Vârsta: douăzeci și patru de ani. Jumătate ungur, jumătate italian. Născut la Napoli, crescut la Udine. Celor care nu sunt italieni le mai spun: lângă Veneția. De fapt, și unora dintre italieni. Undeva un pic mai sus, mai exact, în Friuli, la nord-est. Vin, înjurături și stereotipuri încă și mai bune. Mă enervează să spun că sunt jumătate italian, jumătate ungur. Mai degrabă, ar trebui să spun că sunt în întregime napolitan și ungur. Ignor gândurile intruzive. Trec peste posibilele motive pentru care evit să pronunț cuvintele „italian” și „jumi, juma”. Concentrez aici câteva informații personale ca să nu le arunc la întâmplare mai încolo. O să apară un ou pe scări, dar înainte de asta va fi o poveste despre singurătate. O tragedie disperată și copilăroasă. O poveste de dragoste. Vor fi pretenții, cugetări urbane, excese, încercări de revoluții fără costuri și dorința de a pune mâna pe orice așa cum mă încăpățânam să fac când eram mic, atunci când am stricat videocasetofonul cu degetele. Mă lungesc. O să apară un ou pe scări. Copilărie normală. Nu dau bullying, nici nu primesc. Sunt înalt. Măsliniu vara, verde iarna. Bărbat, alb, cis, hetero, cu tot bagajul infam pe care asta îl implică. Mă întreb dacă are rost să subliniez asta și nu îmi răspund. Încerc să scriu o introducere sinceră. 

Analizez. În cel mai rău caz, sunt doar mulțumit că par conștient de privilegiile mele și îmi fetișizez inteligența. În cel mai bun caz, nu e decât o postură defensivă și jalnică pe care o adopt în fața propriilor mele contradicții. Îmi recunosc privilegiile și le păstrez. Continui tot așa. Nu pentru mult timp. Apoi o să încep, jur. O să apară un ou pe scări, dar mai întâi: Bologna. Sunt student la Academia de Belle-Arte și timp de un an întreg nu-mi ridic curul din pat. E simptomul unei depresii moștenite cu sârguință de la toți membrii familiei mele. Încep să mă simt mai puțin singur când realizez că oamenii din jurul meu există și țin la mine. Mi-am dat licența și acum n-am cine știe ce planuri de viață. Aș vrea să devin regizor. Mama este din Budapesta (am spus mai înainte, sunt napolitano-maghiar). De obicei, vara petrec acolo trei săptămâni. Acum deja s-au dus. August e pe sfârșite. Bunica stă la azil, iar apartamentul ei e gol. Până la urmă, nu mă simt chiar atât de rău singur. După patru ani trăiți într-o cameră dublă, mereu plină de colegi și oaspeți, mă încântă ideea de a-mi organiza viața de zi cu zi doar în funcție de mine și atât, de a împărtăși idealul unei vieți clar echilibrate și liniștite doar cu propriul meu ego. Nu știu dacă e sănătos. Vreau să încerc. Aleg să rămân acolo. Încep. 

BUMBLE GAME ȘI FLAUTUL FERMECAT

Nu am prieteni când ies din casă și nu am internet în casă. Am la dispoziție zece gigabyte de date mobile. În fiecare dimineață, telefonul fix socialist sună la 8:00. Bunica știe că locuiesc în apartamentul ei. Mă sună să verifice dacă sunt treaz. E un serviciu de care profit cu plăcere ca să-mi stabilesc un anumit ton și ritm. Răspund mereu că da și renunț să-i mai subliniez caracterul evident al chestiunii. Parchetul socialist de sub covoarele socialiste scârțâie în timp ce mă târăsc cu greu spre bucătăria îngustă, la fel de socialistă. Pregătesc o cafea Lavazza. Mama o lasă în cămară pentru orice eventualitate. Este o prerogativă a ei, chiar și în viață. Aprind aragazul socialist cu niște chibrituri ce par și ele socialiste, dar de fapt sunt de la Spar. E ciudat cum designul cutiilor de chibrituri n-a evoluat deloc. Sorb din cafeaua fără lapte și fără zahăr. Mă mut pe taburetul din balcon unde fumez prima țigară a zilei rezolvând un sudoku pe telefon. Sting chiștocul în scrumieră și îmi promit că o voi goli data viitoare. Îmi fac nevoile în minuscula baie socialistă în care se află doar WC-ul. Apuc de lanțul vasului și trag apa, apoi străbat coridorul, cu chiloții în vine, până la cealaltă baie, cea fără WC. Mă spăl în cadă cu o rigurozitate solemnă. Ies. Iau liftul socialist și cobor. Deschid larg ușa blocului și admir Ferenc tér, o piață din cartierul Ferencváros, al nouălea sector, sectorul meu (dar și al bunicii și al mamei mele). Mă așez pe banca mea preferată pentru a mă conecta la o rețea Wi-Fi deschisă. Trimit mailuri la orice studio, casă de producție sau persoană fizică ce are de-a face cu industria cinematografică maghiară. Nu fac nicio disciminare, iar corpul mesajului e mai mereu același: 

Salut, scuze pentru deranj. Eu sunt bla, bla, bla, am studiat bla bla și am făcut bla bla, iar aceasta este situația mea. Aș vrea să devin regizor. Ajută-mă dacă poți. Aș aprecia fie și numai un sfat. Mulțumesc mult de tot. Bla bla, mulțumesc din nou.

Execut această muncă migăloasă și obositoare de copy-paste cam o oră și jumătate. Mai ajustez, la nevoie, câteva fraze în funcție de cât de bine cunosc persoana căreia îi este adresată cererea mea disperată de ajutor. Dimineața, piața e populată de oameni care se plimbă, de câini și copii însoțiți fie de acei câini, fie de acei oameni care se plimbă. Există acolo un fel de chioșc de ziare abandonat, câteva mese de picnic din lemn, o zonă de joacă unde copiii se cațără și o fântână. Tot acolo stau și eu și trimit emailuri, dar și o doamnă care vorbește la telefon, așezată la câteva bănci distanță de mine. Mă tem că m-a luat în vizor. Mă privește insistent de o săptămână încoace. Mă prefac că nu observ. Regăsesc o timiditate pierdută, stânjeneala acelei bucurii de a visa pur și simplu, de a mi-o trage cu oricine în mintea mea și de a savura refuzul categoric al oricărei interacțiuni sociale. Pentru azi am terminat, vârfurile degetelor mi-au obosit. Îmi dau două palme peste coapse și mă pornesc spre Mester Gyorsétterem, un fast-food cu specific maghiar. Cheltuiesc, în medie, o mie șapte sute de forinți pe un bol de orez și supa zilei. O dată la două zile, îmi permit cel puțin o bucată de rántott trappista sajt, adică un cașcaval pane, și o caserolă de uborkasaláta, salata de castraveți. Comand în maghiară de la proprietarul chinez. Satisfacția n-are preț dacă tranzacția se încheie fără repetiții, expresii echivoce sau neînțelegeri. Banca mea e orientată fix spre ușa blocului în care stau. În fața ei se înalță bustul mic, ușor înclinat, al lui József Attila, un poet maghiar. Mă așez la loc pentru scurt timp, doar cât să descarc un episod dintr-un serial ales la întâmplare, care să-mi țină companie la masă. E singura formă de divertisment pe care reușesc să o descarc rapid datorită misterioasei conexiuni la internet pe care o oferă piața. Oricum mâncarea rămâne caldă în punga de nailon. Când serialul s-a descărcat, mă ridic și compun codul de la intrare. Nu am nevoie de chei. Cobor cu liftul, dar urc mereu pe scări. Poate că ar fi mai logic să fac fix invers. 

Sudoku creează dependență. Am stabilit un nou record de trei minute și douăzeci și șapte de secunde la nivelul Dificil. Există și variantele de joc Expert sau Maestru, dar eu rămân la Modest și Obișnuit. După prânz, mă întind pe canapeaua socialistă, nimic mai mult decât un pat tare din sufragerie învelit într-o pătură groasă de lână care îmi înțeapă pielea. Deschid Bumble. Dau scroll la poze cu fete în vacanță și studente maghiare. Primele propun programe turistice extravagante și exagerate, eu mă enervez și oricum n-am bani. Celelalte nu-mi răspund niciodată. Pe Bumble, bărbații nu pot iniția conversații și e mai bine așa, pentru că dacă ar trebui să mă gândesc mai mult de zece secunde la un mesaj de început, aș abandona inițiativa destul de demoralizat. N-am mai făcut sex de doi ani jumate. De pe vremea când locuiam la Bologna. Dinainte de anul ăla petrecut în pat. De când eram împreună cu Elena, care astăzi este cea mai bună prietenă a mea. Am apucat chiar să devin bun prieten și cu Dario, noul ei gagic. Chestia e că mi-am pierdut până și acel ultim strop de stimă de sine necesar pentru a întreține relații fizice. Deși sunt de părere că asta e doar o formulare stupidă ca să nu scriu de fapt că, ajuns în pragul disperării, am încercat să o fac de câteva ori numai că durata de viață a erecției mele nu mi-a permis-o. Din păcate, însă, e adevărat că mi-am pierdut orice interes pentru a cunoaște oameni noi. La urma urmei, cred că tot ce vreau e doar să reușesc să fac sex. Sunt conștient că există un anumit blocaj, dar anulez orice senzație de urgență legată de rezolvarea lui. Nu mai ajung nici din greșeală în punctul în care să mă dezbrac lângă cineva. Aplic un plan precis de autosabotaj la cea mai mică oportunitate ivită. Îmi pun singur piedici înainte de a începe. Folosesc Bumble fără prea multă convingere, doar ca să-mi mai umplu timpul cu niște fantezii, e un joc obositor care mă deprimă până în măduva oaselor. Înțeleg destul de bine maghiara când o aud. Cu vorbitul mă descurc. Învăț să o citesc. E complicată, iar alfabetul are patruzeci și două de litere. De altfel, dacă cineva îmi scrie în maghiară, răspund în engleză. Apoi, extrem de rar există o continuare. Și atunci ies de pe Bumble. 

E obositor să bei de unul singur. Mă plimb pe malul Dunării până la podul Petőfi. Cea mai ieftină bere e Kőbányai, berea muncitorilor în construcții. Lasă în gură un gust ca de argilă și se potrivește perfect cu notele amărui ale oxidului de fier. Însă astăzi mă răsfăț, beau Soproni Ipa. Trei sute nouăzeci de forinți. Un euro pentru jumătate de litru la doză. Decid să mă așez pe iarbă în ciuda flexibilității reduse a corpului meu. Stau în poziții contorsionate. Privesc, așezat incomod, fluviul care curge printre luminile și clădirile în stil Art Nouveau din Buda. Beau până când încep să simt mirosurile orașului. Până când papilele gustative ating acea stimulare care-mi permite să gust aerul pe care îl respir și tutunul pe care îl fumez. Până când simt așa o apăsare că glandele lacrimale îmi sunt stimulate în mod ireversibil. Până când am impresia că sunt atât de departe de ceilalți încât încep să-mi pun serios la îndoială condiția mea de dependent de alcool și, în general, pe cea de ființă vie sănătoasă. Beau până când se întunecă. Până la sughiț. Până când îmi vine să-i scriu mamei. De când trăiesc aici mă simt apropiat doar de ea. Și totuși nu-i scriu niciodată. Pe telefon îmi apare o notificare de la Bumble. E un match cu Vanessa, la bio scrie: film-maker. Niciun mesaj. Roni Abc este un lanț de magazine mici, deschise non-stop în toată Ungaria. Intru într-unul și cu ultimii forinți din buzunar îmi mai iau o doză. Salut Dunărea cu mâna, așa cum făceam când eram mic, când mă întorceam la Napoli. Acum mă întorc la Ferenc tér. 

O siluetă se așază ușor pe banca mea. József Attila n-a păzit-o cum trebuie. S-a săturat de mine. Eu sunt gelos și mă apropii să văd cu cine mă înșală. E vorba de femeia care mă privește insistent de o săptămână încoace, în fiecare dimineață. Poartă cizme negre foarte înalte, are părul șaten foarte lung. Șaizeci de ani obosiți care mă privesc cu intenția clară de a mă agăța. Problema este că am luat-o pe aleea de beton care trece fix pe lângă ea, nu pot nici măcar să fug prin rondul de flori pentru că instalația de irigare tocmai s-a pornit. Închid ochii ca să-mi dezactivez sistemul auditiv. Nu, nu merge, nu are niciun sens. Aș putea doar să mă întorc, prefăcându-mă puțin neatent, ca și cum aș fi uitat ceva, poate făcând un gest teatral, aș putea să-mi dau o palmă ușoară peste frunte. E prea târziu. Trec pe lângă ea, sperând că o să mă ignore. 

— Scuze, ai un foc? mă abordează sigură de ea în maghiară. Mă opresc, îi zâmbesc și îi întind bricheta. 

Ea își aprinde țigara.

— Asta e banca ta.

Da, e banca mea.

— Da, e banca mea, răspund eu convins în maghiară.

— Mereu te așezi aici.

Nu îmi înapoiază bricheta.

— Locuiesc chiar aici în spate.

Am spus-o în engleză, dând din mâini la întâmplare. 

— De unde ești?

— Din Italia, dar mama mea e din Budapesta. 

De fapt sunt napolitan și maghiar.

— Și eu locuiesc aici în spate. Stau la un prieten. 

— E o zonă bună aici.

— Da, dar la noapte nu vreau să mai dorm la el. E cam agasant. 

Reușesc să percep tăcerea și s-o transform într-o formă de disconfort complet inutilă și enervantă. Ea continuă: 

— Nu-ți face griji. 

Nu zic nimic.

— Nu e nimic tragic.

Îmi repetă asta și în engleză, apoi zâmbește trist, iar eu îi copiez grimasa. Nu vrea să-mi înapoieze bricheta.

— Și tu cu cine locuiești?

— Cu bunica mea

Îmi cercetez nervos buzunarele pantalonilor.

— De fapt, mă așteaptă, plec acum.

Arăt spre o direcție care nu e a mea. Îi arunc un zâmbet fals și amabil. Ea îmi răspunde cu o expresie abătută care mă face să mă simt complet aiurea. Mă îndepărtez câțiva pași rușinat din cap până în picioare, apoi mă strigă iar. 

— Așteaptă, bricheta.

Mă întorc fără să ridic privirea, fără să o privesc la față. Interacțiunea asta m-a neliniștit atât de tare că apuc bricheta cu tupeu și zic doar:

— Scuze, mulțumesc!

Dar de ce mă scuz? Strâng din dinți și plec. În timp ce merg mai departe, mi-o imaginez goală. Și în timp ce mi-o imaginez așa, mă gândesc că nu putea fi vorba de o simplă cerere de ajutor. Ca să mă conving, trebuie să-mi repet asta de trei ori. Unu: nu era o cerere de ajutor. Voia să se culce cu mine. Doi: nu era o cerere de ajutor. Nu poate să doarmă altundeva? Trei: nu era o cerere de ajutor. Încerc să mă așez pe o altă bancă, dar nu e același lucru. 

Ajuns acasă, mă gândesc că engleza cu accent maghiar e chiar amuzantă. Îmi amintește de accentul maică-mii. Mă dezbrac și mă întind în cada goală din baia socialistă. Pornesc boilerul și aștept ca apa să devină fierbinte, să umple camera cu aburi și să mă opărească. Îmi săpunesc tot corpul cu grijă. Ajung la penis. Alung cu înverșunare imaginea mamei din minte și mă concentrez asupra femeii care mă privește insistent dimineața. Cizmele foarte înalte. Părul foarte lung. Chipul ei obosit. Transpir și mă masturbez.