În biserica rece, în fața chipului schimonosit al lui Hristos, preotul Szymon lovea în chitară ca un apucat, iar sub brațe i se lărgeau petele de sudoare. Lângă el, stătea ea, prima mea iubită, pe care n-o numeam așa, fiindcă nu m-ar fi lăsat niciodată, și râdea de orice spunea el. Se purtau de parcă nimeni n-ar fi fost în jurul lor. Și totuși, din vitraliile violet, greoaie ale bisericii de cartier înghesuite între blocurile de prefabricate, îi privea Dumnezeu însuși. Și eu. Până la începutul întâlnirii rămăseseră doar cincisprezece minute, iar ei repetau o melodie pe care n-o mai auzisem niciodată. Despre cădere și doborâre. Îmi plăcea când Dumnezeu era brutal. Fata nici măcar nu se uita la mine și doar se apleca spre Szymon. Purta cei mai buni blugi de la piață și o bluză copilărească, verde cu flori. Nu știam că în curând aveam să i-o dau jos cu mâini tremurânde. Pentru moment, voiam doar să fiu în locul lui Szymon. Stăteam între bănci și mă uitam în jur. Fete entuziaste decupau silueta lui Isus din carton rigid, un ministrant posomorât târa prin naos un cablu pentru microfon prea scurt, doi dintre colegii lui gâfâiau mutând dintr-un loc în altul mormântul lui Isus din papier mâché, care în anul acela, ca de altfel în fiecare an, murise pentru păcatele noastre. Numai eu nu-mi găseam locul. M-am uitat din nou la ea. Era tot acolo, în mijlocul bisericii, lângă preot și se lăsa dusă de muzică. 

Bicepșii obsceni ai lui Szymon, descoperiți, căci în loc de sutană avea pe el o cămașă, se încordau când atingea strunele și încerca să scoată de la prima mea iubită, pe care n-o numeam așa, fiindcă nu m-ar fi lăsat niciodată, sunete înalte. Degetele lui nu tocmai curate strângeau cu putere pana. Totul la el era neterminat, deși de la distanță părea foarte frumos, ca un apostol din Bibliile colorate pentru copii în care îngeri pastelați coboară din cer și bărbați chipeși străbat împreună cu Isus pământul arid. 

Pe dinți îi vedeam depunerile galbene de tartru de la fumat.

La începutul întâlnirii, s-a așezat lângă mine. Înaltă și dreaptă, era frumoasă, dar nu asta m-a atras la ea, ci faptul că o avea Isus și o avea Szymon, iar eu n-o puteam avea. Mă foiam pe scaunul incomod adus din sacristie și mă uitam la oamenii din cerc. Ochii înfierbântați de rugăciune se umpleau mereu de apă și astfel culoarea li se dilua, iar apoi dispărea într-o ceață umedă. În oază toți aveau privirea asta, în același timp lucioasă și tulbure. Sutanele preoților nu erau spălate pe cât de des ar fi trebuit și se întăreau de atâta murdărie. Băieții erau plini de coșuri și hidoși. Purtau haine lălâi, tricouri în culori la modă pe atunci: portocaliu, galben și albastru. 

Fetele erau infantile. Aveau buze tremurânde, trupuri neliniștite, codițe, păr încrețit cu drotul. Era de ajuns să-l folosească una din clasă și deodată toate aveau capul plin de onduleuri țepene, nenaturale. Purtau pantaloni evazați, care erau din nou la modă, dar numai o vară. Fiecare dintre participanți avea un rol: în cor, la decupat de decorațiuni, la slujit la altar. Fiecare, mai puțin eu. 

Animatorii, entuziasmați de prezența preotului Szymon, au început rugăciunea. Mormăiau în barbă cuvinte care, lipsite de virgule și de suflu, sunau ca o mantră. Ne strângeau mâinile așa de tare că li se albeau degetele și păreau că așteaptă să se deschidă cerurile deasupra lor. Aș fi preferat obișnuitul Tatăl nostru, dar eu nu aveam nimic de zis. Cu o jumătate de an mai înainte mi se dăduse statutul de observatoare, deci sarcina mea era să stau în liniște și să mă legăn pe ritmul Abba, Tatăl meu. Animatoare aș fi putut deveni cel mai devreme peste trei ani. Trei ani mi se păreau pe atunci o nenorocită de veșnicie pe care trebuia să mi-o petrec printre catolici de vârstă fragedă, ușor transpirați, înflăcărați după Isus, încântați de kremówka și de Barka. 

Păcatul meu cel mare era mândria. Mă credeam mai bună decât toți. În afară de asta, nu aveam așa de mult timp. Așa că am încercat pe cont propriu să fac prozelitism cu fete nepotrivite pe coridoarele înguste ale Liceului Teoretic XIII Major Hubal. Le prindeam în pauze, la jumătatea sucului, când nu se puteau apăra, iar mâinile le erau pline de chifle cu brânză și șuncă și le povesteam despre trupul lui Hristos și puterea jertfei pe care pentru noi a îndurat-o.

Se uitau la mine cu ochii măriți, ascunși de pleoape grele, iar eu nu-mi puteam lua privirea de la chipurile lor. Le prindeam când stăteau la taclale, când păreau disponibile și, înfierbântată până la îmbujorare, visam imaginea iadului, mai înfiorător decât cel dantesc, simțind furnicături în tot corpul. 

Mama mi-a spus să mă înscriu la oază. Poate era îngrijorată că n-am prieteni. Participarea la întâlnirile din oază era, ca toate celelalte din viața mea, rezultatul unei inerții moștenite de la ai mei și al unei nevoi disperate de apartenență. Pentru scurt timp, oaza mi-a dat iluzia comuniunii, însă am devenit repede un element indezirabil. Am mers acolo până la urmă numai ca să mă uit la prima mea iubită, pe care n-o numeam așa, fiindcă nu m-ar fi lăsat niciodată. 

Atmosfera artificială de iubire, exprimată prin atingerea neplăcută a corpurilor permanent transpirate, nu era pentru mine. Nu lipseam totuși de la întâlniri, mă străduiam să mă pierd în mulțime și să-mi deghizez credința în expresiile lor: dans, melodii, cântat la chitară, foc de tabără în pădure, drumurile crucii în miez de noapte, pogorârea Sfântului Duh și rozarii extatice. Bombardări cu iubire de către preoți de treabă, ca Szymon, nu-mi trebuiau. Mergeau mai degrabă la liceence înalte și slabe, ai căror tați asudați se întorceau de la lucru ca să bea Warka până la Teleexpres și adormeau în fotolii, iar mamele șopteau: „Nu-l treziți pe tata”. Oaza oferea un întreg șir de distracții pentru tinerii catolici: păstrarea fecioriei până la cununie, reconstituirea Mormântului Sfânt, interpretarea patimilor, pelerinaje pe jos la Częstochowa, săruturi cu cei care se ocupă de ordine în timpul pelerinajelor pe jos la Częstochowa, concerte la Lednica, iar pentru cei mai buni, o excursie la Taizé. Nu mă interesa nimic din toate astea. În afară de ea. 

Aș fi putut să-mi dau seama de la bun început că oaza o să se termine cu o înfrângere pentru mine și totuși am mers la acea întâlnire. Eram gata să fug, când a venit la mine Szymon și mi-a spus ceva care m-a țintuit în loc. Că nimeni nu e bun în singurătate. Mi-a plăcut forma acelor cuvinte, cât de bine se învârtea pe limbă: „Nimeni nu e bun în singurătate, nici măcar Dumnezeu”. Și-a pus o mână pe umărul meu, iar eu m-am retras. Stătea așa de aproape de mine, că-i simțeam respirația și mirosul de apă de colonie ieftină, brutal de masculin. 

După rugăciune și mărturii, a venit momentul cântecelor. Prima mea iubită, pe care n-o numeam așa, fiindcă nu m-ar fi lăsat niciodată, stătea lângă amvon aproape de Szymon și a început să scoată sunete subțiri: 

— M-ai prins, Cavaler Ceresc, m-ai călcat în picioare, ai stat deasupra mea. Zăceam lovit, doborât de har, ca fumul când îl mână vântul. 

Era o solistă groaznică, vocea i se rupea și tremura, deci toți, în frunte cu mine, îi tot spuneam că e minunată. Dar de data asta cântecul era mai important decât ea. Cântecul despre „Cavalerul ceresc” mi-a aprins sufletul deja înfierbântat, purta în sine prevestirea catastrofei, pe care și eu o presimțeam de mult. Îmi doream ca pe mine să mă doboare harul și să mă calce în picioare. Domnul le trimite încercări aleșilor săi, iar eu fără îndoială mă număram printre ei. 

Din ziua aia, cu și mai mare avânt îmi revărsam vitalitatea și toate dorințele trupești către Dumnezeul cu chipul și trupul bărbatului tânăr răstignit pe cruce. Îmi imaginam călcatul în picioare și lovitura harului atât de des, că apoi mi-am tras-o cu prima mea iubită în ritmul acelor cuvinte care pentru mine vor avea întotdeauna ceva erotic. Sex vedeam în gurile tremurânde și în ochii cețoși ai fetelor din oază, în cântecele, în dansurile și în distracțiile lor. 

În primele vineri din post, prima mea iubită m-a rugat cu ochii înlăcrimați: „Spovedește-te, mărturisește-ți păcatul care sunt eu”. Cedam în vinerile alea la frazele banale scoase din romanele catolice pe care le citea cu obrajii îmbujorați, dar nu mărturiseam ceea ce trebuie. Îngenuncheam la confesional pentru ea. Corpul ei, corpul ei de optsprezece ani, era atât de deschis, atât de al meu, că nu-l puteam pierde. Nu aveam atunci idee că există și alte corpuri care nu-mi vor cere îngenuncherea acolo unde respirația mea și suflul celui care spovedește se amestecă până în momentul dezlegării. La ieșirea din biserică, mestecam gumă. După fiecare preot, cu alt gust. 

Prima mea iubită, pe care n-o numeam așa, fiindcă nu m-ar fi lăsat niciodată, nu era „așa”. „Nu sunt așa”, șoptea de fiecare dată când o atingeam. 

Încă nu știam că fete sunt mai multe. Că sunt corpuri pretutindeni, aproape în cantitate nelimitată. Că ajunge numai să învingi rușinea și poți să le ai. Pe toate. Sau multe. Una se lăsa doar sărutată în colțurile întunecate ale cluburilor, lipită de perete, excitată până la limită. O alta voia să meargă cu mine acasă. Următoarei i-am tras stângaci chiloții, neștiind ce să fac mai departe. Alta și-a dat drumul pe mine greu, iar eu credeam că trebuie să mă salvez, să fug, lăsând vâlvătaia în urma mea. În fața fiecăreia dintre ele mă simțeam ca primul om, ca Neil Armstrong pe Lună, fiecare atingere era atunci prima. 

Se pare că nimeni nu e bun în singurătate.