Ştern se trezi brusc și se ridică în capul oaselor. Se speriase de propriul său țipăt. Pe hol se auziră pași repezi, ușa se deschise și în crăpătura de lumină orbitoare apăru capul tatălui său – îmbrăcat pentru serviciu și proaspăt bărbierit – nerăbdător să afle ce-a pățit fiul său iubit (și, întâmplător, singurul). Ştern stătea buimac în pat, încercând să-și reamintească coșmarul care tocmai se evaporase. Domnul director își dădu seama că o întrebare scurtă nu era suficientă. Intră, neîncălţat, doar în șosete, și se așeză pe marginea patului. Uite, aici sunt, aici sunt. Când încercă să-l mângâie pe cap, mânecile lui, încă libere de strânsoarea manșetelor, fluturau rebel. Directorul Ştern îl mângâie stângaci, așa cum fac tații mereu grăbiți, și adăugă obișnuitul: Acum totul e bine, nu-i așa? Ştern dădu din cap. Îmi spui ce ai visat? Nu pot. De ce? Trebuie să așteptăm până la ora douăsprezece. Altfel se va împlini. Tatăl său făcu o față acră: Mama ta iar ți-a umplut capul cu superstițiile ei. Băiatul nu răspunse. Știa că era inutil să-i explice Directorului cel greu de cap că visele pur și simplu nu pot fi povestite înainte de ora douăsprezece, cu excepția celor frumoase. Tatăl său îl ciupi ușor de obraz și sări în picioare, spunând: Am întârziat foarte mult,  apoi a dispărut în hol, unde probabil, în acel moment, își punea sacoul și căuta încălțătorul. Mașina care trebuia să-l ducă la aeroport îl aștepta de mult timp jos. Tramvaiele deja porniseră și zgomotul lor se auzea sub ferestre. Copilul a alergat desculț pe podeaua rece a holului. Tatăl său tocmai își punea încălțările, atât de repede încât aproape că a rupt șireturile de la pantoful drept. Să asculţi de mătușa Ema și să fii băiat cuminte, ai auzit? Dacă totul merge bine, mă  întorc la timp pentru ziua ta de naștere. Nu te uita așa la mine, n-am uitat când este. Băiatul dădu din cap în tăcere, se apropie și se lipi de el. Verifică dacă aripile sunt bine lipite înainte să decolezi, spuse el serios, iar tatăl său îi promise la fel de serios că va verifica. Du-te la culcare. E încă prea devreme pentru școală. Și când o să-mi povestești despre evadarea locotenentului Mücke? Tatăl său clipi. Când mă întorc, promit! Apoi ușa se trânti și Directorul coborî zgomotos scara întunecată. Copilul rămase în hol și se uită curios în oglindă la gulerul pijamalelor sale cu dungi albe și albastre. Deși tatăl său călătorea frecvent, îi era întotdeauna greu să se obișnuiască cu primele momente ale absenței lui. Cum aşa, să fie acolo la un moment dat, repezindu-se din cameră în cameră și murmurând ceva pentru sine, iar în clipa următoare să nu mai fie? Ştern și-a suflecat cu grijă mânecile, fără să-și ia ochii de la reflexia sa din oglindă. Apoi s-a dus în camera mamei Cristina și a găsit cutia cu creioane, pe care ea le  folosea să-și contureze sprâncenele. Apoi a alergat (tot desculț) și și-a luat ochelarii, care se aflau pe noptiera de lângă pat (era miop). S-a întors la oglinda din hol și, cu două -trei mișcări nesigure, și-a desenat o mustață subțire ca o coadă de șoarece. Mătușa Ema, desigur, ar fi țipat: „Ce ai făcut cu creionaşul ăla, drăguţule?!” Mătușa Ema era una dintre acele persoane care foloseau diminutivele ca pe un condiment care nu e niciodată de-ajuns. Păpică, somnic, ochelăraşi, picioruşe și paltonaş, pantofiori, pupicuri și micuţe dejunuri și așa mai departe , toate îl enervau și-l făceau să se încăpăţâneze chiar și atunci când era clar că greşeşte. Urma să sosească din moment în moment, probabil, scuzându-se din nou că a întârziat tramvaiul, deși de la fereastra lui, Ştern putea vedea foarte bine mișcarea lor constantă pe șine.

Ştern a pășit desculț spre bucătărie și a fost sincer surprins când a descoperit că mătușa Ema era deja acolo, dansând lângă frigider. Era înaltă și slabă și purta pălării cu boruri largi care, într-un mod ciudat, aminteau de un nor. Ah, iată-te şi pe tine, drăguţule! a strigat ea, iar asta l-a zăpăcit. Ea de fapt e cea care nu se afla aici, de ce brusc reieșea că ea fusese tot timpul, iar el acum a apărut!? Eu sunt aici, am fost aici tot timpul, dar tu când ai venit, mătușă Ema? Ea s-a întors și l-a privit cu atâta uimire, de parcă a sări cu parașuta pe coșul de fum ar fi fost cel mai normal lucru din lume, iar a suna la sonerie ar fi fost o excentricitate extremă. Micul dejun e gata, stimabililor! Pe masă stătea umilă o tavă cu o baghetă, două borcane cu dulceață — una de piersici, cealaltă de căpșuni — un ou proaspăt tăiat în patru felii egale și un pahar cu suc de portocale. Acest micuţ dejun îți va îmblânzi îmbufnarea? Deocamdată — a mormăit el și s-a așezat pe scaun, hotărât să nu deschidă subiectul despre cine a venit primul. Urma să petreacă împreună următoarele câteva zile și n-avea rost să intre în conflict cu ea chiar de la bun început. Cumva, cumva avea să o suporte pe ea și diminutivele ei enervante. Unde mai pui că micul dejun era o dovadă a bunelor ei intenții. Domnul Director considera lipsa de recunoștință drept o trăsătură foarte rea. Excelența Voastră îmi pare supărată, adăugă ea ezitant, în timp ce aranja cu îndemânare vasele spălate pe uscător. Clișeul despre degetele de pianistă se potrivea perfect în cazul ei, căci mătușa Ema era profesoară de pian. Am visat urât, se plânse ea. Şi eu. Nu-mi spune înainte de ora douăsprezece. Ştern se întoarse și o privi ciudat. Ce s-a întâmplat? De ce te uiți așa la mine? Ah, nimic. Mama spune la fel. Serios? remarcă mătușa Ema și oftă fără să se întoarcă. Ştern începu să pună în scenă o conversație între cele două firimituri rămase singure pe masă. Şi dumneavoastră unde mergeți? întrebă firimitura din stânga. Oh, eu trebuie să merg la școală, răspunse cea din dreapta. Şi tu? Eu am febră și stau acasă să citesc. Probabil e un virus. Aș vrea să mă mănânc de ciudă, spuse cea din dreapta. Asta este imposibil din motive economice, răspunse foarte serios firimitura bolnavă. Băiatul tresări. Ce se întâmplă? Mătușa Ema stătea în spatele lui și îl privea întrebător.  Ah, nimic, ascult cum vorbesc firimiturile. Nu e timpul de școală? îl întrebă ea, iar Ştern se ridică de la masă cu vizibil regret. Te rog, nu-l arunca pe Stângă Frimiturov, spuse el, arătând spre firimitura din stânga, care între timp devenise o biluță drăguță. Are febră. Mătușa Ema dădu din cap. Cu firimiturile astea vom prinde gândaci cât ai clipi. (Gândăcei, adăugă el în gând, cum de nu i-a trecut prin minte asta?) Ea puse biluța  pe pervaz. E bine aici? E perfect. La picioarele mesei stătea liniştit uriașul său ghiozdan roșu din plastic, care semăna cu o cutie poștală supradimensionată. Asen și Soso îi spuneau Valiza și o loveau cu toată puterea de fiecare dată când o vedeau săltând în spatele lui. Plec, mătușă Ema, anunță el, fără să o vadă la orizont, și coborî, trecându-şi palma peste tencuiala care se scorojea pe perete. Ghereta portarului era de ceva vreme goală. Tot uita să-l întrebe pe tatăl său unde era unchiul Zilasko (pe ușă era o plăcuță cu M. Zilasko, dar nu-i știa prenumele – Manfred, Mohamed, Mandolin?). Deschise ușa din față și, imediat ce ieși afară, simți frigul. Fulgii rari de zăpadă dispăreau înainte să atingă pavajul. Ştern aruncă o privire în spate și văzu tramvaiul apropiindu-se. De ce se întâmpla mereu să trebuiască să alerge? Dacă orarul mijloacelor de transport în comun ar fi fost respectat, el ar fi fost primul care l-ar fi lipit deasupra patului până l-ar fi învățat pe de rost, dar era un exercițiu mnemonic complet inutil. Tramvaiele și autobuzele erau practic incontrolabile. În timp ce alerga şi Valiza îi sălta pe spate, se gândi că n-a avut nici măcar o singură dimineață în care să fi ajuns liniştit în stație.

Tramvaiul s-a oprit cu un scârțâit amenințător și ușile s-au deschis cu un zgomot puternic. S-a așezat pe ultimul scaun din spate și a scos cartea pe care o citea în ultima vreme. A trecut cu degetul peste ilustrația cu un tramvai galben murdar (exact ca cel în care se afla) care traversa un bulevard mare. A răsfoit câteva pagini (cele cu ilustrații erau aspre la atingere și de culoare crem, în timp ce celelalte erau albe ca zăpada) și a dat peste o ilustrație pe care nu o mai văzuse până atunci. În ea, o siluetă stând pe o scară încerca să aprindă un felinar cu o brichetă specială. Ştern închise cartea, pentru că era mult mai interesat să privească ilustrațiile care prindeau viață pe fereastră. Chioșcurile de ziare, brutăriile, magazinaşele de mercerie și bibelouri, norii de aburi care ieșeau din gurile vânzătorilor, amestecați cu fumul de țigară gri-metalic, coșurile de fum fumegânde (era decembrie, totuși), toate se grăbeau să se ridice  sus, spre placa cenușie impenetrabilă care acoperea greoi orașul. În acel moment, s-a gândit că tatăl său decolase probabil de mult și acum plutea în cer. Dacă tramvaiul s-ar fi ridicat acum deasupra acoperișurilor din tablă zincată și țiglă, deasupra turnurilor și balcoanelor, deasupra minaretului moscheii și a cupolei uriașe a sinagogii, care-i părea un fel de desert imposibil de identificat, nu s-ar fi mirat, ci s-ar fi mutat pur și simplu pe primul scaun din dreapta cabinei vatmanului, acolo unde priveliștea era cea mai bună. De ce nu zboară tramvaiele? Iată o întrebare care merită cea mai Serioasă Reflecție. Un tramvai nu cântărește mai mult decât un avion obișnuit, și totuși? Poate că tramvaiele pur și simplu nu au chef să zboare, a concluzionat el. În acel moment, tramvaiul s-a oprit brusc. Ştern s-a clătinat dezechilibrat, tras de greutatea Valizei, dar o mână puternică l-a apucat de umăr și l-a ținut în loc. S-a întors și privirea i-a alunecat încet de jos în sus, de la pantofii lungi și ascuțiți, la pantalonii urâți cu carouri mari, la bretelele și papionul abia vizibile sub sacoul violet, până la ochelarii rotunzi cu rame subțiri, în spatele cărora îl priveau curioşi niște ochi mari. Dacă ar fi existat un circ în Greystad, Ştern ar fi crezut că bărbatul fugise cu hainele vreunui clovn. Dar, fiind un băiat bine crescut, i-a mulțumit politicos și l-a întrebat: „Sunteți miop, nu-i așa?” „Da, presupun”, un zâmbet slab i-a traversat fața bărbatului. Abia acum Ştern a observat că una dintre lentilele ochelarilor era albastră, iar cealaltă roșie. Dar în acel moment, Ştern își dădu seama că trebuie să coboare și că ușile tramvaiului sunt pe punctul de a se închide. Se strecură între două femei de mărimea unor cupole de sinagogi și coborî, dar i se păru că în acel moment bărbatul murmură fie ne vedem foarte curând, fie transmite-i salutări domnului Director, ceea ce, în sine, era foarte ciudat, deoarece cele două propoziții erau complet diferite. Sau poate că le spusese pe amândouă în același timp – pe una cu lentila albastră, pe cealaltă cu cea roșie? Dar Ştern nu avea timp să se gândească la asta, deoarece alerga spre poarta școlii. La urma urmei, nu era nimic neobișnuit să porți  ochelari cu lentile diferite sau un costum violet cu carouri mari. Portarul Nostiţ, un om în vârstă, stătea ca o statuie în fața ușii, în uniforma lui de șoarece. Ceasul dumneavoastră probabil e dat înapoi cu o jumătate de oră, remarcă el sarcastic și-i deschise ușa înadins foarte încet. Vă vor scrie o mustrare atât de drăguță, Ştern, încât vă vor lua foc urechile! Ştern coborî în fugă scările și reuși să intre chiar înaintea doamnei Ştolţ, care deja se apropia amenințător pe coridor. Încă o dată, a scăpat la mustață de o mustrare. De fapt, ziua a decurs mai degrabă bine. Doamna Ştolţ l-a lăudat pentru repovestirea sa, dar nu a omis să-i facă observaţie că inventa lucruri care nu se regăseau în original. 

Testul de matematică de dinaintea Crăciunului, cu care fuseseră amenințați de o lună, s-a dovedit a fi la fel de neplăcut pe cât se așteptase. Cum a mers?, îl întrebă Miş, după ce și predă lucrarea. Ştern ridică din umeri. Ca de obicei. Dar nu-i nimic, o să recuperez la literatură. Tu cum te-ai descurcat? Din păcate, bine. Tata va fi mulțumit, aşa îi dau apă la moară, vrea să devin inginer, proiectant de avioane sau Dumnezeu știe ce. Să fii bun la ceva ce nu vrei să faci este o adevărată nenorocire, adăugă Ştern gânditor, dar în curând atenția lui fu atrasă în depărtare de lucruri mult mai importante, întrucât toată lumea se apucase să împodobească bradul de Crăciun din clasă.

Era lunea din ultima săptămână înainte de vacanța de iarnă, iar atmosfera de Crăciun plutea în aer. Toată lumea sărea și striga şi nici doamna Ştolz nu vedea niciun mod și niciun rost să îi oprească. Chiar și Asen și Soso ajutau la împodobit și nu deranjau pe nimeni în acea zi. Profesoara le dădu ca temă să scrie până vineri o compunere despre ce își doresc de Crăciun și-i lăsă să plece (oricum o durea capul). După ore, toți au mers împreună să se dea cu sania în Parcul de Nord, s-au bătut cu bulgări de zăpadă, iar cei care aveau patine s-au dus la patinoarul pustiu de pe lacul artificial– toate, activități potrivite pentru săptămâna de dinaintea vacanței. Ştern a plecat când afară era deja destul de întuneric. Era ud până la piele, dar fericit. Și abia atunci, în timp ce mergea pe trotuarul crăpat, având grijă să nu fie stropit de vreo dală mârşavă, a realizat că toată ziua un gând îi stătuse ascuns într-un ungher al minții. Cât de ciudat, de viu și de real fusese visul din acea dimineață.