Au pus mâna pe Tosiek în vale, la o oră distanță de trecătoare. A căzut în capcană la margine de Księży Las. De cum i-a văzut, a început să se zbată și să se smucească în capcană. De jur împrejur, urme de sânge, un picior îi era aproape amputat. Se zvârcolea și horcăia, încerca să deschidă dinții de fier, iar apoi din nou era cuprins de frisoane. Ei se simțeau liniștiți. Majda zâmbea, căci, iată, se împlinea, în sfârșit, întâlnirea care le fusese hotărâtă. Totul ca întotdeauna. Ca mai înainte. Ca pe vremuri. Privirea care imploră, cuvintele care răzbat cu greu printre dinții clănțănind. 

– Lăsați-mă! horcăi Tosiek. Lăsați-mă, pentru Dumnezeu! 

Se uitară la el îndelung, în tăcere. S-a ridicat într-un fel nostim, cum numai un nătărău o poate face, ștergând pământul cu mânecile, s-a ridicat și numaidecât s-a împiedicat. Cu siguranță s-a blocat fierul. L-a târât o bucată de drum, lăsând în urma lui o brazdă lungă, adâncă, de parcă ar fi vrut să are pădurea. Nu i-a desfăcut fălcile – poate pentru că nu mai avea forță sau poate pentru că mecanismul era stricat. La lupta cu capcana a renunțat, deci cu ei se lupta acum, conștient de ultima șansă. Scâncea ca un copil, scheuna, gemea. Dădea la o parte stratul subțire de zăpadă de sub el, din fața lui, gândindu-se că o va lua la fugă ca un animal, că se va târî ca o bestie. Vai de tine, biet țăran nătâng, într-un ceas rău ni s-au întretăiat drumurile. Acum totul e în zadar. 

– Vă rog, vă rog, se tânguia Tosiek. Nu-mi luați viața, vă implor… 

Glasul i se frângea, sudoarea îi curgea șiroaie pe față. Trăgea capcana după el și se târa, dracu’ știe unde. Îl urmau fără grabă, fără să-și ia ochii de la el. Animal sălbatic din împrejurimi, Tosiek, specimen ideal de prost al satului, care se tânguie ca o muiere. Tot numai noroi și zăpadă pe față, cu nisip în păr. O să te mănânce pământul, băiete, o să-i mănânce pe toți, dar poate mai abitir pe tine, că nu omenește, nu în ladă de pin și nu sub o cruce, ci în cel mai curat hău al său, așa cum înghite numai animalele și soldații, și o să te întorci, copil al naturii, în singura ta mamă, o să te înghită, o să-ți macine oasele, o să tragă în adâncuri ceea ce ea însăși a măcinat, cum a fost la început. Soarta nu ți-o schimbi. 

Majda îl apucă de guler și îl trase după el în adâncul pădurii. Băiatul se smucea și horcăia ca un înecat. Cu piciorul jalnic în capcană, fără simțire, cu genunchii lovindu-se de pământ și corpul de slăbănog curbat ca un arc. Doar vântul îl bătea pe spate, întorcându-i haina într-o parte și-n alta. Copilandrul se zbătea cu încăpățânare, până când lui Majda i-a pierit răbdarea și odată l-a izbit pe Tosiek de un trunchi de fag. Tosiek gemu și se sprijini de trunchi, ca și cum s-ar fi îndoit de sensul luptei. Corpul se revolta încă și lovea din când în când cu piciorul sănătos, însă pe Tosiek cu totul nu-l putea ridica de jos. 

– Trebuia, prostule, să spui cum stau lucrurile, aruncă Majda printre dinți. L-am fi prins pe Pierończyk mai devreme sau mai târziu, dar așa, singur ți-ai căutat-o. 

Tosiek izbucni în plâns și, plin de muci, scuipă doar o bâlbâială de neînțeles.

 – Ce zici acolo, javră? 

– Nu știu nimic, șopti Tosiek. Cuvintele i se revărsau într-unul singur. Nuștiunimic, nuștiu, nuștiu, nuuștiu. 

– Câți ani ai, berbece, de ți-a venit să te joci de-a războiul? insista Majda.

– Șaișpe. Nu știu nimic, nimiiiiic, nuuuu, nuuuștiunuștiu, nimic... 

La drept vorbind, nici vârsta, nici prostia lui Tosiek nu încurcau pe nimeni câtă vreme treaba era simplă. De mai multe ori stătuse de pază, ba când băieții se adunau să pună țara la cale, ba când tăiau vreun animal, ba când făceau vreun negoț cu lucruri furate. Nu dezamăgea 

niciodată, așa că era folosit cum nu se poate mai bine, căci cine ar fi vrut să stea în frig, în ploaie și să caște ochii? Tosiek era iute, vigilent, hoinărea din sat în sat ca un câine vagabond și așa era și tratat: uneori i se arunca un rest, câteodată i se dădea un șut. Dar treaba asta cu Pierończyk, asta Majda nu putea pricepe și nici nu voia. Iar cârdășiile cu turnătorul, în ochii lui, cădeau sub legea marțială. 

– Blada Mańka a zis ceva, dar n-am ascultat și nu-mi aduc aminte, aruncă dintr-odată Tosiek. 

Ochii lui Majda s-au îngustat. A sărit la Tosiek și a început să-l ia la palme ca pe un copil. 

– Nu-mi aduc aminte! Nu-mi aduc aminte ce a zis! Jur! 

– Praful să se aleagă de tine, lepădătură! Să pieri! răcni Majda, iar după palme și scatoalce au început pumnii, din ce în ce mai mulți, înverșunați, aspri, așa de înfierbântați că Strzelecki a înțeles ce l-a împuns, unde l-a înțepat ghimpele ăla în inimă. 

Să fi avut vreodată în el o fărâmă sau un strop, ceva ascuns, mic și veșnic, un dram de duioșie? Sau e doar un om debordând de sălbăticie și în care nu se ascunde niciun bine? O singură dată i-a scăpat lui Majda la taclale: „Maniucha”, așa vorbea despre ea și, Dumnezeule mare, nimeni n-a vorbit vreodată așa despre Mańka. Apoi a schimbat repede subiectul și, ca de obicei, abrupt și înflăcărat, a ascuns cu repeziciune cuvântul ăsta în străfundurile următoarelor, l-a îngropat sub alte straturi de discuție ca și cum și-ar fi dorit să-l șteargă din amintirea ascultătorului sau poate chiar dintr-a lui. Czesiek Majda, primul care sărea la bătaie imediat ce simțea miros de sânge, de parcă înnebunea, om care credea că decizia e ceva brusc și nu-și dădea niciodată răgaz să se gândească ce i-ar aduce mai multe foloase. Pe Strzelecki îl treceau fiori când se gândea la el. Fără să stea pe gânduri, l-a apucat pe Tosiek de gulerul paltonului și l-a târât pe jos mai departe printre copaci, către poiana ce strălucea de după trunchiuri. Să se termine odată cu chinul ăsta de țăran, se vede că oricum lui Tosiek îi era scris să moară, așa să fie, cum trebuie să fie, nu pentru Mańka, nu pentru prostie, ci pentru tăcere, chiar dacă poate Tosiek nu le-a jurat credință, dar sentința era sentință și să aperi un turnător era de neînchipuit. 

Majda s-a luat repede după ei. Nu se uitau unul la altul, dar amândoi gândeau la fel. Nu merită irosit glonțul pe un băietan. N-are rost să-și murdărească prea tare mâinile. Să-l zdrobească și să meargă mai departe. Tosiek lovea cu piciorul sănătos, plângea și rupea din zăpadă. Se apuca fără vlagă de crengi, de pietre, de trunchiuri, nimic nu-i rămânea în mână, nimic nu-l ținea, nu-i prelungea viața în acele câteva minute jalnice. 

– Lăsați-mă, vă implor, lăsați-mă! 

La geamătul ăsta, Strzelecki înlemni și îi trecu prin minte că poate e un semn că ar trebui cruțat băiatul, ca să nu atragă blestemul asupra sa și asupra lui Majda, dar sângele îi fierbea, iar Tasiek o ținea pe-a lui, fierbea și clocotea în el, așadar a strâns mâna și l-a apucat  mai bine și l-a aruncat pe Tosiek la pământ, iar el mai departe, cu vorbele alea, scâncea prostește, gemea, flutura din mâini. 

– Lăsați-mă, lăsați-mă! 

Strzelecki l-a smucit de gât. O atingere ușoară a pietrei în palmă. Trosnetul oaselor. N-a nimerit maxilarul. Tosiek, scuturat de convulsii, se rostogolea ca în exorcisme, cu hohote de plâns și pieptăna pământul ca și cum în pământ ar fi vrut să fugă, ca și cum în el ar fi vrut să se întoarcă. Te întorci tu, te întorci, nerodule, încă puțin. Nimic, zero simțământ, numai flăcări în piept și mai sus, numai să fie mai repede, numai să plângă imbecilul pentru toate zilele astea, pentru toți anii mizerabili, pentru Wida și ideea încăpățânată că mereu ești sub cineva, mereu în urmă, ca un copil cu maică-sa la cerșit, pe datorie, și precum în tinerețe fără meserie, doar cu ce se câștigă, ce se dobândește prin viclenie, așa și la maturitate, că degeaba credea unul că prin curaj omul poate lupta pentru un loc, pe aici nu vei întâlni niciodată oameni, nu vei înota niciodată la suprafață, nu vei sări niciodată mai sus. Poți doar să te lași dus de ape și să te rogi ca viitura să nu te izbească de stânci. Lasă-l deci pe prostănacul ăsta să-i implore pentru viață, lasă-l să-i implore pe bandiți, poate tocmai de aceea, amăgiți de ușurința golăniei, au pornit pe drumul ăsta, poate voiau ca măcar o dată să se roage și de ei cineva. Și dacă e pentru viață, prea puțin contează, tocmai pentru viață omul cerșește cel mai dureros, cel mai sincer, dând tot ce are, a avut și va avea, tot ce îi e mai drag, așa de dulce i se pare dintr-odată viața asta, atât de importantă, când toată lumea știe – atât el, cât și chinuitorii lui – că asta e cea mai mare minciună pe care a trăit-o vreodată omenirea, că nimeni n-are să verse lacrimi după o moarte atât de lipsită de sens, iar peste câteva luni nimeni nu-și va mai aminti, nimănui nu-i va păsa că un om sau altul s-a făcut praf, că l-a luat vântul, dar în ultima clipă, fiecare, absolut fiecare e convins că viața lui, singura lui viață, înseamnă ceva, chiar dacă a fost prostească și plină de fapte hidoase, chiar dacă mizerabilă, căci în adâncul sufletului recunoaște că fiecare viață e mizerabilă și că nu se câștigă nimic prin bogății, familie, titluri – fiecare e la fel de mizerabilă și de lipsită de sens. Așa că se îmbătau cu cerșitul ăsta, cu rugăciunile, cu invocarea rudelor comune, a descendenței, a amintirilor, a celor sfinte, cu căutarea panicată a comuniunii cu torționarul și apelurile la conștiință. Și apoi le răpeau orice iluzie. Așa-i plăcea să se gândească la asta. Le răpeau oamenilor singura iluzie în care credeau cu adevărat. Că viața lor înseamnă ceva. Moartea e adevărul. 

Tosiek se zbătea, tot încercând să se ferească de pumni. S-au târât împreună până au ajuns în luminișul plin de cioturi. Se tot sălta în aer cu nădejdea că va prinde vreo creangă sau vreun băț de undeva din jur. Strângea pumnii goi. Își freca gâtul de pământ, își  rotea capul ca berbecul pe care-l tăiaseră pe ascuns, exact ca berbecul ăla. Majda a sărit cu o piatră. Lovitură. În piept. În burtă. Clănțănit de maxilar. Scâncetul a crescut într-un urlet ca din lumea de dincolo, ca și cum Tosiek ar fi coborât deja cu un picior în adâncurile iadului. Cu al doilea l-a lovit pe Strzelecki în burtă așa de tare, că l-a dat pe spate și a căzut pe haină. Și-a ridicat capul și a înlemnit. Se uita la ceva de neînțeles, de nevăzut, dincolo de pătrundere, nici a văzului, nici a rațiunii. Tosiek devenise un ghem de carne horcăind, scurmând pământul, o masă inumană, neînsuflețită, extraterestră, însângerată, din care ieșeau ici și colo păr încâlcit și gheare, smulgând zăpada și iarba de anul trecut de sub el, sfâșiind pământul înghețat, ghearele lui înnegrindu-se și trosnind, ca și cum pământul ar fi refuzat să-l accepte. Cu ochii rătăciți, căută ajutor – în Tosiek, în Majda, oriunde, pentru că dacă Dumnezeu există, lucru care nu-l interesase niciodată cu adevărat înainte, atunci ăsta e un om? Oare ochii ăia injectați, scâncetul și pielea înnegrită sunt cu adevărat omenești? Oare el însuși, dacă s-ar afla în situația asta nefericită, ar deveni o masă informă care gâfâie? Aveau deja pe conștiință câteva vieți luate, dar niciodată așa, niciodată în felul ăsta. Deci ce diavol a intrat în ei și de ce își ridică brațul împotriva unui astfel de ratat? Majda, acoperit de sânge și cu nebunie în privire, a întins mâna după un lemn. A lovit. L-a înfipt. Un șuvoi de sânge i-a țâșnit pe piept, pe față, zvâcnirile s-au oprit, dar a scos lemnul și l-a înfipt din nou și din nou, până când au zburat așchii. O inimă plină de violență nestăvilită, fără salvare, fără reținere. Strzelecki era încremenit de frică. Un suspin tăcut îi strângea gâtul. Deci de-ăștia suntem. Și așa am fost mereu. Bestii îmblânzite. Două, care, doar aparent ca niște oameni obișnuiți, vor intra în crâșmă, vor face niște afaceri, vor bea niște vodcă, iar înăuntru au smoală, întuneric, suflul morții, o litanie a tuturor vieților pe care le-au luat după propria lor voie. Glonțul e demnitate. Tăierea gâtului e demnitate. Asta e ceva ce nu putuse niciodată să vadă de pe margine. Bestialitate curată. Răul cel mai pur și sfânt. A sărit în picioare, l-a apucat pe Majda de brâu și l-a trântit la pământ. S-au rostogolit o vreme în strânsoare, respirând sacadat și asudând împreună. 

– Ajunge, Czesiu, mormăi el pe un ton ciudat de blând, ca și cum s-ar fi adresat unui copil. Gata, ajunge. 

Mușchii încordați de atâta efort tresăreau spasmodic. Furia se risipea încetul cu încetul. În cele din urmă, strânsoarea s-a slăbit. Au căzut la pământ. Deasupra lor, cerurile. Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul.