1

Despărțirea mea de Barcelona e marcată pe biletul de autobuz la nouă și douăsprezece. Aceeași oră. Nu la nouă și cinci, nici la nouă și trei. Fix la nouă și douăsprezece. Când totul s-a spulberat. Deși voi încă nu știați nimic.

Mai e un minut până la nouă și douăsprezece, iar șoferul cu mustață de morsă pornește motorul. Nu-mi acordă niciun răgaz ca să-mi iau rămas-bun de la orașul ăsta complexat, dar care m-a primit când mi-a fost cel mai greu, de la orașul ăsta primitor, care nu mă mai vrea în sânul lui nici măcar un minut în plus. Barcelona știe poate că azi, Mateo Barros, arhitect mediocru, scriitor frustrat, se întoarce la Madrid după douăzeci de ani. 

Mirosul de motorină începe să se strecoare neîntrerupt printre scaune și zumzetul motorului îmi aduce aminte de cel al autobuzului școlar care se oprea în față la Mater, școala de lângă casa tatălui meu. Am nimerit la geam și mi-ar plăcea să trag perdeaua, dar cheliosul de lângă mine pare că vrea să se uite afară. N-am nevoie de o ultimă întâlnire cu toate aceste carrers, vias și avingudas ale orașului. Nu vreau să mai știu nimic de arhitectura asta care m-a adus până aici. 

Nici n-am chef să mă vadă emoționat dacă vreunul dintre voi doi s-ar ivi pe la vreun colț de stradă, cu opt ani mai mici, ieșind din Coliseum și ținându-mă de mână după ce am văzut împreună Harry Potter. Sau dându-vă pe tobogan, în timp ce eu aștept jos, cu brațele deschise, pregătit să vă prind din zbor ca să nu vă intre nisip în sandale. Vă văd în fața cimpanzeilor de la grădina zoologică, bătând cu mâinile în geam ca să vedeți dacă reușiți să le atrageți atenția. La Tibidabo, cocoțați cu mine în roata cea mare. Mâncând o înghețată cu ciocolată în port. Căutând benzi desenate la Galaxia. Ieșind extaziați de la Corte Inglés din Plaça de Catalunya și ținând în mâini ultimul tricou al lui Messi.

Știu că nu mai aveți atâta nevoie de mine.

În fiecare zi aveți din ce în ce mai puțină nevoie de mine.

Eu, în schimb, am din ce în ce mai multă nevoie de voi.

Dependența noastră reciprocă a fost ca cea a unor vase comunicante: acum eu sunt cel care are nevoie de voi într-un mod aproape toxic, așa ca tine, Pau, când erai mic și izbucneai în plâns dacă dispăream din câmpul tău vizual trei minute, cât să duc gunoiul.

Autobuzul oprește prea devreme. Nici n-am plecat bine din stația Sants. Ambuteiaj. De cealaltă parte a geamului, în ploaie, sala polivalentă din Santa Eulalia.

Doar cât să mă uit.

Acolo ai jucat primul tău meci de handbal, Marc. Una dintre duminicile acelea de trezit la ora nouă care mă scoteau din minți. Apoi, când îți vedeam chipul, cu zâmbetul ăla cât spatele tău de mare, simțeam imediat că a meritat efortul să mă trezesc devreme.

Poate că ar fi fost mai elegant să plec din Barcelona cu un AVE și să ajung la Madrid cu cinci ore mai devreme, așezat într-un vagon din acela monahal în care e interzis să vorbești la telefon. Dar ce-mi prisosește acum sunt timpul și liniștea, iar ce-mi lipsește sunt banii. Voi știți asta mai bine decât oricine, voi care ați îndurat weekendurile petrecute cu mine în apartamentul ăla de la etajul cinci dintr-un bloc fără lift din Barceloneta, pe care nici măcar nu-l mai pot plăti, unde trebuia să vă feriți de englezii beți care dormeau pe scări.

Din difuzoare se aude, bruiată, vocea șoferului. Pare că vrea să profite de acel moment de glorie rezervat, până acum, piloților de avion. Îl cheamă Tino și ne va însoți în această călătorie, spune el. Tino ne informează că o să plouă până la Zaragoza. Eu nu cred, eu cred că o să plouă până la Madrid. Și asta zile întregi. Săptămâni întregi. Luni întregi.

Tino îl chema pe profesorul meu de la școala de șoferi din cartierul Concepción. Cartierul meu, al bunicului meu, unde mă duc acum. Îmi place foarte mult să spun „cartierul Concepción”, la fel ca „bulevardul Ilustración”. Sună foarte ritmat. Mai elegant decât numele străzilor de pe aici. Adevărul e că nu m-am simțit nicio clipă catalan în ăștia douăzeci de ani. Nici pe departe. Oricât de catalani v-ați fi născut sau v-ați declara voi. Limba și orașul îmi plac. Altfel, nu aș fi fost de acord să vă numiți Marc și Pau. Dar îmi surâde mai mult „cartierul Concepción” decât „l’Eixample”. Sună mai provincial, mai vesel, mai puțin rece. Catalana, cu excepția cântecelor, sună rece.

Nu cred că bunicul Juan o să mă primească cu brațele deschise. Simt deja cum mi se încing urechile când îmi imaginez spunându-i că nu mai am nici măcar bani de chirie. Că mă întorc de unde am plecat, cu câteva interviuri de angajare la birouri de arhitectură din Madrid. Nu îndrăznesc să-i spun că lucrul de care am cu adevărat nevoie acum e să mă apuc să scriu romanul care mă macină de multă vreme. Vreau să cred că bomba aia, de acum douăzeci de ani, nu a reușit să spulbere toate vasele noastre comunicante.

Plouă.

Dincolo de geamuri plouă și iar plouă.

Cum scria Machado.

Cum cânta Serrat.

2

Fecioara din Castañar, Fecioara din Portillo, Fecioara din Fuencisla. Fecioare după fecioare o tot uimeau pe Malen în acea după-amiază, în cartierul Concepción. Aproape în același ritm în care îi apăreau bătrânele dincolo de perdelele de la parterul caselor care dădeau spre stradă.

Fecioara din Fresnedo, Fecioara din Providencia. Unde naiba era Fecioara din Monjía? Telenovelă. Croșetat. Miros de cafea. Femeie cu bigudiuri citind lângă o masă cu radiator. Sunet de sărut cu salivă pe obrazul nepotului care se întoarce de la Obispo Perelló. Vocea Gemmei Nierga ieșind printre gratiile ferestrei negre a unei clădiri care semăna cu o închisoare. Nimeni n-ar fi zis că tocmai începuse un nou secol, cu euro care începea să apară pe bonurile de la toate magazinele din cartier.

În timp ce pipăia cheile pe care le ținea în buzunarul de la blugi, se credea o sorgina, ca cele despre care îi povestea amama ei Teresa, cele care stăpâniseră magia cu trei sute de ani în urmă. Le atingea ca și cum ar fi putut invoca un akelarre din vreo peșteră îndepărtată care s-o ajute în căutarea portalului ei. Poate că atingea întruna cheile de metal și pentru a încerca să uite de senzația rece a pistolului Luger care străpungea tocul și i se urca pe partea stângă a corpului.

„Nu-i nevoie să-l folosești, stai liniștită.” Îi simțea rigiditatea. „Dar trebuie să-l porți. N-o să ți se întâmple nimic”, îi spusese Eneko în portul din Santurtzi când își luaseră rămas-bun cu câteva zile în urmă. Arma începea să-i dea bătăi de cap. „E doar pentru protecție.” Deși verificase de mai multe ori că are siguranța pusă, aceeași frică revenea întruna: dacă se împiedica și ar fi uitat s-o blocheze, se putea oare descărca singură? Un glonț accidental i-ar străpunge inima?

Malen se uita în stânga și în dreapta, cu ochii în patru la orice semn, ca și cum s-ar fi jucat de-a v-ați ascunselea. „Fii atentă, atâta tot”, iar Eneko a sărutat-o acolo, în fața bărcilor care se loveau de debarcader. Când și-a amintit de atingerea bărbii lui nerase de câteva zile pe pielea ei fină, ceva ca o ușoară descărcare electrică i-a străbătut colțul buzelor, până a ajuns la al doilea cercel care îi mușca urechea. „Nu ești filată.” Încă îi auzea respirația puternică, cu damful ăla de bere cu care o aspira și o golea.

„Malen, n-ai încălcat legea”, își tot spunea la fiecare pas. În orice moment ar fi putut citi „Strada Fecioara din Monjía” pe una dintre plăcuțele albastre de la intersecții și ar fi început să simtă mai mult că face parte din cartierul Concepción. La urma urmei, acele clădiri galbene de cinci etaje semănau foarte mult cu blocul părinților ei. Diferența stătea doar în numele străzilor. Și în lumină.

Lumina chiar era foarte diferită. Albul mașinilor parcate strălucea. Îi lipseau niște ochelari de soare, ca să nu mai fie nevoită să-și mijească ochii verzi. Până la urmă, era adevărat ce se spunea despre blestematul ăla de cer din Madrid.

Deși prefera griul din Barakaldo.

Un fluierat în urma ei.

Nu știa dacă să stea nemișcată sau să fugă, ca un mistreț care așteaptă să fie ghidat de instinct în fuga sa prin tufișuri când aude lătratul câinilor de vânătoare.

A mers mai departe în același ritm, de parcă nu l-ar fi auzit. „Să nu cumva s-aud că fundulețul ăla suferă de foame!” Un zidar căruia îi cădeau de pe el pantalonii albaștri, cu mistria într-o mână, bălea la ea din vârful unei schele. L-a privit scârbită, dar a sfârșit prin a zâmbi când a văzut strălucind lângă el o plăcuță pe care scria: STRADA FECIOARA DIN MONJÍA.

3

Bunicul vostru Juan nu răspunde la sonerie. O fi ieșit. Cheile pe care le țin în mână sigur nu sunt bune, pentru că tata le-a pierdut de mai multe ori. Mereu mi se spune că brelocul lor e urât și de prost gust, dar îl am de la el: emblema de la Real Madrid pe un fundal alb, înconjurată de opt trofee de Liga Campionilor. Îmi amintesc de îngerii lui Ribera din jurul Fecioarei Imaculate. Chiar dacă e kitsch, mă face să zâmbesc când îl țin în mână. I l-o fi dăruit vreun client la scurt timp după ce am câștigat a opta oară Liga Campionilor în 2000. Cea de la Paris. Mi-e greu să cred că au trecut atâția ani. Sub emblemă scrie „Nimeni nu ne întrece”, ceea ce spune totul: obsedați în permanență să demonstrăm că suntem cei mai buni. O să regret mereu că nu am reușit să vă atrag de partea mea; v-a atras mai mult Barça.

Hristos, care se înalță provocator deasupra vizorului cu mâna aceea ridicată, pare să mă avertizeze că încuietoarea e schimbată, dar ușa se deschide și cedează. O fi preferat să nu schimbe broasca, în caz că vine ziua în care fiul risipitor se întoarce acasă. Imediat ce trec pragul, mă izbește un miros de clor,  zici că sare pe mine ciobănescul german pe care nu m-au lăsat niciodată să-l am. Probabil menajera lui (parcă o chema Olenka) a făcut curățenie chiar azi. Cu siguranță bunicul, de îndată ce a aflat data biletului meu, i-a cerut să vină dimineața, ca să-mi poată oferi această imagine impecabilă de ordine și curățenie. Cât îi mai pasă de aparențe! Patruzeci de euro foarte bine investiți. Totul impecabil.

Îmi dau jos pantofii, cu grijă să nu murdăresc parchetul strălucitor, și îi las pe hol lângă valiză și suportul auriu pentru umbrele în formă de cizmă, în care încercați mereu să vă băgați piciorul când veneam în vizită. E absurd, însă casa mi se pare mult mai mare. Acum că suntem obligați să proiectăm locuințe mai mici ca să mai scoatem o vânzare per etaj, să intri într-un apartament vechi e foarte odihnitor pentru minte.

În sufragerie, aceleași poze ca întotdeauna, încadrate de rame de argint: nunta părinților mei la biserica de pe strada Alcalá, bunicul vostru învățându-mă să merg pe bicicletă în parcul del Oeste, tu, Marc, costumat pentru prima comuniune, tu, Pau, cu pălărie de cowboy și un pistol în fiecare mână; într-una cu ramă ovală apar eu, într-o salopetă în dungi, strângând cu mâinile marginea pătuțului.

Nu mai sunt poze cu mama voastră. Tata le-o fi pus într-un sertar după divorțul nostru, poate scuzându-se în timp ce o făcea: „Iartă-mă, Laia, dar nu se mai cade să te țin aici”. Este însă o poză nouă pe raftul de lemn: cea a mamei mele. E de pe terasa casei și probabil că i-a făcut-o bunicul; doar lui îi zâmbea așa. E o fotografie de la mijloc în sus în care ea poartă o rochie lejeră cu flori roșii și frunze verzi, asortată cu mușcatele care atârnă în fundal. Probabil că eu eram în primul an de liceu.

Se deschide liftul. Un câine latră pe palier. O fi al vreunui vecin. Dar se învârt niște chei în broască. E tata. Bunicul.

– Mateo? îl aud, nesigur, odată cu un lătrat ascuțit și niște labe care alunecă disperate pe parchet.

– Da, am ajuns deja! strig din sufragerie cu o voce venită din adâncul sufletului, dar care se frânge puțin când trece prin gât.

Pentru o clipă, mă întreb dacă nu cumva am greșit etajul când văd că intră un pui de labrador alb în sufragerie. Trage de zor de o lesă roșie care dispare după ușă. Mă pun în genunchi ca să-l mângâi, ca și cum deja ne-am cunoaște. Mă linge pe mână când îl mângâi pe cap. E superb.

– Îl cheamă Zuri, îmi spune bunicul zâmbind.

– Cum așa? Sunt șocat!

Nu-mi vine să cred că mi s-a îndeplinit visul de a ține în brațe un câine în casa asta. Întoarcerea mea a început cu o surpriză de neuitat.

– Uite-așa! Niciodată nu-i prea târziu să-ți iei un câine, nu? Am citit că ne prinde bine nouă, bătrânilor care locuim singuri, și-mi place foarte mult!

– De ce nu mi-ai spus nimic?

– Să nu crezi că nu m-am gândit, dar, cum îmi spuseseși deja că vii...