fragment 1

Negrișoara, așa îmi ziceau călugărițele la școală. Erau niște mătușici destoinice cu scufii gri-închis, care ne țineau în frâu cu ușurință. Lecția începea de fiecare dată cu o rugăciune a surorii-directoare pe care noi o turuiam ca pe poezie, fără să înțelegem nimic din ea. Eu respectam cu sfințenie ce ni se cerea, convinsă că sora-directoare ne spiona printr-o cameră ascunsă în crucea de pe perete. Ne petreceam pauzele în curtea interioară, o suprafață gri, flancată de colonade, cu o clădire a toaletelor mirosind a canalizare. Nu era nicăieri niciun fir de iarbă, călugărițele smulgeau imediat orice păpădie solitară crescută printre rosturile dalelor de beton. Abia așteptam ziua de vineri. Atunci răsuna muzică pop din difuzoare și aveam voie să stăm în pauză în curtea mare a școlii, care era formată din copaci înalți, cărări șerpuitoare și un gazon verde-închis pe care nu aveam voie să călcăm. Ca să ne controleze, patrula pe acolo o călugăriță, de obicei sora Angèle, pentru că ea era cea mai tânără și primea cele mai enervante sarcini. Spre deosebire de colegele ei de la mănăstire, ea părea să se bucure de viață. Uneori o puneau suplinitoare la clasa noastră, pe care cu greu o putea controla de una singură, dar de obicei o găseai trudind în grădină, cu scufia căzută într-o parte peste părul ei blond și cu obrajii îmbujorați de încântare. Era înnebunită după șansonete franțuzești și căra peste tot după ea un radio portabil. Muzica de vineri era unul dintre meritele ei. O îndrăgeam. Dacă ne întreceam prea mult cu gluma, ni se ridica temporar interdicția de a părăsi sala de clasă. Ne îndreptam apoi, ca să ne reculegem, spre grota artificială a Sfintei Bernadette, la umbra unei magnolii splendide. Ne puneau să ne rugăm timp de o eternitate, stând turcește, în jurul grotei, în timp ce cu genunchii atingeam petalele moi, roz, ale florilor. Întotdeauna îi ceream lui Dumnezeu un singur lucru: să mă facă cât mai repede albă. 

***

Am visat în acea noapte că zbor peste un câmp de floarea-soarelui. Eram imponderabilă, o pasăre pe cerul brăzdat de nori, până când deodată am devenit din nou om și m-am prăbușit cu fața drept în miezul plin de semințe al unei flori. M-am trezit speriată. Lumina soarelui se întrezărea prin perdea, dar nu o puteam vedea bine, fiindcă aveam genele lipite între ele. Mi-am ținut respirația și m-am întors pe o parte, cu fața la fratele meu. El încă dormea, cu degetul în gură și cu perna strânsă la piept. Fața de pernă era găurită pe la colțuri, fiindcă îi plăcea să răsucească pe degete vârfurile materialului. Am tras peste noi pătura din flanelă și ascultam vocile domoale ale părinților mei. De când se întorsese tata, petreceau mult timp în pat. Sub pătură era cald, aerul pe care îl expiram mă amețea și aproape că adormeam la loc, când brusc am auzit pași apropiindu-se. Mama a tras pătura laoparte, mi-a dat un pupic și m-a rugat încetișor să mă scol. Mirosul ei dulceag plutea în aer. — S-a făcut târziu, Bintu, a spus ea. Te îmbraci singură azi? Atunci eu mă duc să pregătesc mic-dejunul. Am dat aprobator din cap și, ca de obicei, prima dată m-am uitat în oglindă. Cârlionții mi se turtiseră pe creștetul capului; creșteau în sus, și nu în jos, cum îmi doream atât de mult. M-am strecurat neîndemânatică în rochia mea favorită – roșie cu picățele albe – și m-am dus încet pe hol. Pe gresia din baie am văzut niște picături roșu-aprins. La chiuvetă, tata încerca să oprească sângele care îi curgea pe gât. Avea fața acoperită cu spumă de ras. — Accident de parcours, mi-a șoptit el și a râs. Dispoziția lui se îmbunătățise. Ușurată, m-am așezat pe marginea toaletei și i-am urat, cu accent flamand, „bonjour”. Apoi, în culmea fericirii: — Tocmai mi-am pus singură rochia. El s-a lăsat pe vine lângă mine, mi-a strâns mâna și a spus: — Félicitations. Comme récompense je viens te chercher à l’école aujourd’hui.

***

Radiind, am intrat țopăind în clasă purtând rochia mea favorită. Colegii mei stăteau în cerc, îmbrăcați toți în alb și albastru. Am căutat un loc și m-am așezat lângă învățătoare, cu picioarele depărtate pe covor. Din difuzoare se auzea sora-directoare care începuse rugăciunea Ave Maria, pe care o îngâna toată lumea, în afară de copiii din fața mea. Ei chicoteau și își șopteau ceva unii altora, cu mâinile la gură. Înainte să îmi dau seama că râdeau de mine, unul dintre ei a arătat  spre mine și a strigat: — N-ai chiloți pe tine! Învățătoarea s-a oprit din rugăciune. M-am înroșit și mi-am tras repede poalele rochiei peste picioare. Dar era deja prea târziu. Toată lumea văzuse. Umerii tresăltau, iar cercul din jurul meu a devenit din ce în ce mai mic. Zarva s-a potolit abia când învățătoarea ne-a trimis enervată la băncile noastre. În timp ce așteptam în spatele scaunelor semnalul ei să ne așezăm, colegul meu de bancă mi-a tras rochia în sus și mi-a dat o palmă peste fund. Mă întrebam dacă sunt un înger sau o păcătoasă. Acum că Dumnezeu îmi văzuse poponeața, sigur a doua.   La școală nu voiam să ies în evidență, însă corpul  acționa împotriva mea. Nu-mi puteam freca pielea maronie până devenea albă, așa cum îmi ceruse disprețuitor unul dintre colegi. Și indiferent cât de tare trăgeam acasă de cârlionți, nu se transformau în șuvițe drepte de prințesă, așa cum aveau celelalte fete din clasă. Părul creț se încăpățâna să se arcuiască de fiecare dată la loc, de parcă diavolul ar fi tras de el, rânjind, cu un fir invizibil. — Cineva are o problemă, a zis învățătoarea clătinând dezaprobator din cap. Bintu, azi facem fotografia cu clasa. Toată lumea trebuie să poarte uniforma. M-am uitat în pământ și mi-am acoperit rochia roșie cu mâinile. Eram supărată pe mine. Normal că azi trebuia să-mi pun uniforma, îmi notasem asta cu litere mărunțele în agenda de școală. Învățătoarea m-a trimis la călugărițe, care au găsit în pod o soluție practică. Mi-au prins o pătură peticită, veche și prăfuită, la șolduri, și m-au îmbrăcat cu un tricou zdrențuit. M-au imortalizat în postura de negresă sărmană printre copii albi îngrijiți, și așa aveam să mă simt întreaga mea carieră școlară. Tata a venit, după cum a promis, să mă ia de la școală. Contrar obiceiului său, prea devreme. Stăteam în bancă și o ascultam pe învățătoarea care ne citea din Pluk en de Petteflet. De îndată ce am văzut pe geam că intră în clădire, mi s-a făcut rău de  emoție. Părinții trebuiau să aștepte la poartă, dar tata probabil nu știa asta. El și școala erau două lumi separate pe care preferam să le țin la distanță una de alta. Mă înroșisem și mă uitam la pardoseala cu model de tablă de șah, întrebându-mă dacă voi putea număra vreodată toate pătratele albe și negre, dacă numărul lor ar fi încăput în capul meu de copil. Când tata a intrat în clasă, inima a început să-mi salte de mândrie. Era un bărbat chipeș, înalt, cu buze frumoase. Râdea, dezvăluindu-și dinții albi. Învățătoarea și-a ridicat privirea și s-a îmbujorat. Rânjind, și-a închis cartea. — Copii, a venit tatăl lui Bintu. E african. Nu-i așa, Bintu? Spun asta, pentru că poate copiii nu au mai văzut niciodată un negrotei. Tu ești obișnuită. Dar ei nu, să știi. Mi-am luat ghiozdanul și m-am îndreptat spre ușă, fără să spun nimic. Tata și-a dres glasul, s-a aplecat și m-a îmbrățișat. Avea un plasture peste tăietura de la gât. Nu știu cine a dat startul, dar deodată colegii mei au năvălit chirăind spre noi, cu mâinile în aer. Toți voiau să-l atingă pe tata. Cu degetele lor hrăpărețe, i-au smuls plasturele, care a aterizat învârtindu-se pe podea. În acea seară, tata a stat mult timp sub duș. Eu mă tot foiam în pat. Nu puteam să-mi scot din minte imaginea copiilor, cu mâinile ca niște gheare.  

fragment 2

— Nu mă joc cu copiii smezi, pentru că sunt proști și urâți. Mă joc doar cu copiii albi. Pentru că și eu sunt alb. Și blond. La fel ca tata. Finn a zis asta cu sinceritatea pură a unui copilaș, în timp ce sosul roșu ca sângele îi curgea din gură. Eram la masă și mâncam spaghete. Karel, Finn și cu mine. Afară, o ploaie măruntă bătea în geam. Pe trotuar, cartonul cutiilor pentru mutat se descompunea într-un terci cleios. După ce jumătate de an am renovat și am campat în grădină, locuiam în sfârșit în casa noastră de vis. Finn râdea. Peste hainele lui bune purta un șorț din plastic pentru pictură, cu mâneci lungi, pătate cu grăsime. Înăuntru s-a lăsat liniște. Pe stradă, un vecin trecea cu o suflantă de frunze, abia mișcându-și picioarele. Frunzele, ușoare ca un fulg, zburau într-un vârtej de la stânga la dreapta. Potaia lui încerca să le prindă făcând salturi scurte, aprige. În casă continua să fie liniște. M-am ridicat și, de uimire, am dărâmat filtrul de apă. Era marca Brita și avea, asemenea unui iaz în miniatură, un strat verde de alge pe fund. Apa s-a împrăștiat pe masă, picurând pe jos prin spațiile dintre scândurile de lemn pe care le blestemam zilnic, pentru că erau un depozit de firimituri, mărgeluțe și alte prostii. Am șters podeaua cu mopul și am ridicat  cana de apă. Atunci am observat că plasticul filtrului se crăpase. Am oftat. Totul se strica în casa asta. Toarta ceainicului cu flori de pe blat, smalțul ceșcuțelor de cafea din dulap. Reparam cioburile cu superglue, ca să nu fiu nevoită să-mi iau la revedere de la ele. Însă copiii care se frâng nu se lipesc așa simplu la loc.  Căutam un răspuns potrivit, cădeam pradă clișeelor și citatelor lui Martin Luther King. — Nu trebuie să judeci oamenii în funcție de culoarea pielii, ci în funcție de caracter. Cum să-i explici asta, în numele lui Dumnezeu, unui copil? Karel s-a ascuns, ca de obicei, în spatele pianului, un Yamaha alb, îngălbenit de nicotină, care-l ajuta să se exprime atunci când nu își găsea cuvintele. O muzică blândă a umplut camera, iar scăunelul lui Finn scârțâia sub obrăjorii lui care se legănau. Eu am strâns masa și am avut grijă să nu bag cuțitașul din lemn în mașina de spălat vase. În rest, nu mă gândeam la nimic, nu simțeam nimic, în afară de o oarecare ușurare. În mod surprinzător, am constatat că vorbele fiului meu mă linișteau. Confirmau o convingere pe care o nutream dintotdeauna: sunt neagră, proastă și urâtă. Abia atunci am înțeles de ce eram dezamăgită de culoarea pielii lui Finn. Mai întâi de toate, exista instinctul primar de părinte de a mă recunoaște în el, de a-mi vedea ochii, gura, cârlionții reîncarnate în el. Dar era mai mult de atât. În mintea mea răsărea o imagine de demult, a copiilor de la mine din clasă, care tăbărâseră strigând pe tata, zgâriindu-l până la sânge cu ghearele lor. Teama de a fi adus un astfel de copil pe lume. Rușinea de acea teamă. De ce nu puteam să îmi iubesc copilul necondiționat la fel ca celelalte mame?

***

Am comandat un test ADN de la GPS Origins. Auzisem de el la radio: o tânără a făcut testul și a descoperit că nu e de origine turcă, ci armeană. Declarația ei nu îmi dădea pace și, în cele din urmă, am decis să-mi fac cadou un astfel de test. În timp ce făceam comandă pe site-ul GPS Origins, a apărut o fereastră pop-up cu imaginea unui bărbat chelios, cu păr alb și un aer de savant. Lângă el, un chenar cu textul: „GPS Origins este revoluționarul test ADN care te ajută să pătrunzi în detaliu în istoria familiei tale.” Deși era evident doar o strategie de marketing, am apăsat pe „Plătește”. Curiozitatea era mai puternică decât scepticismul meu. Tare m-am mai bucurat atunci când, câteva zile mai târziu, am găsit kitul în cutia poștală. Procedura era simplă: timp de un minut trebuia să-mi frec interiorul obrazului cu un bețișor cu vată și apoi să îl trimit într-un plic la o companie neerlandeză, care la rândul ei avea să îl transmită unui centru din Londra, conform website-ului, „cea mai mare, cea mai renumită și cea mai inovatoare companie pentru efectuarea testelor ADN”. Am urmat pașii cu strictețe. Rezultatul a venit două luni mai târziu și nu a fost chiar surprinzător pentru fiica unei mame flamande și a unui tată congolez. Eram zămislită, în principal, din gene africane, din care 42 la sută aparțineau populației Bantu din Africa Centrală. Se pare că aveam mai puține gene nordice. Acelea proveneau în mare parte din Islanda, Norvegia și Finlanda. „Sângele meu de viking”, așa îmi plăcea să-l numesc. Spre surprinderea mea, aveam și câteva procente de sânge basc, francez și sardinian.  Conform rezultatelor, în fondul meu genetic avea loc o orgie multiculturală. Dar era asta vreo noutate? Nu trebuia decât să mă uit în oglindă. Congo și-a lăsat amprenta în culoarea pielii, în ochii și în părul meu. Cu toate astea, voiam să am originea mea etnică scrisă negru pe alb pe hârtie. Eram într-o continuă căutare de dovezi pentru ce era evident din punct de vedere fizic. În cazul lui Finn, acele trăsături fizice lipseau complet. El n-avea gene de origini africane? — Vreau să-i fac și lui Finn un test ADN, i-am șoptit lui Karel. Trebuie să știu dacă genele lui au legătură cu Africa. — Încetează. Karel era împotrivă. Iar profesorul pe care îl vizitasem cu câțiva ani în urmă, spunea că lucrurile astea nu sunt atât de simple. Însă eu voiam dovezi. Pentru mine, pentru tata. Așa că am comandat un al doilea test ADN și noaptea m-am strecurat în dormitorul lui Finn, ca să-i frec interiorul obrazului cu un bețișor cu vată.