedere și o urmăream pe furiș, pentru că mi se părea că știe tot ce eu nu știu. Eu nu știam prea multe, așa că nici nu era foarte greu. De fapt, Svetlana nu e chiar atât de deșteaptă.

Poate nici nu ne-am fi apropiat dacă ea n-ar fi primit o temă la materia cea mai importantă. Trebuia să regizeze o scenă care să ilustreze disperarea, așa că a venit la mine mine și mi-a spus:

– Ești liberă? Am nevoie de un dramaturg.

– Sunt, am zis-o prea repede, atât de repede încât zile întregi după aceea m-a măcinat că

n-am așteptat măcar câteva secunde.

– Am nevoie de o scenă care să arate disperarea.

Încuviințam în continuu de parcă aș fi avut ticuri. Abia așteptam să ajung acasă și să mă bag în pat.

– Tu pari să știi cum să faci asta.

– De ce?

– Ne trebuie pentru examen.

– De ce par eu c-aș ști? 

A încercat să-mi explice că e ceva în felul în care privesc eu oamenii. Nu prea am înțeles.

– Când îți trebuie?

– Ieri.

Am reușit să scriu două pagini despre o fetiță care așteaptă să-și viziteze tatăl la închisoare și decojește mandarine pe care le aruncă pe jos. Svetlana se grăbea și părea c-ar fi acceptat orice. Când i-am adus scena, le-a îndesat în rucsac, apoi mi-a mulțumit. A luat șapte la examen.

După aceea a început să mă salute pe hol și atât, până într-o seară când ne-am întâlnit la Drugstore, la un rave. Eu eram foarte beată, pentru că mă hotărâsem să nu mai beau din ziua următoare. Ea era doar beată și nu luase nicio hotărâre importantă în seara aia. Am început să dansăm și am împărțit o pastilă roșie cu semnul lui Superman. Nu mai fusesem niciodată cu o femeie, dar în noaptea aceea voiam să-mi extind orizontul experiențelor, așa că am sărutat-o.

Ea n-a fost prea încântată, dar nici nu m-a respins. Îmi amintesc cum am intrat într-o încăpere complet goală, cu beanbag-uri. Un mic glob disco atârna de tavan și arunca fulgi de lumină. Aveam impresia că ninge. Ne-am prins strâns de mâini și am început să ne învârtim în cerc. La început încet și cu grijă, apoi din ce în ce mai repede. Svetlana țipa râzând, cu gura deschisă și părul răvășit; am închis ochii și am simțit răceala unei zăpezi adevărate care s-ar fi topit pe fața mea fierbinte. Mi-am amintit cum, într-un an, tata și fratele meu au tăiat un brad din parcul de lângă bloc și l-au adus acasă ca să-l împodobim.

Ne-am prăbușit pe beanbag-uri și i-am povestit despre bradul furat, despre cum mama se enervase și cât de fericită fusesem eu că aveam brad, și cum până la urmă am râs cu toții, am mâncat carne de porc și am aprins artificii pe care le țineam astfel încât scânteile îmi cădeau pe mâini, și mă ustura. A fost cel mai frumos Revelion de care îmi amintesc. Svetlana asculta atent; avea darul de a reține detalii pe care mai târziu le aducea în discuție firesc, și mereu mă simțeam bine când făcea asta.

Am petrecut câteva nopți împreună. Era moale, caldă și întunecată, nu-i plăcea să vorbească despre natura relației noastre. M-am îndrăgostit și aveam impresia că, datorită ei, deveneam o persoană care pare că știe lucruri pe care ceilalți nu le știu. Nu știam. După patru luni le-am spus alor mei că suntem împreună. Înjurăturile mamei au fost suculente, fratele meu a dat din mână ciudat, de parcă nu înțelegea de ce ar trebui să știe asta. Doar tata a fost de acord că e în regulă. Totuși, tata a murit curând după aceea, dar asta n-a avut nicio legătură cu aventura mea lesbiană. Moartea e ceva ce pur și simplu se întâmplă.

În fine, Svetlana m-a părăsit după șase luni, s-a măritat cu cel mai bun prieten al ei și s-a lăsat de facultate. Mama și fratele meu s-au bucurat în tăcere. Tata n-a presimțit că va muri.

Și iat-o. Stă pe holul blocului și ține în mână un bebeluș. Al ei sau al altcuiva. Și sună. Sună insistent, așa că apăs clanța și deschid ușa. Mă îmbrățișează cu tot cu bebelușul, care suportă neobișnuit de liniștit că e strivit între noi două, și se strecoară înăuntru. Închid ușa, stăm pe hol, iar ea privește spre întunericul sufrageriei.

– Ce-i asta… Nu e curent?! Mor de foame.

În timp ce ungeam niște brânză topită pe pâine, mă uitam prin frigider la ce-aș mai putea să-i pun în sandviș. Aveam două felii de șuncă de mai demult. Nu eram sigură dacă mai sunt bune, dar nici ea nu s-a gândit la mine când m-a părăsit.

Scena pe care am văzut-o prin ușa bucătăriei m-a convins că bebelușul e al ei. Îl ținea cu o mână și încerca să-l alăpteze, dar copilul nu voia nicicum să prindă  sfârcul ei mare și închis la culoare. L-a lăsat jos, a aprins o țigară, a cotrobăit puțin prin geantă și a găsit un biberon cu lapte. S-a auzit un molfăit satisfăcut, iar eu am stors niște maioneză peste sandviș, 

să acopere mirosul de șuncă.

Am continuat să mai arunc câte o privire din bucătărie, prefăcându-mă că am treabă. Am observat că Svetlana slăbise, claviculele îi ieșiseră în relief, venele de pe mâini deveniseră proeminente, iar trăsăturile feței căpătaseră ascuțimi întunecate. Era încă atrăgătoare, se îmbrăca în negru și avea o frumusețe de stradă, narcotică. Am simțit o furie ciudată și un disconfort. Nu eram sigură ce simt față de ea și ce simt față de mine însămi.

Svetlana și-a șters cu degetele crema de brânză de pe buze în timp ce mânca sandvișul cu poftă. S-a aplecat să miroasă fundul bebelușului și a continuat să mestece. Mi-am mutat privirea spre ceasul de perete cu cifre romane și mi-am amintit să întreb:

– De unde ai știut unde locuiesc?

– L-am întrebat pe Aca.

– Nu mi-a spus nimic.

– I-am zis să nu-ți spună.

Aca era prietenul nostru comun, dar uitam adesea că ei încă se înțeleg bine. Nu o pomeneam niciodată. Eu mă purtam ca și cum ar fi murit.

– Scuze că am dat buzna.

– Nu-i nimic.

Svetlana m-a măsurat din priviri.

– De ce ești așa aranjată?

Cuvintele mi-au ieșit dintr-odată, ca o propoziție gata făcută:

– Mă văd cu prietenul meu.

– Cum îl cheamă?

Am prelungit tăcerea căutând bricheta, ca să-mi amintesc cum îl cheamă pe tipul de pe Tinder.

– Stefke.

Am fost mulțumită de acest detaliu în plus - nu doar că am un iubit, dar are și un nume de alint. Svetlana a întrebat:

– Cu ce se ocupă?

I-am răspuns scurt că e maseur, apoi am tăcut în timp ce ea scotea un scutec ca să o schimbe pe Dara. Aparent așa se numea bebelușul. Nu știam cum s-o întreb ce pula mea caută ea și Dara la mine.

– Pot s-o duc dincolo s-o adorm? E foarte smiorcăită. Ce ai, micuțo, de ce ești așa smiorcăită?!

A început să se joace cu copilul și a dus-o în dormitor, unde era un pat. Am rămas cu scutecul murdar de căcat și cu gânduri sinucigașe. După câteva momente, a scos capul pe ușă. Cu un scutec de bumbac pe cap arăta ca un urs polar care mă privește din peșteră. Așa încerca să o facă să râdă pe Dara, care continua să plângă.

A spus:

– Vanja, tu du-te dacă ai treabă. Adică, dacă nu te deranjează să rămânem.

Aaahh Belinda

Aș fi putut, desigur, să fiu normală și să-i spun că mi-a frânt inima și că nu vreau să paraziteze în apartamentul meu jalnic, închiriat. Evident că n-am făcut asta. Evident că am spus:

– Știi că poți.

Pe holul blocului am sărit peste un tip care dormea ghemuit pe scări, sprijinit de peretele rece și scorojit. De ceva vreme își petrecea acolo fiecare noapte și nu știam ce-i cu el. Nu arăta ca un om al străzii, era îmbrăcat decent, dar mereu agitat, cu un telefon mic, retro, cu fața epuizată și ochii somnoroși.

Tresărea la zgomotul brusc al unei uși sau la sunetul telefonului și întorcea capul când trecea cineva pe lângă el. Uneori era atât de obosit încât dormea chircit într-un colț, într-o poziție nefirească. Părea că fuge de cineva. De multe ori îmi imaginam cum îl invit în apartament, luăm cina împreună, bem bere, îmi povestește viața lui și îmi mulțumește că sunt o persoană atât de bună. În realitate, n-a fost nici pe departe așa.

În fața blocului am coborât pe aleea asfaltată care ducea spre tomberoane. În spatele lor era un loc de joacă unde un tip și o tipă se pipăiau întinși pe o bancă. În timp ce se sărutau, ea îl încălecase și se freca de coapsele lui; i se vedeau chiloții negri cu inimioare albe, în care el încerca să-și strecoare mâinile, iar ea i le împingea înapoi pe spate, râzând. Între doi copaci era întinsă o sârmă, iar o vecină pe care nu o cunoșteam întindea rufe. Ținea o țigară lungă în gură. Scrumul cădea peste cearșafuri.

Am aruncat punga cu scutecul, punga s-a desfăcut și scutecul a căzut peste niște bucăți de pâine de lângă container. M-am oprit și am simțit că cineva se uită la mine.

Când am ridicat privirea, m-am întâlnit cu ochii unui tip slab, într-un tricou pe care era scris cu markere colorate IV-2, stând în parcare cu mâinile ridicate lângă un jeep negru, în timp ce doi polițiști îl percheziționau. Unul îi scotocea prin buzunare, celălalt râdea în timp ce vorbea la telefon. Am văzut cum tipul slab se uită la mine în timp ce mă îndepărtez.

Am trecut pe lângă Fiat-ul meu Punto, alb și murdar, și am coborât ștergătoarele pe care cineva le ridicase pentru că parcasem strâmb. N-avusesem încotro, era o groapă în asfalt. Nu puteam să-mi dau seama cum apăruse. Era deja plină de mici gunoaie  și sticle de plastic. Îmi imaginam cum groapa se mărește și înghite parcarea, apoi tot cartierul Konjarnik, apoi întregul Belgrad și întreaga Serbie, și cum presa internațională relatează despre o țară care a dispărut într-o zi, temându-se că groapa va înghiți restul lumii, ceea ce, în cele din urmă, se și întâmplă.