Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar sinucigașii. Altfel, scrisorile lor de adio nu ar fi așa de triste. Asta dacă le scriu, fiindcă uneori sinucigașul optează pentru un simplu gest. Alteori mai curând pentru o absență a gestului. Un apel nepreluat, o periuță de dinți uscată, o folie cu o pastilă în plus, o farfurie nestrânsă, un obraz nesărutat în semn de rămas-bun. Tatăl lui a fost unul dintre aceștia.
Ernest știe că nu o să găsească nimic niciodată, dar preferă să se prefacă și să caute alături de mama lui, să îi stea alături până ce își va da singură seama cât de tare se înșală și până ce va înceta să repete că trebuie să fie pe aici pe undeva, trebuie să fie ceva, un bilet, un cuvânt, un desen. Preferă să-și vâre mâna în fiecare buzunar de la fiecare haină și pereche de pantaloni, să destupe mirosul de ceară veche din cutiile de pantofi, să-și zgârie mâinile în tufele de trandafiri și să se irite din cauza azaleelor care n-ar trebui să dea semne de viață până nu simt frigul în rădăcini și care, totuși, sunt aici, sfidând cu florile lor iarna asta care nu mai vine o dată. Recitește frazele subliniate din cărți, marginile ziarelor, revistelor și calendarului care n-a ajuns încă la sfârșitul lunii, reclamele din cutia poștală și integramele mereu neterminate pe care mama lui le începe cu atâta sârguință. E convins că nu va găsi nicio scrisoare, niciun bilet sau cuvânt, dar speră că ritualul va înceta de la sine și continuă să simuleze că ar căuta ceva, doar ca să nu o lase singură acum, când în sfârșit are nevoie de el.
– Ce faci? Nu arunca aia, te-ai uitat bine?
– Da, mamă, pagină cu pagină.
– Stai, lasă-mă pe mine.
De obicei, golul este perceput ca o durere, accentul fiind pus pe lipsă. Cu toate acestea, rareori se vorbește despre spațiul câștigat, despre vidul care îți permite să readuci la viață visuri care, acum, în mod neașteptat, au loc. Mai mult decât din respect pentru cel mort, de frica de a înfrunta lipsa durerii, vina pe care o implică faptul de a recunoaște cât de mult oferă acea moarte. Vina care face să-ți fie scârbă de mâncare când ți-e foame și care pe Ernest îl împiedică să-și imagineze cum va fi viața lui după cele două sau trei nopți în care încă o să mai doarmă în casa mamei lui. Casa mamei lui. Deși e prima dată când îi spune așa, sună de parcă ar fi făcut-o dintotdeauna. Încă două sau trei nopți și se va întoarce la Elise și Ian, adevărata lui familie, cea pe care el a format-o și a ales-o. Se va întoarce acasă fără povara tatălui său. Fără tata, își spune, și ce ușor se simte. Dar mai trebuie să aștepte încă vreo două nopți, poate trei. De câte va avea nevoie mama lui. După o viață întreagă în care s-a întrebat cum ar fi această lume fără el, în sfârșit va afla. Două nopți în plus nu înseamnă nimic. Elise va înțelege. Și ea se simte mai ușoară. Se vede când vorbesc la telefon. Încă din prima noapte la morgă, acum o săptămână, nu a încetat să-i reamintească că poate conta pe sprijinul ei, să nu-și facă griji, să stea la mama lui cât timp va fi nevoie, că se ocupă ea de Ian. Și nu-și face griji, bineînțeles că nu. Dar nici nu plânge. Ar vrea să-i vină să plângă, ca oricărui fiu căruia îi moare tatăl. Nu că ar fi încântat, nu e chiar atât de insensibil, dar se străduiește să-și imagineze viața fără tatăl său dincolo de următoarele două, poate trei, nopți. Golul pe care l-a lăsat acum îl va putea umple cu mai mult timp petrecut cu Elise și Ian, deși încă nu vede cum. Și nu-ți face griji pentru Ian, e bine, îi spune Elise. Ce manie are să-i spună să nu-și facă griji, i-ar plăcea să-i răspundă. Desigur că Ian e bine. Are patru ani. E obișnuit să accepte fără să înțeleagă. E capabil să normalizeze orice: un divorț, un război, faptul că apa curge din robinet, că stelele nu cad și chiar că bunicul său s-a aruncat de pe acoperiș fără să lase un bilet. Nici măcar un cuvânt.
Se întreabă care sunt limitele căutării, în ce moment va înceta perseverența mamei sale, când li se va da lovitura de grație acelor hârtii, broșuri, reviste și integrame. Într-o oră va avea loc slujba de pomenire; atunci, nu va mai avea de ales și va înceta să simuleze că scotocește și caută și va începe să simuleze suferința pierderii. Mai este doar o oră, iar mama sa, în loc să se aranjeze, stă pe palier, absentă, lângă ușa de la intrare. O deschide. O închide și o deschide. O închide și spune: „Nu m-a sărutat”. Cu excepția momentelor când făceau câte o poză, nu i-a văzut niciodată îmbrățișându-se. De fapt, ar putea jura că singurele dăți când s-au sărutat în public au fost de Anul Nou și, cu siguranță, din inerția cu care oamenii se sărută în acea noapte, ca și cum și-ar pune o dorință, ca atunci când săruți ca să ștergi alt sărut, unul în care chiar ai închis ochii.
– Nu vă sărutați niciodată.
– Ce știi tu? O făcea mereu înainte să plec.
Și-l imaginează pe tatăl lui în pragul ușii, transmițând pupici zi de zi. Asta nu înseamnă să te săruți, se gândește el, și toarnă o lingură de cafea decofeinizată într-o cană cu lapte rece.
– De ce nu m-a sărutat?
E inutil să încerci să o convingi că nu o săruta niciodată:
– Nu te mai gândi la asta, mamă. Era bolnav, atâta tot. Hai să pregătim gustările.
– Nu am nevoie de slujbe ca să-mi amintesc că acum o săptămână era în viață.
– Tu ai vrut slujbă.
– Și de ce mă bagi în seamă? Știi foarte bine că nu cred în lucrurile astea.
– E târziu. Trebuie să plecăm.
– Du-te tu pentru amândoi. Nu mă simt bine. În plus, mai târziu vor veni toți acasă, vă aștept aici. Sigur vor înțelege, sunt văduva.
Să rămână, ce mai contează, are dreptate: văduvelor li se iartă totul, cu atât mai mult văduvelor sinucigașilor. O să-i țină locul la biserică, așa cum se cade să facă fiul cel mare. În adâncul sufletului, îi înțelege nedumerirea. E greu să accepte că nu i-a lăsat nimic, nici măcar un gând, că trebuie să se mulțumească cu un pupic în minus la plecare. Înțelege că are nevoie de timp să asimileze totul. El încearcă să o facă de aproape patruzeci de ani. Cel puțin, în cazul mamei sale, tatăl său a așteptat până în ultimul moment pentru a-i spune care sunt planurile lui și a făcut-o într-un mod atât de subtil, încât ea nu și-a dat seama decât la o săptămână după ce a fost închis sicriul. În cazul lui, însă, nu s-a obosit să ascundă nimic și a știut imediat că îmbrățișarea lui fără răspuns și privirea lui oarbă erau doar un gol care anunța și mai mult gol.
Pe atunci avea șapte ani, locuiau în Germania, iar bunica lui maternă venise să le dea o mână de ajutor. Coborâse pe peronul din Worms cu două oale, trei tigăi și fără să știe o boabă de germană. În timp ce tatăl său spunea că își caută de lucru și mama sa lucra în ture la fabrica de iaurturi, bunica avea grijă de el, de fratele său Horacio, de casă și de a-și ține gura închisă dacă se urla la ea într-o limbă străină. Când cobora scările casei, acestea scârțâiau de parcă era cât pe ce să le crape la fiecare pas. De câte ori se aruncase la pământ împreună cu fratele său strigând „Cutremur!”. Înainte ca ultima treaptă să răsune, fugeau ca să nu le dea una după cap, dar în acea zi bunica i-a ajuns din urmă și i-a lovit pentru toate dățile în care nu reușise să-i prindă.
A intrat în camera tatălui său cu o bucată de dinte în mână. De data asta, nu se mai ridicase din pat de peste o săptămână, cu excepția momentelor în care mergea la baie. Era firesc ca tatăl său să fie atât de obosit, pentru că, atunci când nu era în pat, nu stătea locului, având mereu proiecte în minte, vecini de ajutat și afaceri de dezvoltat. Consuma atâta energie în zilele în care era în picioare, spunea mama lui, încât trebuia să compenseze cu perioade de odihnă; de aceea era atât de important să nu-l deranjeze, să-l lase să doarmă. Dar un dinte era un motiv mai important și merita să riște o ceartă. S-a apropiat în tăcere de pat. Tatăl său părea să doarmă cu fața în sus, cu ochii deschiși, și, pentru o clipă, a ezitat să-l trezească de tot. Arăta ca un uriaș doborât de o piatră venită din senin. „Tată”, l-a strigat în șoaptă, „tată”. Fără să-și schimbe expresia, tatăl său a mișcat încet capul, foarte încet, de parcă ar fi fost din plumb. Avea aceleași cearcăne ca întotdeauna, aceleași pungi întunecate sub ochi, dar începuse să-i crească, ca niște mușcături, o barbă pe jumătate neagră, pe jumătate căruntă. „Mi-l repari, tată?” Tatăl său a continuat să privească, absorbit, la golul din dantură și și-a coborât privirea spre palma cu care îi oferea dintele. „Mi-l repari?” Probabil e epuizat, și-a spus el când a văzut că nu răspunde. În cele din urmă, după o tăcere care părea să prevestească o pedeapsă apocaliptică, tatăl său a ridicat dintele cu două degete, de parcă n-ar fi văzut niciodată unul în afara gurii. „Un canin. Nimic nu poate să repare asta, fiule. Nimic în afară de un alt canin”, a spus fără vlagă și, coborând și mai mult tonul, a adăugat: „Dar nu va mai fi la fel”. Și l-a lăsat să cadă de parcă ar fi ținut mult timp în mână o povară grea. El s-a aruncat imediat la pământ să-l caute, dar în acele scânduri de lemn vechi erau prea multe crăpături, dintele ar fi putut să rămână prins în oricare dintre ele. „Lasă-l pe tatăl tău în pace!” Bunica tocmai intrase cu Horacio în urma ei și, pentru prima și singura dată în viața ei, le-a dat o monedă: „Haideți, duceți-vă în sat să vedeți unul din filmele alea de duminică și lăsați-mă în pace o vreme”. Bunica a dispărut pe ușa pivniței cu două găleți de apă și o perie sub braț. De îndată ce au pierdut-o din vedere, au încetat să-și mai pună întrebări și s-au îndreptat spre sala de cinema, la celălalt capăt al orașului Worms.
În timp ce se plimbau pe lângă cimitirul evreiesc, cu impunătoarea catedrală pe fundal, pietrele funerare i-au amintit lui Ernest de un câmp de dinți, unde cei de lapte încep să se clatine, iar cei noi ies strâmbi din lipsă de spațiu. Atunci nu bănuia, dar din acea zi aceste două imagini, cimitirele și dinții, aveau să meargă mereu mână în mână. Horacio n-a tăcut deloc tot drumul și nu era de mirare, căci luni avea să se poată și el lăuda că a fost la cinema și avea să poată povesti despre împușcături călare, nave spațiale sau superoameni care zboară. Cu toate acestea, când au văzut furgoneta cu înghețată sub umbra roșiatică a catedralei, Horacio l-a convins imediat să înlocuiască cinemaul cu niște înghețate la cornet. Au păstrat restul ca să mai mănânce una înainte de sfârșitul verii, ceva ce s-ar putea întâmpla oricând în orice dimineață, și s-au întors acasă. Au mers încet, savurând răcoarea fiecărei savori, lămâie, ciocolată, lămâie și ciocolată, lămâie cu biscuit crocant, ciocolată cu biscuit moale, lămâie, ciocolată, lămâie și ciocolată. Când au ajuns la ușa casei, nu le mai rămăsese decât vârful cornetului. Nu au apucat să-l mănânce.
Când au împins ușa, în fața lor se legăna trupul tatălui lor. În pijamale în carouri. Albastre. Partea de sus deschisă. Un maiou alb din bumbac, cu bretele, transpirat. Fața roșie. Roșie, albă și albastră. Punctele negre ale bărbii. Ochii deschiși. Mâinile deschise. Gura deschisă. Saliva. „Bunico! Bunico!” Pivnița mirosea intens a amoniac. A umezeală. „Bunico! Fugi!” „Nu mă împinge, stai liniștit, ce se întâmplă?” „Tata.” Bunica a scăpat peria cu care freca podeaua. A urcat cu pași mari și s-a năpustit asupra tatei, care era din ce în ce mai puțin alb și roșu și din ce în ce mai albastru. O văzuseră ridicând porci mai mari, dar dădea impresia că în orice moment va ceda și îl va scăpa. „Ce stați acolo ca niște momâi? Repede, dați drumul la frânghie.” Horacio a izbucnit în plâns. „Haideți, ce mai așteptați?” El a urcat scările care duceau la primul etaj de parcă ar fi fost împins cu pumnii; odată ajuns sus, și-a dat seama că e incapabil să desfacă nodul frânghiei. De fapt, avea impresia că, cu cât încerca mai mult să-l slăbească, cu atât funia se lega mai strâns de bara balustradei. Oricât și-ar fi zgâriat mâinile trăgând, nu ar fi izbutit niciodată să-l desfacă cu greutatea tatălui său atârnând la celălalt capăt. „Nu pot! Nu pot!”, a strigat el. „Du-te și adu foarfecele de grădină! Repede!” A alergat spre dulapul cu unelte din grădina din spate. „Haide, grăbește-te!” Nu era acolo. „Uită-te în bucătărie!” S-a întors cu foarfeca pe care o văzuse de atâtea ori în mâinile bunicii și ale mamei pentru a tăia găinile când toporul nu era ascuțit. Din fericire, „Fugi!”, a luat și un fierăstrău, pentru că, „Haide!”, cu foarfeca de grădină nu a putut tăia decât firele exterioare. A tăiat și a tot tăiat, „Repede!”, până când funia s-a rupt în două și bunica a putut lăsa trupul tatei jos, pe podeaua uzată de lemn.
