Când ies în sfârșit afară, mă deranjează o lumină portocalie, iar asta e straniu, pentru că nu se vede soarele, dar pe undeva, pe acolo, trebuie să fie. Fumul a luat în stăpânire orașul. Pe trotuare nu e nici țipenie. Pe strada Jan Paweł trece o singură mașină, cu o lentoare de neînțeles, când ar putea să gonească în trombă, doar străzile sunt pustii și toate semafoarele clipesc neîncetat pe galben. 

O petrec cu privirea și am impresia că șoferul se întoarce, dar e un pic cam departe, nu-l văd bine. Dispare. E liniște. Îmi ridic capul, cu ochii mijiți.

Din perspectiva asta, dâra de fum de pe cer pare mai densă, nu vezi în ea niciun defect, niciun punct slab prin care s-ar putea pătrunde în cealaltă parte. Numai marginile se fărâmițează în particule, din burțile spintecate se împrăștie cenușă. În depărtare, sub fum, au apărut pete gri. Sunt straturi uriașe de nori pyrocumulus, îngrămădite la înălțime, în mijlocul cărora își recapătă forțele ghemuri de fulgere. Dacă ne-ar trimite o ploaie torențială, ar putea să stingă incendiul și să ne salveze. Sunt atât de mari, că apele ar fi de ajuns pentru toată Varșovia și încă s-ar mai și inunda pivnițele și stațiile de metrou, fiecare gaură, m-aș întoarce acasă cu pluta. Totuși nimic nu pare să arate că s-ar îndura. Par nemiloși.

Dogoarea nu s-a domolit, s-a întețit. Mă simt ca o muscă picată într-o supă grasă, care se lipește, deși, eliberată de balastul rochiei, de toate volanele ei, ar trebui mai degrabă să mă ridic în aer decât să rămân pe trotuar. Mă pornesc fără grabă, tocănind la fiecare pas, ecoul trece de-a lungul văii de sticlă și beton. Nu e vânt și cu toate astea mirosul de ars se revarsă în valuri, dispare și se întoarce surprinzător, uneori mă ustură ochii, dar în majoritatea timpului, nu. Cineva îmi taie calea cu violența unei pene bruște de curent, trece în goană pe trotuar, pe carosabil, carosabil, carosabil și mai departe, dispare printre clădiri, unde zgomotele se pierd. Continui să merg și mă opresc abia în fața Halei Mirowska. Aici se petrece ceva în genul unui performance.

Aproape de coșul de gunoi stă un om cu un alt om într-un sac pe roți. Sacul e maro, are prevăzut un șnur și se leagănă. Știu că în el e un om, pentru că ceea ce se mișcă are forma unor părți umane, conturul mâinii apare în diverse locuri, mai multe mâini încearcă să întindă sacul. Te duce cu gândul la mima sub pătură, la ceva fără pic de sens și probabil că se sufocă acolo. Mi se pare că recunosc și forma picioarelor și a umerilor, dar deja văd foarte clar unde e capul, unde-i fața, care se deslușește prin material, orbitele, nasul, gura deschisă ce încearcă să spună ceva sau doar aspiră sacul. Mă țin la o distanță de siguranță, căci poate aici are loc o agresiune, deși nimeni nu țipă. 

Se dovedește că mai surprinzător decât omul din sac e cel de lângă, pentru că e o persoană binecunoscută mie, mai degrabă o personalitate decât o persoană. O măsor cu privirea de jos până sus, de la tocul negru sprijinit de bordură: picioare înalte și mâini lungi, aduce cu Claudia Schiffer, dar mult mai heroinică, într-o cămașă leopard subtil și cu o claie de păr blond oxigenat. Domnul Lipsztyk, pseudonim de scenă; ne știm de pe camere, mai facem uneori câte un show în comun, Domnul Lipsztyk și Violet Love împreună, e ceva foarte popular, și în afară de asta, o dată la ceva timp ne vedem la o cafea – e în carne și oase pe trotuar, cu o palmă sprijinită pe coapsa cambrată, cu cealaltă ținând o țigară, totul cu lentoare, de parcă ar fi o duminică însorită. Domnul Lipsztyk e în fiecare moment o poză și un cadru din filmul pe care nimeni nu-l toarnă, iar oasele obrajilor îi sunt tot timpul subliniate cu roz și iluminator. Aparent fără chef, ține cu un picior suportul de care e prins sacul, suport ce pare scos din cărucioarele de cumpărături ale bătrânelor, iar sacul freamătă din cauza omului din interior, mă mir că nu se răstoarnă. 

Îi fac cu mâna Domnului Lipsztyk. Se întoarce cu fața către mine și își întinde gâtul lung, își acoperă ochii de soare în ciuda ochelarilor fumurii de pe nas și în ciuda faptului că nu e nici așa de departe de mine. Mă recunoaște în sfârșit și îmi face semn cu mâna să mă apropii. Ne salutăm călduros, pupându-ne în aerul de lângă ureche, sărut și un pic din fumul de țigară. 

– Ce-ai pățit, de ce ești așa răvășită? întreabă Lipsztyk, aruncându-mi o privire sceptică, dar grijulie. 

Mă cunoaște prea bine și e imposibil de păcălit. I-aș împărtăși toată povestea dacă azi n-aș fi ajuns la limitele povestitului, cuvintele potrivite refuză următoarea excursie. Mai mult, parcă mi-e și jenă. Îi promit că altă dată. Cu o expresie a feței, îi sugerez că e o poveste minunată, plină de emoție, merită așteptată. 

– Ce e asta? întreb arătând spre sac. 

Domnul Lipsztyk dă din umeri. 

– Un client, răspunde resemnat, apăsând pe sac cu pantoful. 

Domnul Lipsztyk lucrează și pe teren, nu numai pe cameră, recent mai ales în dominație. Îi place să aibă contact cu oamenii, e o persoană extrovertită, așa zice, nu poate deci să stea doar în fața ecranului și, în plus, recomandă diversificarea veniturilor, că nu se știe niciodată. Nu se știe niciodată. Sfaturile lui Lipsztyk le pun la suflet, în adâncul sufletului. Stând la o cafea, ne gândim adesea la cele mai importante probleme de viață. Domnul Lipsztyk are cap pentru afaceri, ceea ce eu nu am, deci mă ajută să nu fac greșeli, mai ales de două ori pe aceleași. 

Înfige tocul la întâmplare în sac, ceea ce provoacă un geamăt puternic. Întreb dacă mai au vreun sistem de comunicare suplimentar. Se pare că înăuntru e un șnur de tras. Limbajul trasului de șnur are un număr limitat de concepte (apă, aer și pământ, adică stop), grație căruia e ușor de învățat. Trebuie să fie așa, căci e greu să folosești limbajul cu cineva închis înăuntru, unde stai ca într-un stomac strâns. Șnurul e portocaliu, ca să poată fi văzut ușor. Cu atâtea limitări, omul din sac are prea puține decizii de luat, cu cât mă pun mai mult în locul lui, cu atât mă simt mai liniștită.

Domnul Lipsztyk stinge țigara pe coșul de gunoi. Desprinde de la curea o mască de gaz neagră și și-o așază pe față. Masca are diferite tuburi, accesorii și branhii, ceea ce arată foarte serios, deși presupun că jumătate din toate alea servesc doar de decor, iar masca a fost cândva folosită într-o sesiune fetișistă. Cu ea pe față, Lipsztyk seamănă cu personajul din Mortal Kombat, dar respiră greu, căci are prea multe filtre. Scoate din geantă o sticluță de parfum și se stropește din plin. Ne învăluie un miros de vanilie peste vanilie acoperită de vanilie, chiar și sacul începe să tușească. Domnul Lipsztyk mă întreabă dacă vreau și eu, dar mi-e de ajuns că stau în nor, stropi de bucurie țâșnitoare de vanilie mi se așază pe mâini. 

Spre noi se îndreaptă o mașină de poliție difuzând printr-un megafon un comunicat despre scăderea calității aerului. Când se apropie, claxonează cu un semnal întrerupt, ceea ce ar trebui probabil să ne îndemne să ne adăpostim într-un spațiu închis. Domnul Lipsztyk le arată degetul. E mai degrabă un semn general pentru poliție, căci atunci când ei pleacă mai departe, se apleacă spre mine cu grijă și mă privește de aproape în ochi, căutând semne de otrăvire.

– Cum respiri tu, fato? Glasul din mască ar putea la fel de bine să răzbată din canalele de pe marginea trotuarului, are un ecou subteran. Domnul Lipsztyk dă din cap, vizibil dezaprobator. 

Nu simt nimic special, chiar și mirosul de foc s-a risipit, undeva mai sus trebuie să fie un vânt care bate în altă direcție decât a noastră. 

Ca să-i arăt, trag adânc aer în piept de câteva ori. Cu siguranță o să-mi dăuneze, dar mai târziu. Există, ce-i drept, o mică probabilitate ca în copilărie să fi fost supusă, împreună cu sora mea, unor ritualuri cu venin în scopul dobândirii de imunitate la otravă, mama ar fi fost capabilă de așa ceva; totuși nu-mi amintesc nimic de genul ăsta, așa că nu-mi fac iluzii.

– Ține, ai grijă măcar de ochi. Alții nu mai primești. Își scoate ochelarii și mi-i pune pe nas. 

Sticla roz-mov în lumina de culoarea mandarinei mă face să-mi scufund capul într-un somon imens. Și văd foarte neclar, ochelarii Domnului Lipsztyk sunt atât de zgâriați, că dau efectul unui televizor cu purici. Dacă lucrurile care servesc pentru protecție provoacă din principiu disconfort, mă simt perfect protejată. 

Domnul Lipsztyk se încruntă în lumina soarelui. 

– Ar trebui să primim despăgubiri pentru asta, spune hotărât, de la guvern. 

Are tot timpul un atașament puternic pentru ceea ce trebuie, ce se cuvine și ce nu. 

Spune că există martori oculari, dar lasă-i să rămână anonimi pentru moment. Deschid gura, dar o închid la loc. Statura uriașă a lui Lipsztyk se unduiește pe fundalul cerului, vârfurile buclelor blonde se rotesc, îmi aduc aminte de degetul îndreptat către mine. Știu că nu poate fi martor ocular, căci doarme zece ore și se dă jos din pat în jur de 11, iar dacă nu ai văzut ceva cu ochii tăi, e foarte ușor să te înșeli.

– Dar asta e deversare de petrol și cineva l-a ars intenționat. În Pruszkowie, azi-dimineață zburau porumbei negri. 

Îmi arată fotografiile din grupul observatorilor de păsări, publicate dimineața devreme. Sunt păsări în ele. Într-adevăr, unele ca de smoală. Cineva a chemat patrula eco și au venit oameni în combinezoane de plastic și trupe antitero. Imediat au pus în siguranță o cisternă mare, răsturnată, s-a închis drumul, sunt blocaje de un kilometru pe fiecare sens. Unui ornitolog i s-a confiscat binoclul și nu i s-a făcut proces-verbal. Fotografierea e interzisă. Toate aceste informații provin din surse alternative pe care le folosește Domnul Lipsztyk, ca să nu se ia după aparențe și propagandă. 

La picioare am o baltă fantastică de culoarea căpșunilor, cineva și-a scăpat înghețata, e teribil de trist, ca și cum bucuria în stare pură ar fi aterizat pe pământ și s-ar fi scurs, s-ar fi uscat fără putință de salvare. Calc prin ea. Papucii mei noi au pe talpă un model cu valuri. Reproduc pe trotuar valuri roz.

– Nu răspunzi la mesaje. 

– Mi-am pierdut telefonul, explic. 

În plus, arăt ca o persoană care a trecut prin multe de azi-dimineață, așa că Lipsztyk trece în modul părintesc, vrea să știe pe unde am rătăcit și dacă mă poate ajuta cu ceva.

Simt ceva incomod, un nod apăsător în care se află sentimentul de vinovăție. Lipsztyk nu figura în planurile mele, am vrut să mă bucur singură de triumf, ceea ce, privind în urmă, s-a dovedit o tâmpenie, a ieșit prost, iar acum mai trezesc și milă. Am nevoie de un șnur de care să trag. 

– În iarbă, zic, căci mi s-a închis opțiunea de a construi răspunsuri lungi.

Sunt cam ușoară, iar trotuarul începe să se clatine, picioarele mele nu vor să stea țepene și să mă țină în echilibru în atari condiții. Mă tem c-o să pic și nici măcar nu sunt în stare să prevăd pe ce parte. Probabil se vede, căci Domnul Lipsztyk se orientează la timp și mă apucă de cot, mă ține. Strada se mai rotește încă o dată ușor în jurul meu și apoi se așază la loc.

– Am amețit, zic. Mi-e greu să respir.

– Nu mă mir, ai inhalat toxinele alea.

Mă concentrez să mă uit la un singur lucru, ca să mă liniștesc. Privirea îmi cade pe sac, a încetat să se miște. S-a răsturnat, s-a lăsat moale, în el ar putea la fel de bine să fie cartofi. Îmi trec limba peste dinți. Domnul Lipsztyk îmi spune că totul e în ordine și că nu mă lasă singură aici.

– Suntem cu mașina. Putem să te lăsăm undeva.

(E o zi ploioasă, poate primăvară. Ciugulesc dintr-o tartă cu brânză și deja mă simt mai bine, deși m-am lovit în ultimul timp de o întreagă serie de evenimente neplăcute: soră-mea iar nu-mi dă niciun semn, un tip m-a păcălit să-i dau niște filme și nu m-a plătit, s-a stricat robinetul din bucătărie. Domnul Lipsztyk propune o excursie la magazinul de robinete și montajul, îmi dăruiește și un ruj, ei, nu, stai liniștită, a fost la reducere. Mâncăm multă tartă. 

Mai voia și să stau pe un tort pentru el, mi-a venit în minte. De ce tocmai la mine vin cu dorințe din astea? Ai și tu așa ceva?

Lipsztyk se oprește cu cafeaua espresso la buzele pregătite să primească ceașca aia nostimă. Stăm la fereastră, geamul e mare, la ceva timp trece pe stradă câte o persoană udă leoarcă, fără umbrelă. Prin comparație, noi stăm chiar confortabil.

Poate ai deja o reputație. După morcovi, dildouri din gheață, scene cu jeleu, ce mai contează pentru tine un tort?

Încep să mă uit bănuitor la tartă.

Nu sunt de acord cu tortul.

Se știe că nu oricine e. Dar ca să găsești pe planeta aia un suflet pereche dispus să stea pentru tine pe un tort trebuie să întrebi mai multe persoane. Îți amintești când ai proiectat pe tine filme de pe National Geographic? A fost frumos, dar n-a prea excitat pe nimeni. 

A fost un rateu. Am montat clipul și l-a cumpărat o persoană. Una singură din toată lumea. Nici măcar nu știu dacă a fost mulțumită.

Curios.

Dacă Lipsztyk are vreun gând apropo de asta, n-o să aflu acum, o să-și amintească diseară sau peste o săptămână. I se întâmplă destul de des, forțându-mă să găsesc legături între teme aduse întâmplător în discuție, precum clienți necinstiți, statul pe tort, cu ce e cel mai bine să înlocuiești zahărul, halul în care stau bărbații la capitolul sex și de ce. Zice că nu e intenționat, doar că are lucrurile astea în cap în compartimente diferite și uneori se deschid mai multe odată, nu le poate stăpâni.

Se servește din tarta mea și afirmă că oamenii plătesc fără rezerve ca să-i înțeleagă cineva.

Nu sunt făcută să fiu așa pașnică. Îi amintesc că oamenii pot la fel de bine și să manipuleze, să înșele și să ceară conținut gratis.

Domnul Lipsztyk oftează. Soarbe cafeaua răcită, neagră ca o sutană.

Am un client care are nevoie să fie închis într-un spațiu strâmt, abia atunci simte satisfacție. Îl închid într-un dulap. Într-un sac de dormit. Ultima dată am vorbit despre sac, că ar vrea să fie într-un sac legat și cărat așa prin oraș. Poate o să meargă să comanzi un așa serviciu personalizat. Numai cum să fac să-l plimb pe stradă în sac fără să fac senzație?)