Dacă m-ar întreba cineva când a început totul, aș răspunde: în ziua în care l-am înmormântat pe Poli.

Poli era un papagal amorez verde cu capul galben, ciufulit și două aripi lungi, ascuțite care-i atârnau dezordonat pe lângă corp. Amorezii trebuie cumpărați în pereche, mi-a explicat tipul de la magazinul de animale; se iubesc atât de mult încât, dacă încerci să-i desparți, mor de inimă rea. Eu, însă, l-am cumpărat pe Poli singur, ceea ce înseamnă că vânzătorul a trebuit să-l despartă de partenera lui, dar n-a crăpat din cauza asta, ba din contră, a dus-o foarte bine până când a murit, și nu din iubire, ci dintr-un alt fel de boală, deși nici acum n-aș ști să spun care anume. Aveam opt-nouă ani. Țineam colivia lui Poli pe balconul camerei mele, dar el se trezea devreme, la patru-cinci dimineața, când soarele nici nu apucase să străpungă norii cu razele lui ascuțite și în ciuda frigului, a întunericului ori a vântului care sufla cu putere, lui Poli nu-i era niciodată somn sau frică. Începea să croncăne dis-de-dimineață și ne trezea pe toți, insistând cu o încăpățânare oarbă. Așa că mama a spus: „Hai să-l scoatem pe pervazul din sufragerie, îi va prinde bine să schimbe aerul”, iar eu nu m-am împotrivit pentru că, trebuie să recunosc, mă săturasem să mă trezesc așa devreme. Trei zile a rezistat Poli pe pervaz, după care a murit. 

Când am ieșit din casă să-i vărs grăunțe, l-am găsit întins pe fundul coliviei, avea capul băgat sub o aripă, de parcă ar fi încercat să se ascundă, și o rană mare pe partea stângă, în dreptul inimii. Îi lipseau multe pene. Arăta ca un știulete din care o cioară ciugulise jumătate din boabe. Am chemat-o pe mama ca să-mi treacă sperietura, dar n-am plâns, n-o fac niciodată. Poate pentru că mama mi-a explicat că lacrimile sunt doar mofturi de copii răsfățați. Era ca și cum aș fi avut un ghimpe uriaș în piept, simțeam precis cât era de ascuțit, cum îmi trecea prin carne și prin fibrele de mușchi, dar nu reușeam s-o spun în cuvinte. Acum știu, asta nu e răsfăț. Asta se numește pur și simplu durere.

Mama s-a uitat la colivie și a tras concluzia că trebuie să fi fost vina unei pisici. 

— Colivia e închisă, am spus.

— Atunci o fi fost vreo pasăre. Una care voia să fure grăunțele. Ciocul păsărilor e subțire, nu? L-o fi strecurat printre gratii și... haț! 

— Bolul e gol. Nu avea ce să fure.

— Atunci nu știu ce-o fi fost. Îmi pare rău. 

Mama a luat corpul lui Poli și l-a învelit în câteva straturi de șervețele.

— Vrei o felie de tort?

— Nu.

— Dacă mănânci niște tort, o să te simți mai bine.

— Nu vreau, mami.

— Ține, mi-a zis întinzându-mi mumia din șervețele. Fă-i o înmormântare. Sunt sigură că lui Poli i-ar plăcea. 

Tata m-a dus într-o poiană la câțiva kilometri de casă, un cerc de iarbă jumulită la fel ca aripa stângă a lui Poli. Acolo se afla o casă cu ferestrele scăldate într-o lumină electrică rece. Am săpat o groapă și l-am așezat pe Poli înăuntru, trupușorul acela scheletic încă păstra căldura și părea gata să-și ia zborul, să croncăne cu aceeași insistență, să facă toate lucrurile care mă enervaseră și pe care acum aș fi dorit să le pot aduce înapoi la punctul în care nu se schimbaseră.

Tata a acoperit groapa cu pământ. La fiecare mână aruncată în groapă, corpul lui Poli dispărea puțin câte puțin: la început puteam să-l văd pe tot, apoi doar capul, aripile și picioarele, după care au dispărut și aripile, imediat după aceea locul de prindere al picioarelor, picioarele cu totul, apoi au urmat pieptul, toracele pătat de un cheag de sânge întărit, care amintea de culoarea asfaltului, iar în cele din urmă n-a mai rămas descoperit decât capul galben sfrijit cât o nucă și cei doi ochi negri rotunzi ca niște rotițe din lemn dulce Haribo. Capul lui Poli a dispărut sub ultima mână de pământ. Tata a cules două crenguțe și le-a legat în formă de X cu un fir de iarbă, a înfipt crucea în fața mormântului și a îngenuncheat ca să se roage. Mi-a spus că puteam să fac și eu la fel dacă voiam. A început să spună Tatăl Nostru, iar eu m-am luat după el așa cum fac oamenii la biserică, pentru că în astfel de situații oricum nu știi ce să spui, iar dacă rămâi în tăcere ți se pare că faci un păcat. 

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin.

A doua zi m-am întrebat: se poate muri de inimă rea? Pentru că, mi-am zis eu, Poli nu fusese omorât de nicio pasăre sau pisică. Poate că greșisem cumpărându-l fără să-i ofer o pereche. Poate că, într-adevăr, se poate muri din prea multă sau prea puțină iubire, iar asta am întrebat-o pe mama și am așteptat să-mi răspundă așa cum îmi imaginam eu, adică să-mi confirme, dar răspunsul, firește, a fost că nu.

— Știi ce înseamnă să mori?

— Da, am răspuns, însă nu știam.

Mă simțeam pierdută într-un oraș gol.

Mergeam printr-un loc unde nu există nici pământ, nici cer. 

Începusem să pricep, dar nu-mi folosea la nimic. Lacrimile sunt un moft; cu ele, durerea nu mai valorează nimic. Viața și moartea nu sunt decât o succesiune de fapte, iar dincolo de asta nu pare să mai existe mare lucru. Există iubire, îmi spuneam eu. Așa am ajuns să cred când am împlinit 12 ani, atunci când m-am îndrăgostit prima oară. Făcusem o pasiune pentru un tip care îmi scrisese numele cu niște litere uriașe pe fațada liceului Meucci. Dar cu timpul, m-am săturat și de asta: nu există mișcare, nici direcție, nici scop; nu există transformare, dorință sau miracol; nu există amăgire, nu există salvare, nici măcar banala mântuire. Se poate muri de inimă rea? Continui să mă întreb asta zi de zi și în fiecare zi mă trezesc sperând ca răspunsul greșit să fie „nu”. Îmi doresc o iubire mai mare și mai sălbatică decât toate cele de până acum, un sentiment antropofag care să mă facă să-mi dea sângele din nas, din ochi, din cap, picioare, plămâni, din gură, de peste tot! Aș vrea să sângerez așa de tare și de mult încât să ajung, inevitabil, să mă consider moartă; aș vrea să simt o durere atât de puternică încât să mă prăbușesc la pământ, ca și ceilalți să fie nevoiți să spună că sunt moartă. Atunci răspunsul la întrebarea mea s-ar schimba pentru orice lucru sau persoană de pe lumea asta, s-ar transforma, pentru toți, într-un „da” uriaș, irevocabil și nemilos.

1

Primul cadavru a ieșit la iveală în noiembrie 2023: Amanda Ferrero, zisă Mandie, în vârstă de treizeci și cinci de ani, stabilită la Torino și domiciliată la Roma. Murise în timp ce se afla în vizită la mama ei, în liniștitul oraș Baldissero Torinese. Mama lui Mandie, doamna Ferrero născută Leonetti, asistată de câțiva de avocați narcisiști și dependenți de cocaină, a reușit să împiedice divulgarea în presă a cauzelor morții, însă doamna inspector șef De Feo știa (și încă știe) că totul se datorase unui amestec letal de rom XO Solera Gran Reserva Especial Zacapa, de aproximativ nouăzeci de euro sticla, și benzodiazepine comune (Vittoria știe pe de rost principalele mărci) care a răpus-o pe biata Mandie, sortind-o să se sufoce cu propria vomă, ca orice stea rock care se respectă. În apartamentul lui Mandie situat în cartierul evreiesc, una dintre comorile ascunse ale capitalei, au fost găsite, printre altele, o serie de sticle goale, mai exact douăzeci și șapte – de aceeași marcă și având același preț (piperat) ca aceea pe care Mandie o golise ca să-și pună capăt zilelor sub acoperișul mamei sale. 

— Cu ce se ocupa fiica dumneavoastră? o întrebase surprinsă Vittoria de Feo pe doamna Ferrero, intrigată fiind de numărul și mai ales de prețul deloc neglijabil al sticlelor menționate.

Chiar dacă doamna Ferrero se declarase prea tulburată pentru a mai putea raționa sau răspunde, în ziua aceea, la fel ca în toate zilele, săptămânile, lunile și anii care aveau să urmeze, meseria Amandei a captat rapid atenția presei, iar subiectul a monopolizat publicații online/rețele de socializare/ emisiuni TV precum și orice alt mijloc de comunicare în masă, în pofida protestelor doamnei Ferrero. Între timp, o simplă căutare pe Google le-a fost suficientă polițiștilor pentru a lămuri vexata quaestio, fusese o vânătoare digitală ghidată de sfaturile inspectorului adjunct Martinelli, pe cât de stânjenit, pe atât de suspect de laconic.

— Știu că în ultima vreme n-am avut prea multe de făcut, dar nu mi se pare că e cazul s-o dăm pe porno, comentase Vittoria cu dispreț, pornind pe o pistă care, trecând peste judecăți (și prejudecăți) morale, ar fi dus ancheta în direcția cea bună, cel puțin la prima vedere. 

— Șefa... dar n-o fac la birou, dacă înțelegeți ce vreau să spun. 

— Doamne sfinte, Martinelli! Nu vreau să-mi imaginez asemenea scene.

— Până la urmă, e vorba de cultură.

— Trăiască păsărica? Girls just wanna have dicks? 

— Cinematografie, mai exact.

— TranSporturi speciale? Cineva a făcut squirting pe un cuib de cuc?

— Alta e ideea

— Să auzim.

— Mandie era foarte iubită de public și eu mă îndoiesc că cineva ar fi putut să fie atât de supărat pe ea încât s-o omoare. 

Vittoria împrăștie pozele cadavrului pe biroul adjunctului. Un prim plan cu Amanda: fața vineție și tumefiată, plină de pete, murdară de salivă și rimel; detaliu cu corneele (corpul a fost găsit cu ochii larg deschiși, fixați într-o expresie de groază, care în opinia Vittoriei putea să trădeze frica de moarte, fie ea și autoindusă, ca în fața unui călău necunoscut în chip de Moarte cu Coasa), cu lacrimi negre întărite în jurul genelor, fără riduri de expresie și capilarele sparte. Un alt cadru, al gurii: buzele prea botoxate (privind atent se puteau distinge punctele exacte în care acul pătrunsese, cel mai probabil, cu câteva zile înainte de deces), deformate de urma unui țipăt sufocat de plâns, ultima încercare a Amandei de a-și salva viața, după ce înțelesese că a-i pune capăt nu ar fi rezolvat nimic (ce trebuia să rezolve Amanda? Probleme financiare? Probleme în familie? Depresie? Rivalități amoroase? Vreun șantaj complicat care o îngrozea? Vittoria nu știa; pe masa aceea erau prea multe variante plauzibile, dar simțea până în măduva oaselor că ceva, un detaliu minuscul, nu voia să-și găsească locul și dădea peste cap armonia întregului tablou). Ultima fotografie: corpul în întregime. Amanda ghemuită în poziție fetală, cu brațele strânse pe burtă și picioarele contorsionate într-o ultimă zbatere ca să nu se cufunde în neant. Pe podea, vomă. În câteva pete, pastile scăpate de puterea corozivă a sucurilor gastrice. Inspectorul adjunct își întoarce privirea, iar șefa contemplă în semn de respect față de Mandie acel sfârșit jalnic, zădărnicia evidentă a acelui corp maltratat și jignit, ca și cum n-ar fi aparținut vreodată unui om.

—  Ceva nu se leagă, spune ea, sperând că Martinelli va vrea să o urmeze pe drumul accidentat al îndoielilor. 

Martinelli nu se lasă rugat. Răspunde avalanșei de întrebări insistente ale șefei, însă fără să-i ofere confortul de a-l ști de partea ei în acest demers. Nu este de-acord cu Vittoria și nu-i este frică să i-o spună, chiar dacă s-o contrazici înseamnă să-și dea singur foc la valiză. 

— Am discutat cu mama victimei, cu colegele, cu agentul.

— Și...?

— Nimic relevant.

— Ai verificat rețeta medicamentelor? Contul bancar al lui Mandie?

— Bineînțeles.

— Rețeta era în regulă?

— Da.

— Ai observat tranzacții ciudate în zilele dinaintea morții?

— Nu.

— Ce-mi spui despre deplasările ei?

— Chestiile obișnuite: a făcut naveta între casă și platoul de filmare, și-a permis câteva petreceri nocturne în compania colegelor, până când s-a întors la mama ei, în Piemonte. 

— Poate ți-a scăpat ceva.

— Niciun fost iubit gelos, niciun fan obsedat, niciun șantaj sau extorcări. 

— Mereu îți scapă ceva.

— Am cercetat apartamentul de la un capăt la altul, am întors cu susu-n jos casa doamnei Ferrero și chiar și ultimul platou pe care a filmat Amanda. Înțelegeți ce vreau să spun când zic nimic, șefa?

— Poți să încetezi să mai folosești tonul ăla exasperat cu mine? Nu-l suport. Mulțumesc. 

Vittoria strânge fotografiile de pe biroul lui Martinelli și le pune într-o mapă de plastic; face la fel cu copiile raportului medico-legal și declarațiile persoanelor cu care Martinelli a discutat atent. Își pune pe ea paltonul de lână bej ce pare să fi fost găsit în târgul de vechituri Gran Balon de la Porta Palazzo și gesticulează nervoasă în fața adjunctului de parcă ar vrea să-l grăbească.

— Șefa, îmi permiteți să vă fac o observație? 

— Nu. Hai să mergem.

— Nu înțeleg motivul... hm... pentru care v-ați aprins așa.

— Ia-ți lucrurile și să ieșim. Acum. Avem întâlnire cu cei de la Serviciul Criminalistic, ai uitat?

Serviciul Criminalistic al Regiunii Piemonte e la ani lumină de cel din Miami: nu dispune de aparatură de milioane de dolari, nici nu se poate baza pe angajați competenți și plătiți regește; în schimb, Vittoria de Feo seamănă îngrijorător de mult cu Horatio Caine. Are părul roșcat mereu dezordonat și ochelari de soare fixați pe nas chiar și atunci când nu e soare; n-are niciun prieten, niciun suflet pereche alături de care să-și aline durerea existențială (și-a mai permis câteva episoade secundare pentru a mai umple din golurile intrigii, dar, de fiecare dată când flirtul a început s-o deranjeze, a avut grijă să taie orice legătură și să dispară curajoasă în neant). Copii? Nici vorbă, iar filosofia ei de viață este „mai întâi tragi și apoi ceri explicații” (este singura replică pe care Vittoria și-o amintește dintr-un film alb-negru excentric pe care inspectorul Martinelli o invitase să-l vadă când încă mai credea că are vreo șansă cu ea. Rezultatul? Vittoria a ajuns să sforăie pe canapea în timp ce Martinelli și-a dus până la capăt de unul singur analiza satisfăcătoare a lungmetrajului).