CAPITOLUL I

Nu vreau să spun prea multe, dar eu zic că totul a început s-o ia la vale cu Tom Keller atunci când unchii ăia doi ai lui l-au luat noaptea în pădure și l-au pus să facă lucruri pe care un copil de nouă ani n-ar trebui să le facă. Nici tatăl lui, Frank, n-ar fi putut fi de acord cu asta. De fapt, cred că Frank nici nu știa, chiar dacă la acea vreme nu era încă la închisoare.

Dar avea să afle curând, avea să afle ceea ce noi toți aveam să aflăm: Johan și Charles l-au luat pe săracul băiat în timpul celei mai lungi nopți de iarnă în Volvo-ul lor șubred și împuțit, pe sub care au întins sârmă de la o roată la alta și cu care au gonit mâncând pământul pe potecile înghețate ale pădurii, punându-l apoi pe băiat, sânge din sângele lor, nepotul lor, să o ia înapoi de la capătul cărării și să adune iepurii decapitați de pe jos.

Cei doi nici nu s-au uitat în urmă. Erau prost-dispuși ca naiba; animalele erau agitate în  noaptea aia; se apropia o furtună.

Vaporii calzi din interiorul Volvo-ului miroseau cel mai probabil a tutun și transpirație și a iepuri, dihori și fazani morți, pe care deja îi jupuiseră și îi așezaseră în portbagaj. În întuneric, arătau ca o halcă unsuroasă dintr-un animal cu șase membre și trei cozi. De obicei îi băgau atent în fețe de pernă cu nasturii închiși, dar în noaptea aia totul era dezordonat.

În timpul zilei îl învățaseră pe Tom cum să jupoaie: să lase blana de sub lăbuțe, ca să poată vedea clienții din sat că e un iepure sau un dihor, și nu pisica dispărută a vecinilor. Să taie pielea din jurul încheieturilor  desprinzând-o cu degetul mare și arătătorul și trăgând-o în sus de la labe. Să desprindă restul cu încă o tăietură de-a lungul cozii, fără să atingă carnea – ca o haină întoarsă pe dos.

La lumina zilei, Tom a deprins rapid procesul; sub luna cenușie, totul s-a transformat repede într-o mizerie de nedescris.

Ceilalți doi n-au pus umărul la treabă. Au rămas înăuntru, privind fix la parbrizul aburit al mașinii. Fără să spună nimic. Uneori Johan și Charles puteau petrece o noapte întreagă pe drum fără să scoată vreun cuvânt, în afară de „băga-mi-aș”. Dacă unul din ei se împiedica într-o baltă adâncă, băga-mi-aș. Dacă un animal fugea înainte să-l poată doborî cu pușca Lee-Enfield pe care Frank o cumpărase de la un canadian după război: băga-mi-aș. Și băga-mi-aș au zis și acum, când după un sfert de oră Tom nu se întorsese cu iepurii decapitați.

Charles, cel mai tânăr, a luat Lee-Enfield-ul și farul de motocicletă pe care îl transformaseră în lanternă, a sărit din mașină și a trântit ușa. Fratele mai mare, Johan, a dat din cap și l-a urmat, mergând ca de obicei cu pași greoi.

Nu semănau deloc. Johan, la cei douăzeci și cinci de ani ai lui, avea deja chipul unui bărbat în toată firea care, după o viață de trudă, nu mai putea decât să privească în față cu amărăciune, fără să spună nimic. O față brăzdată, plină de riduri, julituri și fire de barbă aspre, răsfirate. Charles era mai vânjos și cu cinci ani mai tânăr și doar mustața încăpățânată îl făcea să pară oarecum matur, ca și cum ar fi fost propriul lui șef și nu doar fratele mai mic și mârșav al celui mai mare idol și mentor al său. În sat i se spunea Șarel, iar tot Șarel își spunea și el, ca și cum nimeni din familia Keller nu și-ar fi putut permite un nume atât de distins și franțuzesc precum Charles și pe care să-l mai și pronunțe fără nicio rușine într-o franțuzească distinsă. Era o pramatie, cu păr lung și unsuros care de la spate arăta ca o perdea de muște; opusul lui Johan cu ceafa lui groasă și părul tuns la milimetru. Cum îți  dădeai seama că totuși sunt înrudiți: aceleași salopete de blugi murdare, aceleași șepci albastru-închis, înjurături constante printre dinți. Așa mergeau ei înapoi pe cărare.

Încă puțin și se lumina. Iar odată cu lumina, urma să vină și paznicul de vânătoare, iar odată cu paznicul, urma să vină și poliția dacă exista chiar și cea mai mică suspiciune că și-ar fi făcut iar de cap cu Volvo-ul. Noroiul întărit de pe cizme devenea cu fiecare pas din ce în ce mai greu. Frank i-ar fi omorât dacă se întorceau fără Tom. Oh, mai bine le-ar fi rupt el gâtul, atunci s-ar fi terminat acolo și toată lumea ar fi scăpat de drama de după. Dar l-au găsit, stând în lumina puternică a farului de motocicletă, între ciulinii și urzicile de pe marginea cărării, tremurând și scâncind, exact așa cum te-ai aștepta să găsești un copil de nouă ani într-o astfel de situație.

Johan i-a văzut picioarele tremurânde ițindu-se dintre buruienile înalte și, după câțiva pași mari, și-a coborât privirea spre Tom, care zăcea pe burtă, și avea mâna prinsă în aceeași capcană în care era și un iepure. Iepurele, de talie medie și cu blană de un alb gălbui, era pe jumătate mort. Abia dacă mai mișca, iar piciorul stâng din spate era în mare parte retezat de sârmă.

Dacă Tom a vrut să-l elibereze sau să-i curme suferința, nu știe niciun suflet de om, pentru că nu a vorbit niciodată despre asta, nici după ce și-a lăsat toată familia în urmă și cu atât mai puțin când, după accident, a fost nevoit să se întoarcă ca o potaie cu coada între picioare și să locuiască iar la ei în casă, să fie îngrijit și hrănit de ei de trei ori pe zi ca o potaie, să stea legat în curte ca o potaie, până-l scotea cineva la plimbare. Dar era ceva la iepurele ăla prins în capcană pe jumătate mort, ceva care îl făcea diferit de toți ceilalți iepuri morți țepeni pe care îi văzuse până atunci, ceva ce l-a determinat pe Tom ca, după acea noapte, să nu mai iasă niciodată cu cei doi, oricât de important era să se simtă apreciat de ei.

cu cât tragi mai tare, cu atât îl strangulezi mai mult, i-a zis Charles.

Băiatul a continuat să zacă acolo câteva secunde nemișcat, tremurând pe pământul rece.

Johan și-a scos cleștele din salopetă și a tăiat capcana, Tom și-a eliberat mâna cu o smucitură. Și-a strâns-o la subraț, s-a răsucit pe spate și a privit în sus la cei doi căpcăuni. A reușit să-și stăpânească plânsul și să-l reducă încet la un scâncet slab. Iepurele a început să șchiopăteze pe cărarea pădurii, târându-și piciorul, care-i atârna, peste o băltoacă înghețată.

Johan l-a apucat pe Tom de mâna liberă și l-a ridicat în picioare. Charles i-a împins patul puștii Lee-Enfield în stomac, uitându-se la el lung, cu ochii lui agresivi, cu ochii lui injectați, a căror privire îl loveau pe băiat în cap mai tare decât arma în intestine. Tom a început iar să se văicărească.

termină-l. Charles și-a ațintit involuntar privirea spre țeava puștii, ceea ce a părut să-l tulbure pentru o clipă, de parcă și-ar fi văzut propria moarte. Doar l-a înfuriat și mai tare. A împins încă odată patul puștii în stomacul nepotului său.

Tom a căzut pe spate, în ciulini, dar s-a ridicat rapid. Văicăreala s-a oprit. A luat Lee-Enfield-ul și l-a dus la nivelul ochilor, încercând să-și stăpânească pe cât posibil tremuratul în timp ce îndrepta țeava armei spre iepure. Se târâse deja surprinzător de departe, era un mic luptător. Tom a scos un scâncet slab.

termină-l odată, băga-mi-aș. Charles a stins farul. Primele raze ale dimineții pătrundeau deja printre crengile goale ale copacilor.

Lumina făcea totul să pară cenușiu – ciulinii, gheața subțire de pe bălți, cărarea lungă din pădure, pajiștile nesfârșite din spatele copacilor, șirurile îndepărtate de arini și gardurile vii, toate erau acoperite de un cenușiu lipsit de speranță și perspectivă, cu atât mai mult cei trei și iepurele șchiop, care stăteau acolo și se uitau unul la altul lipsiți de speranță, prinși într-un impas: cel mai în vârstă mai degrabă nerăbdător, cel mijlociu agresiv ca un câine uriaș, iar cel mic pur și simplu îngrozit.

Și, în cele din urmă, ăsta a fost momentul, știu sigur, toți cei cărora Johan le-a spus povestea în săptămâna aia la motocross puteau să știe, ăsta a fost momentul în care asupra tânărului ăluia a fost pus un blestem. Tom s-a mai uitat o dată spre Charles cu ochii lui albaștri și triști, s-a uitat iar spre iepurele șchiop și, într-un final, și-a închis ochii atunci când s-a întâmplat.

Pentru prima oară în viața lui, Tom Keller a împușcat ceva trăgând cu o armă mare.

FRAGMENT DIN CAPITOLUL 3

Nu s-a născut pe motocicletă. Oamenilor le place să zică chestii din astea, datorită titlurilor din ziare, a premiilor și mărețelor promisiuni, care ar fi putut deveni realitate, dacă tânărul sănătos și cu un viitor promițător nu ar fi fost brusc rănit grav la vârsta de douăzeci și patru de ani, în acel accident. Născut pe motocicletă. Dar nu asta e povestea. Legat de nașterea lui Tom, familia Keller nu a făcut decât să tacă, iar noi ceilalți să șoptim.

Întregul sat murmura povestea. Din ușă în ușă, pe stradă, la magazin, atât de precaut, de parcă copacii căpătaseră brusc voce și șușoteau zvonuri. Despre acea seară nefericită, seară care ar fi trebuit să fie una fericită. Despre acea cameră întunecată și neîncălzită cu cele șase suflete care, în acea seară, ar fi trebuit să devină șapte.

Au rămas șase. Patru din ele cu acea privire inconfundabilă, acea privire cu ochi de pitbull care erau o idee prea depărtați, acea privire de neînduplecat, pe care noi cei de aici o numeam privirea Keller, deși fusese odată privirea Bannink, pe care frații Frank și Johan și Charles o moșteniseră la naștere de la mama lor, Netta, dar care, la fel ca Netta Bannink însăși, devenise proprietate a familiei Keller în ziua în care ea se căsătorise, acea zi nefericită în care întreaga ei identitate, inclusiv privirea, a fost absorbită de acel neam. În acea cameră era chipul ei pus pe patru capete diferite, care, în jurul unui pat plin de vase  de fier, priveau toate cu buzele strânse către părintele Lubbelink în timp ce făcea tot posibilul ca femeia care urla în pat să rămână în viață în timp ce ea însăși crea viață.

Inițial, Netta însăși asistase nașterea. Cel mai probabil, ea a cerut să asiste. Cu numele Netta Banink, a figurat o singură dată provizoriu ca moașă; cu numele Netta Keller, a considerat că experiența de atunci, în ciuda lipsei unei diplome sau măcar a vreunor cunoștințe actualizate, ar fi de ajuns pentru a putea păstra ritualul nașterii nepotului în interiorul propriului clan. Când lucrurile au început să meargă prost, nu a știut la cine altcineva să apeleze decât la preot.

Biserica Martinus nu mai văzuse de ani buni o liturghie fără ca Netta să fie prezentă. În spate, în partea dreaptă, machiată puternic, cu ochi de pitbull fixați stoic asupra corului și a bărbatului carismatic care predica, ținându-și corpul ei mic rigid și nemișcat pe banca incomodă din lemn, indiferent dacă restul bisericii stătea cuminte în picioare sau îngenunchea sau se apropia pentru împărtășanie. Ea murmura pe tot parcursul liturghiei, de la psalmul 56 până la obligatoriile rugăciuni ale Fecioarei Maria, dar rămânea acolo toată slujba, în fiecare săptămână, singură pe o bancă, ce nu se umplea.

Banca nu se umplea chiar și dacă biserica era plină de oameni.

Banca nu se umplea chiar și dacă oamenii erau nevoiți să stea în picioare pe culoarul din mijloc.

În mod normal, ai chema o ambulanță atunci când nora ta e pe punctul de a sângera până la moarte – Netta a chemat singura persoană în care ar putea avea încredere dintr-o biserică plină de oameni.

Despre noră (soția lui Frank, mama lui Tom care nu avea să mai devină niciodată mamă) știam că era germancă – nemțoaică, ar fi zis mama mea, dacă mai era printre noi. Era mai în vârstă decât Frank, mai știam și asta. Dar nimeni nu știa cum dăduse de ea, nimeni nu o văzuse vreodată, cu excepția preotului și nici el n-o văzuse decât de două ori. Prima oară, atunci când le-a oficiat căsătoria, într-o seară de luni, când biserica era atât de goală încât nici nu se obosise să facă mai multă lumină în afară de două lumânări aprinse pe altarul de marmură, astfel încât cei șase (aceiași șase: preotul Lubbelink însuși, Netta, Charles – pe atunci încă un drac de copil de zece ani, Johan și Frank – abia ieșiți din copilărie, și germanca) au fost  nevoiți să celebreze acea uniune sfântă și păcătoasă în beznă, nesiguri, încrezându-se orbește într-un viitor care nu se întindea mai departe decât lumina tremurată a lumânărilor.

A doua oară când preotul a văzut-o a fost jumătate de an mai târziu, noaptea în care Tom Keller a venit pe lume în camera aia neîncălzită, în timp ce mama lui părăsea aceeași lume. Lubbelink n-a putut schimba nimic. S-a întâmplat când s-a auzit o bufnitură, unul dintre vasele de fier s-a trântit pe podeaua de lemn, ochii lui Frank Keller au urmărit pentru un moment cum se rostogolea pe scânduri. Când și-a ridicat din nou ochii spre pat, se terminase deja. O bufnitură, așa cum se întâmplă mereu astfel de lucruri. Tom se născuse, dar în cameră se aflau în continuare nu mai mult de șase suflete.