PARTEA I

Vecinul e bun până începe să urle. 

Alergatul e ușor până rămâi fără suflu. 

Oasele sunt tari până le rupi. 

Spitalele sunt doar clădiri până intri în ele. 

Corpul e bun până cedează. 

Meduzele trăiesc pentru totdeauna până sunt prinse.

Stau în fața magazinului de vopsele, fumez o țigară și mă și mă întreb dacă o fi ăsta anul în care voi muri. Privesc piața de peste drum. Vânzătorii au început deja să-și strângă marfa de pe tarabe. La marginea pieței, magazinul cu pește. Un acvariu mare cu pești care înoată stânga-dreapta, stânga-dreapta, așteptând să fie aleși. Când cineva îi alege, îi duce acasă, îi pune în cadă și le zdrobește capul cu un ciocan. Cel puțin așa făcea tata, în timp ce mama țipa. Eram convinsă că un pește mă privește și deschide gura, ca și cum ar spune: ohm – ohm – ohm.

Privesc un bărbat care se apropie de pescărie și se uită la pești prin sticlă. Toți sunt la fel. Arată la întâmplare cu degetul spre unul. O mână de dincolo de geam se repede în banc și scoate un pește care se zbate și se luptă pentru aer. Angajatul îl întreabă: „Ăsta e?” Bărbatul nici nu-l privește, doar dă din cap și scoate banii. Atunci a fost clar: peștelui aceluia i se va zdrobi capul astăzi.

În timp ce-l vedeam cum pleacă cu punga, m-am întrebat: de ce tocmai acela?

Poate a fost prea aproape de sticlă în momentul nepotrivit, sau a rostit altfel decât ceilalți pești acel ohm, sau a făcut o mișcare prea bruscă, atrăgând atenția; poate l-a privit pe bărbat într-un mod greșit sau prea potrivit; poate era mai bun decât ceilalți sau dimpotrivă, rămânea în urmă; poate pur și simplu era un spațiu gol în jurul lui în clipa în care omul s-a uitat la el; sau poate mâine ar fi venit altcineva care nu i-ar fi zdrobit capul cum trebuie și ar fi trebuit să sufere mai mult chiar și în timp ce s-ar fi prăjit. Poate. Sau poate nu există niciun motiv. Poate e doar întâmplare.

Asta ar fi cel mai stupid.

Am stins brusc țigara de peretele magazinului.

Din magazinul cu vopsele iese patronul, un bărbat de vârstă mijlocie, cu o burtă ca de femeie însărcinată, picioare ca de schelet și un zâmbet de hienă. Un tip simpatic.
– Hai, soro, cât îți ia să fumezi una! Plămâni tineri, merge și mai repede! – mă ciupește de obraz rânjind. E mereu nervos și pe grabă, însă de trei zile de când lucrez aici n-am văzut pe nimeni mai lent decât el. Și-a scos țigările din buzunar, iar eu am intrat înapoi în magazin. Spațiu înghesuit, plin de găleți de vopsea, pereți cu palete de culori. Lângă masa pe care era casa de marcat, unelte de vopsit, ale căror nume încă nu le-am reținut. Merg în „atelier”. Așa mi-a spus că se numește acea încăpere. O cameră mică, o măsuță, două scaune, un fotoliu. Pe pereți sunt fotografii cu mănăstiri, o icoană și o femeie goală lângă un Ferrari. În colț, un calculator pe care rulează mereu filmulețe cu oameni care cad „în moduri amuzante”. Așa scria sub videoclip. Arunc o privire spre găleata de vopsea de pe masă. Prima culoare amestecată de mine. Maro ca rahatul.

Mai aveam timp până la nouă. Atunci îmi terminam programul. M-am așezat în fața calculatorului și m-am uitat cum cad oamenii într-un mod amuzant. Un bărbat sare în piscină și cade pe spate, lângă piscină. Un copil alunecă pe o bară care îl lovește între picioare. O femeie se lovește cu capul de tocul ușii de sufragerie. Nu mi s-a părut nimic amuzant. Mă uit: 83.000 de vizualizări. Poate sunt eu proastă. Șeful a intrat în atelier, mi-a zâmbit când a văzut că mă uit la videoclip:

– L-ai văzut pe grasul de la bazin? Futu-i mama lui, m-am pișat pe mine de râs! Mamă, ce de idioți mai sunt pe lume!

Îi zâmbesc. Îmi e simpatic. Înjură într-un fel aproape… sexual. Mă întreb dacă m-aș culca cu el. În perioada aceea mă întrebam asta despre multe persoane și apoi mi se făcea rușine. S-a uitat la ceas.

– Hai, soro, valea! Cine mai cumpără vopsea la opt jumate seara?

Îmi dau jos șorțul pe care l-am adus de-acasă. La interviul de angajare a menționat că e important să am șorțul meu. Nu poate el să le ofere pe toate. Și salariul și șorțul. S-a uitat la șorț și mi-a făcut mulțumit cu ochiul:
– Mișto șorț… să-mi faci și mie rost de unul.

Șorțul era roz, cu floricele. M-am gândit că e singurul obiect vestimentar care i-ar putea acoperi burta.

Când am ieșit afară, parcă m-a lovit ceva. Am simțit un val cald al verii. Nouă seara și abia se lasă întunericul. Sunetul vocilor îndepărtate, țipete, râsete. Am mânecă scurtă și mi-e cald. La fiecare doi ani mi se întâmpla să mă cuprindă un fel de extaz și să mă plimb pe jos. Mă gândeam la cum iubesc viața și vântul mă împingea de la spate. Tricoul mi s-ar fi lipit de spatele transpirat și vântul mi l-ar fi uscat, m-aș fi uitat la trecătorii în care-mi oglindesc fericirea, indiferent de expresia lor. Dar anul ăsta nu pot pentru că acum câteva zile am împlinit nouăsprezece ani.

Ăsta e, printre altele, motivul pentru care mă gândesc de azi dimineață la zgârietura cu care m-am ales înainte de lucru. Am sărit un gard ruginit ca să scurtez drumul spre magazinul de vopsele. Acum mă întreb încontinuu dacă îmi vor amputa piciorul. Am terminat lucrul, e vară și mă enervează că-mi transpiră mâinile de la căldură și nu pot să întind pielea de pe coapsă ca să verific dacă e doar o zgârietură de suprafață sau dacă e adâncă. Apusul îmi îngreunează consultul pe care l-am tot exersat. Apăs zgârietura, dar nu sângerează. Mă gândesc dacă ar trebui să mă întorc până la gard, chiar dacă e în direcția opusă. Nu fi nebună, îmi spun. Continui să merg, dar frica începe să-mi roadă tot restul gândurilor. Decid, totuși, să mă întorc.

Merg câțiva kilometri și ajung până la gard. Mă uit la sârma în care m-am zgâriat și nu mi se pare că e ruginită. Numai pe mijloc are puțină rugină, ca niște punctulețe. Îmi dau seama că n-am făcut tetanos și mă duc la chioșc să-mi iau o bere.

Acum mă simt liniștită și sub impresia faptului că e vară. Sunt prea amabilă cu femeia arțăgoasă care mă privește respingător în timp ce îmi scanează berea. Și pe ea o iubesc. Femeie de la chioșc, te iubesc, pentru că e vară și îmi cumpăr prima bere de vară de la tine.

M-am așezat pe banca de lângă râu. Altădată aș fi simțit dorințe care îmi făceau corpul să vibreze. Acum doar privesc mașinile care trec și dispar. Salvarea e în ele, mă gândesc. Dacă aș fi înăuntrul lor, în fața mea ar fi un drum iluminat și felinare care se contopesc și se transformă în forme colorate și pete. Aș simți cum anticiparea îmi strânge stomacul. Într-una din mașinile alea aș ști încotro mă îndrept și va fi, va fi, va fi…

Era abia zece. Nu mâncasem nimic toată ziua și berea începea să mă amețească. Nu știu dacă din cauza beției sau a plictiselii, dar îl sun pe Viktor. Răspunde imediat și mă cheamă la el. Ciudat, dar tare.

Am intrat în tramvai. Pe scaune, din nou rugină. Aleg să stau în picioare. M-am dus până la penultima stație și am urcat până în vârful dealului. Viktor era scund și se credea urât. Odată i-a curs puroi dintr-un coș în timp ce ne sărutam, iar eu abia atunci m-am îndrăgostit de el cu adevărat.

Mama lui era bogată. Avea un lanț de farmacii. Viktor spunea că-i dorește ce-i mai rău, dar, de fapt, își dorea numai ca ea să fie acasă mai des. Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl lui, dar nici nu-mi doream. Știu că-l bătea. Obișnuia să-l înșface de păr și să-l târască pe jos, iar dacă începea să plângă era și mai rău.

Gândul acela m-a obsedat mult timp după. Mi-l imaginam pe tatăl lui, în singurul fel pe care-l știam, din fotografia de familie pe care am văzut-o într-un album vechi: mama lui Viktor era încă tânără, iar Viktor un bebeluș. Îmi imaginam cum îl izbeam pe tatăl lui de pereții aspri, cum îi târam capul prin formele de ghips până când rămâneau lipite bucăți de craniu.

Când mama lui mi-a povestit despre cum tatăl lui îl bătea pe Viktor, era beată. Se îmbăta des, dar și Viktor, tot mai des. În timp ce se ceartă, chipurile lor sunt de un roșu închis, vocea le tresare la fel, spun aceleași lucruri pe același ton, dar nu se pot înțelege deloc.

Când am ajuns, ușa era descuiată. Imediat cum am intrat, m-a întâmpinat pisica lui Viktor. El nu putea să suporte că pisica mă iubește, se supăra pe ea când venea la mine în timp ce ne certam. Nu putea să suporte că mama lui mă plăcea și îmi vorbea cu blândețe când mă servea cu o cafea. Viktor ura că mă iubește altcineva fiindcă se temea că nu voi mai avea nevoie de el. 

Ne-am despărțit acum un an. Ne mai vedem doar pentru sex. De fiecare dată pare că ne vom împăca, dar atunci își amintește cât de mult pot să-l rănesc și o luăm de la capăt.

Din sufragerie se auzea volumul tare al televizorului. Mama lui era acasă. Am decis să nu o salut, ci să merg direct la Viktor în cameră.

Am tras adânc aer în piept în fața ușii lui. Mi se strângea stomacul la gândul că aveam să-l revăd. Era un sentiment pe care mi-l imaginam că l-aș fi putut avea într-o mașină din aia. Am deschis ușa cu entuziasm, dar în cameră nu era nimeni. Am simțit o dezamăgire cumplită. Mi-am dat seama că nu era acasă.

Stăteam de câteva clipe încremenită în ușa lui și atunci am intrat și m-am aruncat pe pat, mi-am sprijinit spatele de perete și m-am uitat prin cameră. În timp ce treceam cu privirea peste pereții tapetați cu postere, mi-aș fi dorit să aflu până când avea de gând să se răzbune pe mine. Privirea mi s-a oprit la un bilet de concert lipit de perete. Mersesem împreună. Am luat muzicuța de lângă pat și am suflat în ea. A scos un sunet trist care m-a înfuriat. Am deschis fereastra și am aruncat-o în curte. Sper să ruginească până o găsește.

M-am întins pe pat și m-am holbat la tavan. Lenjeria mirosea a balsamul de rufe pe care mama lui îl folosea mereu. Mirosul îmi amintea de o fragilă floare roz, după ce i se scutură petalele. Mi-am acoperit fața cu cearșaful. Prin țesătura fină se întrezărea lumina lustrei, care semăna cu un stup de albine. Ce i-aș spune dacă ar intra acum în cameră? Cum m-aș comporta?

Aud ușa deschizându-se încet, iar apoi sunetul pantofilor uzați. Intră în cameră și îi văd părul ciufulit prin găurile țesăturii. Îmi dau jos cearșaful de pe față. Nu e o surpriză că sunt aici.

– Cursul a durat mai mult, îmi spune.

– A, da, îi răspund.

Viktor zâmbește. Se așază lângă mine pe pat. Suntem la un milimetru de a ne încrucișa privirile când pisica deschide ușa. Toarce și își rotește coada în jurul piciorului lui. Viktor mă privește ca să verifice dacă sunt geloasă. Îmi strâng buzele și mă întorc pe o parte, ca să-mi ascund reacția. Mi-e rușine, dar, desigur, sunt geloasă. Dacă ar fi fost un motan, poate n-aș fi fost, dar așa sunt. Sunt geloasă și o invidiez. Din greșeală îl privesc pe furiș și, astfel, îi dau de înțeles că a câștigat. De îndată ce simte slăbiciunea mea, prezența lui crește brusc, umple camera și începe să mă sufoce. 

Încăperea devine lipicioasă. Ating peretele și mâna îmi rămâne prinsă într-un lichid galben, rășinos, care se scurge. Mă uit spre lustra care seamănă cu un stup și, deodată, lumina galbenă din ea începe să pâlpâie. Privesc speriată lumina, în timp ce mâna mi se afundă tot mai mult în peretele lipicios. Mă uit la Viktor, care, cu un rânjet perfid, mângâie pisica. Acum pisica stă pe pantalonii lui scurți, își strânge și-și desface lăbuțele pe pielea lui, deasupra genunchiului. Nu mai sunt geloasă, dar acum e prea târziu. Orice aș face va fi interpretat ca un semn de slăbiciune.

Încerc să-mi smulg mâna din masa lipicioasă, iar Viktor se simte tot mai mare și mai puternic. Deodată se aude un sunet pătrunzător, înfiorător, ca două tobe înăbușite. Privesc spre lustră. Cu o viteză fulgerătoare, un roi de viespi străpunge membrana subțire a lustrei și se îndreaptă spre mine. Le văd deja cum îmi acoperă tot corpul și-mi intră în urechi, în nas, în gură. Cum mă devorează și cum căldura devine insuportabilă, iar eu devin tot mai lipicioasă și mă sufoc în sunetele haotice ale bâzâitului și în burțile moi ale viespilor.

Închid ochii, pregătită pentru atacul lor, dar în ultimul moment își schimbă direcția. Mijesc ochii. Viespile acoperă toți pereții și încep să ne zidească. Construiesc straturi galbene și lipicioase peste tot. Dispar încet toate biletele de concert și posterele, iar în locul lor apar găuri mici, și în curând întreg peretele arată ca un fagure pe care mama mi-l dădea să-l sug în pat, înainte de școală. Acum mâna mi s-a afundat până la cot în perete. Îl privesc pe Viktor și pe pisica lui și înțeleg că, de fapt, am fost întotdeauna într-un stup.

Vreau să-i spun ceva ca să opresc totul, să-i spun că nu mai vreau să fiu geloasă și că vreau să mângâiem împreună nenorocita aia de pisică, dar o viespe mă înțeapă în limbă și îmi dau seama că poate e mai bine că Viktor nici n-a apărut, mă ridic de pe pat și ies din cameră.