O aud din gurile bărbaților, de pe bărcile lor. De pe vaporul acela care vine aproape de mine. Nu sunt pământul vesel pe care îl laudă cei ce se apropie de mine: o vară generoasă, tone de lemne, de aur și de carne, depozit de piei. Eu nu aparțin nimănui. Nu am stăpân. Nici nume. Nu sunt un deșert. Un infern alb. Un peisaj inert. Nu sunt miturile, nici legendele, nici poveștile spuse în jurul focului. Nu sunt făpturile, nici zeii pe care îi inventează ca să mă explice. Animalele care locuiesc în mine nu au suflet. Nu am conștiință sau voință; exist. Nu sunt ba ici, ba colo un iceberg singuratic, o mare în letargie, o tăcere, un neant.

Sunt un corp fertil, aflat în mișcare, un ocean înghețat care se frământă iarna, gheața care crește și se micșorează și formează cristale când, din apă, atinge aerul. Sunt un urs alb chircit lângă botul unei foci, o bufniță polară care vânează ziua, fundul mării împrospătat când morsele își trec pieptenii mustăților printre prăzi, o ploaie de scrâșnete, cerul fosforescent al aurorelor. Uneori, sunt furtună și alteori ren, zăpadă împrăștiată de vânt, gheață în derivă și stol de petreli deasupra unui iceberg care se leagănă și se cufundă cu capul în jos alături de alte sute. Sunt albul pătat. În mine se întrepătrund nuanțele de albastru de pe ghețari când zăpada se împuținează și se topește și e trasă spre apă. Sunt ceața care se agață de crestele gheții. Lumina mea e un exces care călătorește în toate direcțiile, stingând orizontul și întunericul. Spațiul corpului meu nu are capăt, pentru că soarele de la miezul nopții îmi devorează pământul, iar cel care calcă pe mine pentru prima dată trebuie să învețe din nou să meargă. Mai sunt absența timpului, o succesiune de secole de iarnă. Gheață neagră și veche înăuntrul gheții noi: îmbrățișare de zăpadă.

Sunt un pământ plin de cadavre frumoase: inundat de oameni și oase. Sunt puiul unei ursoaice sfârtecate de un mascul uriaș, o vulpe flămândă și delicată, un mamut. Sunt măcel de foci și reni, roșu pe alb, un narval cu cornul mutilat. În mările mele se clatină nave uriașe sub loviturile vântului, iar balenele călăresc valurile. Sunt apa densă, înghețată și întunecată. Moartea care așteaptă sub banchiză. Foamea oamenilor. Sarea care le crapă buzele. Sunt vapoarele înțepenite. Ploaia rece și strigătul gheții. Un pat de flori mărunte care întâmpină trezirea melcilor. Sunt o chiră de baltă care putrezește pe noroi vara. Grohăiturile, ciripiturile, tropotul copitelor și loviturile coarnelor. Răgetul apei în timpul nașterii balenelor, stâncile. Sunt ochiul unui bou din care se scurge mosc. Femeia din barcă ce se apropie de mine. Sunt neliniștea câinilor pe apă. Lupul lor adormit între dinți. Sunt o turmă de reni care își scutură blana de apă după ce traversează un râu și soarele nocturn care preschimbă roua într-un zăcământ de diamante. Deasupra mea se înalță munți, stânci monstruoase, și se formează lagune negre cu maluri diafane. Eu sunt aurul din măruntaiele pământului. Eu sunt aurul care strălucește în râu în timpul nopții eterne. O dorință neostoită.

***

Dumnezeu nu există. A murit în cabană când a văzut-o pe Vic cu botul plin de sânge. Doar moartea trăiește. Frigul. Noaptea eternă. Ea, în mijlocul haosului. Nu are nevoie să se uite la Knight ca să știe că pisica a mâncat din corpul lui. Probabil totul a început cu lingerea unuia dintre ulcerele de pe picioare, o lingere incapabilă să o oprească pe următoarea, și tot așa, până când cele două gheare din față au prins membrul și colții s-au înfipt cu precizie în carne și au sfâșiat-o într-atât, încât să încapă în ea întreg capul unui animal mic. Singura sa îndoială în această privință este dacă exploratorul era deja mort când Vic a început să-l mănânce sau dacă, dimpotrivă, a murit de la șocul de a se vedea devorat de o pisică domestică.

Cui sau la ce s-a rugat Knight când i-a venit ceasul? Cui sau la ce se va ruga ea? Focul e aproape stins, doar marginile buștenilor mai luminează: un mănunchi de linii roșii în toiul nopții. E un frig groaznic, dar e atât de tulburată și de deznădăjduită, încât nu poate mișca niciun deget ca să reaprindă jarul. Afară, vântul e cumplit. N-a mai bătut așa de când ursul a devastat hambarul. În ciuda întunericului, știe că Vic s-a întins lângă picioarele ei, căutând să doarmă unde e cald. E conștientă și că pisica nu va ezita să o devoreze dacă va fi nevoie, deși pentru asta ar trebui mai întâi să se îmbolnăvească îndeajuns de tare sau să se predea.

O furie necunoscută i se urcă în cap. Mama ei a refuzat să invoce un spirit protector care să aibă grijă de Ada imediat după ce s-a născut și, din cauza religiei împrumutate pe care i-a impus-o cu atâta fanatism, nici ea nu a vrut să invoce vreun spirit protector pentru fiul ei. Poate de aceea e Bennett atât de bolnav, pentru că îi lipsește propriul atka. Iñupiații cred că copiii se nasc cu un suflet al lor, la fel de fragil ca al unui șoarece, și că au nevoie de altul, o nappan mai puternică și mai înțeleaptă, care să-i protejeze de primejdii. Pentru aceasta e nevoie ca, atunci când se desprinde placenta și mama și fiul încep să fie două ființe separate în lume, mama să recite cuvintele pe care spiritul celui mort trebuie să le audă pentru a ști că este protectorul unei noi ființe. Formula trebuie cântată de două ori: prima îl trezește pe cel mort din mormânt, iar a doua îl scoate din el.

Furia aprinsă i se transformă în tristețe și deznădejde când își dă seama că numele lui Bennett nu a fost cântat, că nu poartă cu el numele vreunui spirit străvechi al locului care l-ar fi putut proteja, că, dacă ar fi invocat acel spirit – ai grijă de puiul meu, spirit străvechi, ai grijă de puiul meu, spirit străvechi –, poate că nu ar fi trebuit niciodată să se despartă. Dar în momentul botezului, când micuțul său se zbătea și urla deasupra cristelniței cu ochii lui alungiți și părul acela drept și negru, cu pielea măslinie care-i numai a lui şi-i străveche şi imposibil de lămurit, singura ei ambiție în privința numelui său a fost ca acesta să-i confere curaj și prestigiu în lumea albilor.

Pentru prima oară de când a ajuns la Wrangell, ia serios în calcul posibilitatea ca în Nome nimic să nu mai semene cu ce a lăsat în urmă. Ca Bennett să fi murit. Decide atunci să nu mai iasă dintre piei, să se lase pradă morții. E ușor. Trebuie doar să rămână întinsă și să aștepte ca mănunchiul de linii roșii al jarului să se stingă, ca frigul de afară să pătrundă nemilos în cabană. Pe urmă să îndure limba aceea înghețată care îi străbate fiecare părticică din corp până când gheața o va adormi pentru totdeauna.

Tristețea o ajută să rămână întinsă în timp ce privește cum se stinge focul. Conturul incandescent al buștenilor aproape că a dispărut. Înăuntrul lor încă ard mici inimi roșii care, dacă ar fi ațâțate îndeajuns, ar reaprinde focul. Vic doarme adânc; știe pentru că îi simte pe gambe greutatea corpului epuizat. E una dintre puținele zone pe care le simte calde, în ciuda hainelor groase și a pieilor. Ce parte îi va devora prima dată? Își rememorează fiecare deget de la picioare. Degetul mic a dispărut de la ambele picioare, la fel ca inelarul și degetul mijlociu. Nu reușește să simtă – la un picior – decât vârful unghiei de la degetul arătător înfipt în latura interioară a degetului mare. Restul nu mai există: nici talpa, nici călcâiul, nici glezna. Simte furnicături în ambii genunchi, la fel ca în partea de sus a coapselor. Se miră că nu are aceeași senzație ca atunci când frigul i-a mușcat pielea dezgolită la poalele munților. Atunci, amprenta gheții a fost foarte dureroasă, ca cea a unei arsuri, dar acum simte de parcă corpul adoarme încet-încet. Mai e puțină căldură reținută sub șold, exact în locul în care osul intră în contact cu solul. Nimic altceva sub fese. Nimic pe pielea abdomenului, deși încă simte pulsațiile stomacului inflamat și acel ceva care se aprinde și vrea să ajungă la borcanele cu carne, deja invizibile în întuneric. Sub fotografia lui Bennett, sternul îi tremură, iar sânii, odinioară leagăn al laptelui, îi dispar în calea frigului. E același vis înghețat care urcă prin ulu până în gât și, intrându-i și ieșindu-i din gură, îi închide ochii cu o atingere blândă.

Un mănunchi de lumini albe îi explodează în spatele pleoapelor. E moartea țesuturilor. Inima îi bate din ce în ce mai încet, iar sângele parcurge un drum din ce în ce mai scurt, fiindcă venele se contractă și îi blochează trecerea ca o stâncă. Nici urmă de durere. Doar imagini și senzații dincolo de vălul somnului. Mai întâi cea a unui lichid cald și sărat care i se scurge pe vagin și pe coapse, apoi cea a pântecului ei deformat, strâns de o contracție. E în patru labe pe aceeași podea a igluului unde l-a născut pe Bennett. Singură. Focul dansează precum șoldurile ei în mijlocul încăperii, iar fumul se ridică și dispare prin gaura pe care casa o are în acoperiș, ca un șemineu. Penumbra și căldura acelui adăpost de gheață îi dilată corpul. Acea deschidere e însoțită de o durere sălbatică și de un miros dulce, ca de carne proaspătă. Pete pe podeaua de zăpadă. Excremente, sânge, salivă.

Aude în fundul gurii un țipăt bestial. Ochii dați peste cap. O vocaliză care plutește în aer, asemănătoare unui cântec grav de balenă. Tendoanele se dislocă la auzul lui. Oasele se deschid la auzul lui. În rect, presiunea pe care o exercită viața când se naște și iarăși luminile din spatele pleoapelor și corpul care i se despică în două în timp ce vocea îi răsună: o să mor, vreau să mor.

Și, în ciuda senzației de moarte, mâna ei între coapse, susținând-o. Atingând o coroană de piele moale, de păr des acoperit de un lichid care îi arde vaginul ca un cărbune incandescent. Un inel de foc. Uterul ei împinge, atotputernic, țipătul țipetelor. Mâna primește singurul ei fiu. Carne din carnea ei. Caldă. Roșie. Brațe care leagănă. Plânge la pieptul ei. Șuierat cântat. Pete de sânge pe burtă. Sfârc în gură, aproape negru. Căldură ancestrală care o învăluie mai presus de foame, de singurătate și de noapte. Privire uterină care trage de ea ca să nu evadeze încă de cealaltă parte a timpului.

Atunci ochii i se deschid brusc, îi ies din orbite, și gâfâie ca un păstrăv scos din apă. Trebuie să se miște pentru a ieși din toropeala morții, dar corpul ei mic doarme de frig, cu excepția mâinii care îi atârnă pe pământ și a acelui punct de pe șold. Nici măcar nu mai simte greutatea lui Vic. Nu știe dacă pisica trăiește sau moare.

***

Înainte ca soarele să dispară, ajunge pe malul râului Skeleton. Nu vede aur în apă, dar un păstrăv gras se zbate în cârlig. Trage de el de parcă fiecare dintre zbaterile sale ar conține șansa victoriei. Deși e la un pas de moarte, păstrăvul nu știe că ar putea aparține altcuiva decât râului. Asta a învățat el datorită Marelui Nord: apartenența. Înainte de Wrangell, nu și-ar fi închipuit niciodată că va ajunge să facă parte din banchiză și stânci, din ciclurile de lumină și apă, din zăpadă și vânt, din foc, din întoarcerea păsărilor, din viața și moartea focilor și vulpilor, din Nanuq. Viața i se pare imposibilă când se gândește să se întoarcă la Nome. Vrea să rămână lângă poporul ei de gheață. Ce bine ar fi dacă micuțul Bennett ar fi lângă ea, făcând parte din tot. Amândoi suverani pe timp de zi și de noapte, ca două creaturi în plus ale frigului, ale gheții, ale aerului. Înțelege acum că visul femeii arctice are mult de-a face cu legenda femeii lunii pe care i-a povestit-o lui Knight pe patul de moarte, și că nu a fost un fel de presimțire, ci o fereastră pentru a medita la cum ar fi existența ei dacă ar rămâne pe insula Wrangell pentru totdeauna.