02

Prima mea amintire conștientă: stau pe podeaua unei camere de dimensiune medie, întunecoasă, miroase a praf și mucegai în același timp, în jurul meu alți copii de vârsta mea sau puțin mai mari se trag, se împing și țipă; eu, târâș, ajung într-un colț și mă ghemuiesc acolo ca un melc, lipindu-mi bărbia de genunchi. Îmi închid ochii și îmi imaginez că dispar, că devin invizibilă și urmăresc toată această zarvă fără ca ceilalți din cameră să mă observe. Aveam poate trei sau patru ani. În acel moment mi-am pus o dorință, fără să-i înțeleg greutatea iminentă. Mai târziu aveam să mă învinuiesc că eu însămi sunt de vină pentru ce mi se întâmplă, că eu însămi mi-am dorit viața așa cum este. Și poate că urma să am dreptate.

03 

Noile mame veneau uneori să aleagă pe unul dintre noi. Zilele acelea erau foarte speciale – atât pentru mame și pentru noi, cât și pentru educatoarele de la Orfelinat. De dimineață devreme începeau să ne spele, să ne îmbrace cu haine curate, să schimbe pamperşii celor mai mici, să șteargă cu cârpa camera în care ne jucam și să aranjeze jucăriile aruncate pe jos. Era, de fapt, o sărbătoare. Ca un 1 iunie care la noi venea de câteva ori pe an. Eram foarte norocoși.

Priveam cu nerăbdare spre biroul directoarei și vedeam cum dosarele cu poveștile noastre se adunau pe biroul uriaș, care, oricât de mare ar fi fost, tot nu reușea să le cuprindă pe toate.

Apoi veneau mamele și tații. Deschideau ușa spre camera noastră întunecoasă, îmbibată cu miros de mucegai și caca de bebeluș și vara venea în zbor peste jucăriile noastre – zâmbitoare, prăfuită, sufocantă și lipicioasă. Căldura se aduna și fiecare dintre noi voia ba să se repeadă spre mamă și să o roage printre lacrimi să-l aleagă, ba să se poarte cuviincios și bine crescut, ca să-i fie pe plac, așa cum ne învățau educatoarele. Pur și simplu stăteam nemișcați pe locurile noastre, ca niște cruci de piatră în cimitire vechi, și așteptam. Totul se derula în reluare şi doar câteva muște zburau deasupra unei olițe dintr-un colț.

Mama făcea primul pas către noi; tatăl rămânea, de obicei, lângă perete și își frământa palmele transpirate. Mama. Ea urma să aleagă. Femeia, incapabilă să fie mamă, a venit aici să ia pe unul dintre noi, să-l prindă de mână și să-l ducă cu ea în lumea ei. Legea matrioșkăi – din fiecare se naște următoarea, fata devine mamă și naște o fată care crește și naște o fată care naște o fată care naște. Firul neîntrerupt al continuităţii neamului. Mă întreb dacă mamele vin la Orfelinat ca să salveze pe unul dintre noi sau caută salvare pentru ele însele?

Mama era prima care găsea puterea să ne întâlnească privirile rugătoare și ochii ei începeau să plouă. Păşea încet prin jur, mângâia capul zburlit al unora dintre noi și o adiere plăcută de prospețime împrăștia aerul încremenit. Primeam porția noastră de iubire de la o mamă străină, necunoscută, și o savuram lacom, ca pe o felie de tort cu glazură de caramel.

Apoi mama și directoarea discutau ceva în birou, răsfoiau dosarele prăfuite, adunate pe biroul uriaș și toată greutatea lui se prăbușea peste capetele noastre și ne sfărâma speranța ca pe niște nuci seci.

07 

Într-o zi, a venit ea. Directoarea m-a chemat în camera cu biroul uriaș și mi-a arătat-o. Stătea în picioare lângă fereastra întredeschisă și tremura ca o frunză uscată de toamnă. Mi s-a părut atât de mică, atât de fragilă și firavă, încât nu am îndrăznit să mă reped spre ea să o îmbrățișez, de teamă să nu o răstorn cu vitalitatea corpului meu de nouă ani și să nu se destrame, să nu se prăbușească precum un castel de nisip lovit de un val, să nu se transforme în mii de fire de nisip, care să scânteieze în aer și să se împrăștie suflate de vânt.

Stăteam în fața ei și îi sorbeam privirea, îi sorbeam tristețea, care se așeza în mine ca zațul de cafea tare, se așeza încet, dar ireversibil. Oare mă vede, mă întrebam, această femeie mică, ghemuită în stânjeneala ei? Oare vede cum stau în fața ei și îi sorb tristețea, cum în acel moment am iertat totul? Vreau să mă scufund în căldura trupului ei abia existent, să mă scufund în craterele negre ale ochilor ei nedormiți, în adâncimea ridurilor care îi brăzdează fruntea.

Ea m-a observat, a ridicat capul pentru o clipă și apoi și-a îngropat fața în mâini. Am văzut printre degetele ei subțiri și osoase cum s-a schimonosit, cum tot trupul i s-a cutremurat de suspine, cum își tușea neputința de a se apropia de mine și de a mă îmbrățișa. Răscumpăra o vină străină – a mamei mele. Sora mamei mele se ghemuia de durere la fereastră, la doar un metru de ochii mei neînţelegători, care deja nu mai vedeau nimic. Pe atunci încă nu știam că mama mea murise la nașterea fratelui meu, că odată cu acel copil, s-au topit în ziua aceea, ca înghețata pe care de atâtea ori mi-o închipuisem în mâinile lor. Pe atunci nu știam că această întâlnire cu sora mamei mele avea să fie prima și ultima, că avea să topească toate înghețatele din lume, că avea să mă facă să plâng pentru prima dată nu pentru că sunt singură, aruncată în acest Orfelinat ca o foiţă de staniol învelind bomboane „Lakta”, ci pentru mama mea, pentru durerea ei, pentru strigătul ei atunci când acel bebeluș s-a smuls din pântecele ei, acel strigăt cu care s-a despărțit de lume; cu care s-a despărțit definitiv și de mine. Pentru totdeauna. 

12 

Uneori sunt întrebată ce m-a învățat viața în Orfelinat. La început încercam să găsesc un răspuns suportabil pentru ceilalți; ceva care să-i facă să se simtă bine că s-au arătat interesaţi. În ultima vreme spun următoarea poveste: Stoicio avea șase ani când ambulanța l-a dus la spital și de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Avea coastele rupte, fractură craniană și hemoragie cerebrală, a murit câteva zile mai târziu. Ne întorceam de la cimitirul de pe deal. Mergeam acolo pe furiș și şterpeleam pomana de pe morminte, de bogdaproste. Cel mai des găseam colivă pudrată cu zahăr în pahare de plastic, uneori biscuiți simpli și rahat. Apoi le duceam celor mari. Știam că nu trebuie să mâncăm din ele, dar era groaznic de greu să rezistăm. Muream de foame și duceam în mâini mâncarea interzisă stomacurilor noastre chiorăitoare. Unii nu reușeau să se abțină și gustau pe ascuns din colivă. Dacă aveau noroc să nu se observe, scăpau basma curată și apoi mestecau mult timp coliva cea dulce în somn.

Unul dintre copii l-a văzut pe Stoicio gustând și le-a spus celor mari. Dacă le spui celor mari, primești un biscuit simplu. L-au bătut ca pe un câine. Educatoarele priveau pe fereastră, dar se prefăceau că nu văd. L-au lăsat să zacă într-o baltă de sânge. Până la urmă, totuși au chemat ambulanța, dar era prea târziu.

Stoicio  era, în general, un gurmand. Se spunea că a fost văzut cum se ascundea seara în tufișurile de lângă drum și aștepta caprele care veneau de la păscut. Sugea lapte de la o capră cu pui. De ce capra nu a fugit și l-a lăsat să sugă, nimeni nu știe. Viața din Orfelinat m-a învățat să supraviețuiesc. Doar asta conta.

21 

De la despărțirea de mama păstrez doar păturica de bebeluș. Am împăturit-o cu grijă și am înghesuit-o în spate. De la despărțirea de Naia am o carte de Marquez, „Un veac de singurătate” și o fotografie. În fotografie suntem eu și Naia, ţinându-ne de mijloc, în fața unei case dintr-un sat din Rodopi. Am fost acolo într-o vară, în excursie, aveam vreo optsprezece ani, mergeam spre Trigrad, ne-am rătăcit, se însera și trebuia urgent să găsim unde să dormim. Am ajuns într-un sat părăsit, cu nu mai mult de patru-cinci case. În fața uneia dintre ele, o bătrână cocoșată de ani stătea pe un trunchi de copac căzut, care servea drept bancă. Bătrâna ne-a invitat să dormim în casa alăturată, care era de mult goală. „Tinerii au fugit la oraș, bătrânii au murit, doar eu și încă două bătrâne am rămas în tot satul”, ne-a spus în timp ce ne punea ciorbă de fasole cu polonicul și rupea bucăți de pâine de casă. Ne-a povestit despre copiii și nepoții ei, cum veneau o dată pe lună să-i aducă orez, fasole, făină, ulei și ce îi mai trebuia, cum de curând unul dintre nepoți a plecat în Germania să studieze. A adunat fotografiile rudelor de pe raft ca să ni le arate și m-am gândit că aceste fotografii sunt singura ei legătură cu lumea din afară. Le mângâia și se bucura de ele ca de oameni adevărați, fără să-și dea seama de golul acestui gest. Ținea în mâini un memento mori, chipurile imprimate pe hârtie fotografică ale celor dragi , pentru care ea însăși probabil era de mult doar o povară.

Apoi ne-a dus în casa de alături, a adus cearșafuri și pături și ne-a făcut patul cu îndemânare, tot așa, cocoșată. Dimineața ne-a trezit mirosul de gogoși proaspăt prăjite, care ne așteptau pe masă în compania unui borcănel cu dulceață de căpșuni sălbatice, făcută în casă. Auzisem de faimoasa ospitalitate a celor din Rodopi, dar până atunci mi se părea o poveste spusă din gură în gură, fără prea mult adevăr. Dar povestea era vie. La plecare am rugat-o să ne facă o poză în fața casei, ca amintire.

Când Naia a plecat, fie voit, fie nu, a lăsat acea fotografie pe  fundul unuia dintre sertare. Am pus-o într-o ladă de lemn, lângă păturica de la mama. Lada mea a despărțirilor. În ea adun obiecte, cuvinte străine și amintiri despre despărțirea de cei dragi. Vreau să o umplu cu despărțirile altora, ca să nu mai rămână niciun pic de loc pentru ale mele.

33 

Lucruri din lada mea cu obiecte pe care nu le-am avut niciodată 

• Panglici roz din mătase
• Caleidoscop
• Album cu pozele mele*
• Felicitări de ziua mea de la rude 
• Zile de naștere, în general, precum și rude
• Raft propriu în baie cu pahar de plastic, periuță și pastă de dinți
• Ciocolată „Kuma Lisa”
• „Pippi Șosețica”, „Yan Bibiyan”, „Alice în Țara Minunilor”, „Mary Poppins”, „Basme populare bulgărești”, vol. 1 și 2. Și multe altele
• Cocoșel de zahăr
• Bicicletă de Crăciun
• Crăciun, în general
• Medalion cu poza mamei mele
• Mirosul de pâine de casă proaspăt coaptă
• Dulceață de căpșuni făcută de bunica la foc mic
• Cornuri de Paște făcute în casă
• Toate lucrurile de casă, în general
• Caiet cu rețete de la mama mea**

* Pozele din album sunt alb-negru. Fiecare e înghesuită într-o ramă  de carton, iar sub ea e trecută data cu un scris elegant. Prima este din ziua în care am fost externată din maternitate, pe scările din față. Sub poză e o foaie pe care scrie: „În fața maternității, 3 februarie 1982”. Mama mea poartă o rochie tricotată verde închis, un palton pe deasupra, se vede privirea ei obosită, de tânără care abia a născut, care tocmai s-a transformat în mamă și încă se luptă cu noul său statut; strânge cu tandreţe la piept un bebeluș, înfășat atât de bine într-un scutec galben-pai, încât abia i se observă feţişoara zbârcită. Lângă mama stă tata; într-o mână ține un buchet de garoafe roșii, cu cealaltă o îmbrățișează pe mama. Un zâmbet larg și o privire strălucitoare trădează chiolhanul alături de prieteni în cinstea primei fiice născute, în sănătatea ei. Sau poate e pur și simplu nespus de fericit.

Deschid albumul și dau peste o poză în care dorm cu degetul în gură; într-una stau pe oliță cu o carte de copii în mână, care este cu susul în jos; apoi sunt în poala mamei, sugând de la sânul ei plin; iat-o: prima mea zi de naștere – în poză arăt vinovată și amuzantă, mâinile îmi sunt pline de cremă de unt de pe tortul cu două etaje; în următoarea mama sparge ouă într-un bol mare de sticlă, iar eu o privesc cu mare curiozitate, ridicată pe vârfuri; aici tata mă învață să merg cu bicicleta; iată poza din prima zi de școală, ghiozdanul din spatele meu pare mai mare ca mine. Urmează poze din vacanța noastră, iarna, la Pamporovo, de pe plaja de la Kavaţite, cu o felie de pepene în mână, care îmi curge pe bărbie, iar eu mă aplec înainte să nu murdăresc şi costumul de baie... Închid albumul și îl pun în cufăr.

** Caietul cu rețete este o agendă de firmă din o mie nouă sute toamna. Rețetele sunt atent selectate și scrise de mână de mama mea. Rețetele mâncărurilor mele preferate, pe care nu le-am gustat niciodată, de prăjituri, cozonaci și baclavale, de sarmale, musaca, de creme de zahăr ars, torturi de ciocolată, de drob de miel pentru Paști şi fasole pentru Crăciun, de supă de spanac, tarator, miş-maş de crap cu nuci pentru Sfântul Nicolae, de chec cu jumătate din cantitatea de zahăr, de prăjitură cu migdale fără ouă, de ștrudel cu mere, de tort cu griș (de la Lenka), de pui cu sos beșamel, de ghiveci în oală de lut, de ardei umpluți, presăraţi cu pătrunjel proaspăt. În caiet, pe secțiuni separate, atent marcate: aluaturi, aperitive, supe, feluri de post, feluri cu carne, dulciuri și torturi, creme, „rețete economice” (din vremea când din magazine lipseau produse, produsele-fantomă). Răsfoiesc în minte această caiet și dau din întâmplare peste prima pagină, unde citesc: „Pentru fiica mea. Ca să poată gusta din dragostea mea și atunci când eu nu voi mai fi.” Închid caietul și îl îndes și pe el în cufăr.

39 

La una dintre primele mele întâlniri cu Dara i-am oferit o păpușă. Dara auzea și înțelegea totul, dar faptul că nu vorbea făcea comunicarea noastră dificilă. Voiam să găsesc o cale să aflu mai multe despre ea, despre cum se simte. Fiecare copil din Orfelinat avea o jucărie preferată, mai puţin Dara. Ea parcă nu voia să se atașeze de nimeni și de nimic, nici măcar de păpuși. I-am explicat că am găsit-o pe stradă și am rugat-o să o adăpostească la ea pentru o vreme, până îi găsesc o casă. I-am spus că mi se pare prietenoasă și că sigur s-ar potrivi.

Dara a luat-o și a început să o studieze neîncrezătoare. Se purta agresiv cu ea. Îi ridica rochia, o trăgea de păr, îi scormonea prin ochi. Apoi a aruncat-o deoparte și s-a dus în celălalt capăt al camerei. Nu am vrut să insist; am lăsat lucrurile să meargă de la sine.

La următoarele noastre întâlniri mă jucam cu păpușa în fața ei, îi arătam cum să o mângâie și să-i pieptene părul, mă prefăceam tristă și împărtășeam povești cu păpușa, care mereu mă înțelegea și mă făcea să zâmbesc în final. Dara mă urmărea dintr-un colț; pe ascuns, dar simțeam mereu privirea ei asupra mea. Știam că trebuie să fiu foarte răbdătoare.

Într-o zi a venit la mine, a luat păpușa din mâinile mele și a început să plângă. Stăteam aplecată deasupra ei și îi ștergeam lacrimile. Eram fericită că, în sfârșit, tristețea ei a curs, ca o apă mocirloasă pe șanț. Următoarele noastre întâlniri au fost altfel. Am început să o învăț să scrie. Prindea repede. Hăpăia, literalmente se ghiftuia cu aceste noi cunoștințe și nu putea să se sature. Mă simțeam extrem de fericită și mândră de ea. Curând ne-am inventat un joc – ne lăsam bilețele una alteia prin tot felul de locuri, ca niște indicii cu care cealaltă trebuia să găsească un obiect ascuns. De 8 martie mi-a dăruit o felicitare făcută chiar de ea. Am deschis-o; înăuntru scria cu litere mari și strâmbe: „Ia-mă cu tine, Lea!” Mă privea cu ochii ei imenşi, așteptând reacția mea.

Am rămas încremenită un minut, poate două. Apoi m-am întors brusc și am ieșit din cameră.