PROLOG

Când văd o broască, primul lucru pe care îl simt este uimirea, descoperind câte nuanțe ale unei singure culori pot să existe în natură: verdele ca burta de broască, verdele ca picioarele de broască, verdele ca spatele de broască. Toate sunt nuanțe ale aceluiași verde pe care nu le mai întâlnisem vreodată. Imediat după aceea, mă încearcă un sentiment de ușurare pentru că îmi dau seama că am păstrat de când mă știu, în igluul de memorie înghețată al copilăriei mele, teama că broaștele ar fi putut să dispară ca specie.

Într-o zi, acum câțiva ani, Ruben mă însoțea spre casă. Pe la jumătatea aleii, eu am sărit brusc înainte ca să prind o broască. I-am arătat apoi trofeul, mândră de isprava mea.

— Ia uite ce frumoasă e! 

El, însă, s-a îngrozit, s-a agățat de brațul meu și a început să-l scuture, până când micul corp mi-a scăpat din mână și s-a îndepărtat imediat de noi, șchiopătând. 

De atunci, n-au mai apărut broaște pe aleea mea. Și-au orăcăit unele altora să stea departe de casa aceea, de satul acela, și în cele din urmă să părăsească de tot această lume.

În grădina prăpădită din fața blocului s-au strâns aproape toți locatarii și stau cu toții aplecați peste micile cadavre gelatinoase. Până și cei din blocul de vizavi au ieșit din case și își lungesc gâturile încercând să vadă broaștele. 

O grămăjoară de corpuri zace în colț, lângă gardul viu. Portarul a pus mâna pe o greblă și a început să le strângă la un loc. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb.

— Grădina e plină de broaște moarte.

— Asta văd, dar de unde au apărut?

— Nu știu, dar nu-mi place deloc. Au venit azi-noapte să dea colțu’ aici, afurisitele naibii!

Traversez curtea făcând zigzag printre broaștele moarte și locatari. Încerc să nu mă ating de nimeni, îmi spun că dacă ating cumva pe careva, am pierdut, mă ard și mor. De la etajul al patrulea, familia Bava se holbează la mine de parcă aș face parte dintr-o asociație de fanatici ecologiști care, peste noapte, le-a descărcat un camion de broaște moarte în grădină, ca să lanseze un mesaj împotriva risipei de apă, a folosirii aluminiului și a sticluțelor de plastic. 

Dacă ar fi așa, chiar ar merita-o. Ea își udă plantele din balcon toată ziua, plante despre care sunt aproape sigură că sunt artificiale, iar apa rămasă se scurge în cascadă direct pe terasa bucătăriei noastre.

Îi privesc pe locatari cum se înghesuie ca porumbeii și se mișcă la fel de haotic. Astăzi nu vor avea alt subiect de discuție și, cu toate astea, tot n-o să priceapă nimic din ce s-a întâmplat.

Nimeni nu știe să aprecieze cu adevărat siguranța pe care ți-o dă compania unei fantome. Înseamnă să știi cum stau de fapt lucrurile, în loc să faci presupuneri. E asemenea credinței în Isus Hristos care îi ferește pe credincioși să bâjbâie prin întuneric pentru că după moarte există Raiul cu beri reci ca gheața și fripturi în sânge sau orice altceva o mai fi scris în Sfintele Scripturi. Este o intuiție fulgerătoare și ca orice intuiție îți inspiră o încredere blestemată, e un fir care îți trage mintea după el.

Îmi ridic privirea către un punct nedeslușit din cer: știu că ești tu, dar nu voi spune nimănui. 

I

Tu: Te-am visat

Ruben: Te urăsc

În fața trupului fără viață al lui Ruben, cufundat pe jumătate în cadă, electrocutat de un cablu electric defect, am avut impresia că nimic n-o să mă mai tulbure vreodată. Apa, ușor albăstrie de la vopseaua de păr, încă era caldă, iar aerul umed din încăpere părea ușor electrizat. Mă simțeam ca într-un acvariu, cu luminile neon, atmosfera tropicală și un sifon care curăță apa. Palid și firav, trupul lui părea de sirenă, avea părul lung albastru ca niște anemone ce-și pierdeau culoarea în verdele de mlaștină. În oglinzi nu se mai oglindea nimic, iar eu simțeam nevoia să le curăț de aburul care le acoperise, căci îmi dădeau o stare de claustrofobie. Pentru o clipă, am crezut că încă mai văd jucându-i pe piele scântei electrice precum cele de zirconiu cubic, dar nu erau decât reflexii ale luminii pe trupul lui ud. 

Când i-am ajutat pe paramedici să-l așeze pe pat, mișcările lui le anticipau pe ale mele, pentru că mușchii nu încetaseră încă să funcționeze. Îi luam un braț ca să-l așez de-a lungul corpului, iar el, supus, îmi continua gestul. Nu fusese niciodată atât de ascultător, dar se mișca de parcă nu murise de tot, iar atunci, pentru prima dată, m-am temut că ar putea încă să se înfurie, să se îmbufneze și să-mi spună că stricasem totul.

*

Și într-un anume fel chiar așa a fost, nu mai sunt la fel de impresionabilă. Nu-mi mai provoacă greață porcii spinoși striviți pe asfalt, puroiul, coșurile galbene și umflate sau analizele de sânge. 

Azi dimineață, am văzut doi copii jucându-se cu un pistol găsit în sertarul tatălui lor, era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, un degețel să apese pe trăgaci. M-am surprins întrebându-mă spre cine va fi îndreptată țeava pistolului? Am pariat cu mine însămi care dintre cei doi va muri primul: ieși a-fa-ră dum-nea-ta, bang! 

I-am povestit lui Dennis, iar el mi-a răspuns că tocmai dăduse gata două clipuri cu decapitări, una lentă și una mai rapidă. 

Lua-te-ar dracu, Dennis! Cu el totul se transformă într-o competiție. 

Apoi, am dat peste un clip cu un thailandez psihopat care scotea niște pitbulli dintr-un țarc și îi omora pe rând cu lovituri de ciocan. După aceea, le despica burțile cu un cuțit de măcelărie și îi lăsa să se scurgă bine într-un bol, până când din ei nu mai rămâneau decât niște zdrențe mototolite cu ochi, iar el le bea sângele în fața camerei cu un rânjet de nebun și dinții conturați cu roșu. 

Dennis n-a spus-o direct, dar știu că am câștigat eu cu bonusul de conținut random, pentru că thailandezul meu se trezise într-o dimineață cu poftă să bea cinci litri de sânge de câine.

Eu și Dennis suntem colegi; am semnat contractul împreună și am început împreună. Ne-am scuipat în palme și ne-am dat mâna. Am fost la cursurile de formare. În prima noastră zi, la birou, ne-am făcut un selfie pe care apoi ne-au obligat să-l ștergem. Acordul de confidențialitate părea doar un motiv bun ca să ne țină cu capul plecat, să nu răspundem la întrebări. Acum, Dennis spune că să fii moderator de conținut seamănă puțin cu sexul anal: la început chiar nu poți să-l faci, apoi îți dai seama că e singurul mod rezonabil de a sta pe rețelele sociale.

Azi se împlinesc patru luni de când am început. După prânz, pe acoperișul clădirii unde își are sediul firma, sărbătorim poștind un joint și făcând schimb de medicamente psihiatrice. Dennis a început să le aleagă după efectele lor adverse:

— Uite-l pe ăsta, cică dă „vedere caleidoscopică”. Super tare! Ori Ropinirolul, care provoacă „predispoziție către jocuri de noroc”.

— La ce-ți trebuie Ropinirolul?

— Am sindromul picioarelor neliniștite, mi se pornesc amândouă când dorm, mă scoate groaznic din sărite.

Trag de câteva ori din cui, inhalând de fiecare dată foarte puțin, pentru că opioidele mă fac să plâng. Practic, îl risipesc în aer, dar Dennis voia neapărat să-i țin companie. 

Când este întrebat cu ce se ocupă, Dennis răspunde că e gropar. De fapt, ce zice e pe jumătate adevărat: din când în când își mai ajută tatăl la agenția de pompe funebre. Așa ne-am și cunoscut, la înmormântarea lui Ruben. 

Purtam o rochie din dantelă neagră, cumpărată dintr-un butic gotic numit Inferno. Din fericire, nimeni nu mă întrebase de unde o aveam, pentru că adevărul mi-ar fi înrăutățit situația, iar eu am tendința de a născoci minciuni prea elaborate care se demontează singure prin propria lor absurditate. Probabil aș fi răspuns că o croisem împreună cu Ruben, la patru mâini, că el o desfăcea noaptea, iar eu o coseam la loc ziua și invers, în funcție de dispoziție. Îmi retușam rujul negru în baia mică a casei parohiale, la fiecare cântec, în ecoul lugubru al piesei Servo per amore. 

Aș fi vrut ca Ruben să fi murit înainte să ne despărțim, pentru că rolul de femeie fatală mi se potrivește mult prea bine ca să pot convinge rudele și prietenii că nu eu l-am omorât. A fost un accident. 

Între actuala și fosta logodnică a unui răposat se cască o prăpastie, cu atât mai mult dacă despărțirea lor a avut loc cu o săptămână înainte ca el să moară. M-am simțit dată la o parte, de parcă aș fi purtat ghinion, nimeni nu mi-a bătut încurajator pe umăr, nimeni nu m-a privit cu milă, eram ca un corb negru și jumulit cocoțat pe vasul cu apă sfințită. Când i-am spus mamei că eu și Ruben ne-am despărțit, m-a întrebat ce prostie mai făcusem. Nu a venit la înmormântare, are părul roșcat și pielea palidă, iar căldura o scoate din minți. 

La morgă îl văzusem pe Dennis trecându-și mâna prin părul lui Ruben distrus de la atâta vopsire. Și Dennis avea părul galben și ars de la decolorant, cu rădăcina crescută mai închisă la culoare. 

Arăta ca un sconcs. Când m-a văzut, a presupus imediat că eram iubita lui cu inima frântă și m-a întrebat ce culoare voiam să-i facă părul. M-am întrebat de ce nu hotăra familia lucrurile astea al naibii de importante. Am răspuns roz, iar el a zis că era în regulă; atunci am propus să-i facă sprâncenele verde-acvamarin, iar Dennis s-a oprit și m-a privit, cu o șuviță din părul lui Ruben încă răsucită pe deget. Exagerasem, dar el a luat-o ca pe o provocare. Ok, a spus el, eu chiar mă pricep, baby. Mulțumită lui am găsit jobul ăsta. 

La un moment dat, în timpul slujbei, preotul a fost cât pe ce să se înece cu ostia sfințită și sunt aproape sigură că măcar zece dintre cei prezenți m-au privit pieziș, de parcă și asta ar fi fost din vina mea. Mama lui vitregă, așezată lângă mine, s-a retras indignată în propriile riduri, încruntându-și sprâncenele fără ca acestea să se încrunte de fapt, pentru că ani la rând și le subțiase și vopsise, iar în cele din urmă și le tatuase cu atâta grijă că deveniseră fixe. 

Mai întâi pe mort, apoi pe preot, pe cine trebuia să mai scot din joc? 

— Am impresia că Ruben mă bântuie, o fi posibil? Ca fantomă, vreau să zic.

Dennis se uită la cuiul din care trag pe jumătate fleșcăit între degetele mele, iar apoi și le trosnește pe ale sale cu zgomotul pe care îl fac o mână de nuci sparte laolaltă: 

— Se poate, verișorul meu spune că, în timp ce învăța pentru examenul de permis, îl auzea pe bunică-su șoptindu-i că o să reușească, chiar îi auzea vocea, gen ca o adiere de vânt în urechi. Apoi, dacă a fost un accide...

— Dennis, ce dracu...

— Scuze. Având în vedere că a fost un accident, e probabil ca spiritul să nu fie încă gata de plecare, are nevoie de ceva. 

— Ce mai vrea?

— Nu știu, Mia. Poate e supărat. Poate mă înșel. Vrei Xanaxu’ ăla? Trebuie să ne întoarcem.

— De dimineață erau sute de broaște moarte în grădina mea. 

— Ce? Cum așa?

— Nu știu, de la poluare?

— Se poate. În China plouă cu omizi. 

— Îți plac broaștele?

— Prefer fluturii, dar amfibienii sunt incredibili: în grecă amphibios înseamnă „cu viață dublă”. Sunt animale capabile să trăiască bine mersi în două medii diferite. De ce mă întrebi? 

— Lui Ruben nu-i plăceau deloc broaștele.

Arunc cuiul fumat la mișto și privesc pentru ultima oară orașul de aici, de sus. Păianjeni mici și roșii se cațără pe treptele de piatră. I-ai putea sufla de acolo, dar de cele mai multe ori, îi strivești fără să vrei, familii întregi laolaltă ori martiri solitari, zdrobiți sub buricul degetului deja înroșit de la sângele altora. E un roșu prea frumos ca să pară sânge și poate nici nu e; e doar un terci de corpuri atât de fragile, încât până la urmă nici nu mai contează.

Coborâm de pe acoperiș pe scara de incendiu. Jos, tot mai jos, coborâm odată cu păienjeneii roșii care au scăpat cu viață și ne uităm pe fereastră. Cele de sus primesc toată lumina zilei până la apus, acolo sunt birourile conducerii, vârful piramidei. Încăperile au adesea pereți de sticlă, sunt atât de expuse și totuși ei sunt așa de liniștiți. Acolo, sus, îi văd doar rândunelele. Să ai bani înseamnă să te îndepărtezi cât mai mult cu putință de restul lumii.

Mă apropii de fereastră, dar încerc să nu fiu văzută. Noi, moderatorii de conținut, avem o intrare separată, ca să nu ne amestecăm cu ceilalți angajați ai companiei.  Nu trebuie să știe că existăm, sau cel puțin nu trebuie să-și amintească de asta zilnic. Nu ne vede nimeni, așa că port hanoracul negru cu glugă chiar și când merg la serviciu. 

Tot coborând pe scara de incendiu, trec prin dreptul cantinei sau, mai bine zis, pe lângă „Mens Sana & Burta Plină”, pe lângă sala de mindfulness și sala de sport a firmei, care miroase a transpirație și e plină de saltele albe, unde toți urlă ca în celulele de izolare din vechile spitale de nebuni. Odată ajunsă în parcare, intru pe ușa de acces rezervată moderatorilor de conținut, apoi cobor din nou la demisol. „Sera”, așa îi zic ceilalți.

Primul lucru care îmi apare astăzi pe ecran sunt niște corpuri negru-verzui care se umflă sub apă ca peștii balon, plutind nepăsători pe ocean. Din când în când, se apropie de ele câte un pește a cărui curiozitate durează puțin. Sunt urâte, dar și extrem de jalnice pentru că, spre deosebire de pești, la specia noastră, pielea umflată nu e percepută ca o amenințare. Dau click și șterg.