Aurora, Alexito și Nena își petreceau dimineața la masă, făcând retușuri la haine și exersându-și în același timp franceza. Nena era tăcută. În ultimul timp, părea să-și fi pierdut motivația. Stătea mai mult în camera ei și, cu excepția lui Alexito și a părinților ei, nu voia să mai vadă pe nimeni. Atunci când profesorii îl întrebau îngrijorați dacă știe ceva de absența bruscă a surioarei sale, Alexito nu spunea nimic.

Dintr-odată, s-a auzit o bătaie în ușă. Nena a făcut ochii mari. În ultima vreme se speria din orice. Mama i-a făcut un semn liniștitor din cap și apoi a deschis ușa. Bărbații au intrat în casă ținându-și mâinile așezate pe umflătura dintr-o parte a pantalonilor.

— Am venit pentru Alejandro, a zis un bărbat cu părul pieptănat pe spate.

Aurora s-a uitat spre Nena și Alexito și le-a zâmbit. 

— Totul bine, le-a zis ea, dând apoi aprobator din cap în direcția agenților.

— Mișcă-te naibii odată! a țipat un alt agent.

Aurora a tresărit, a urcat grăbită scările și l-a trezit pe Alejandro.

— Au venit, a șoptit.

El a dat din cap și i-a șters o lacrimă ce îi curgea pe obraz.

— Nu plânge, am o vârstă, a spus încet.

Aurora i-a întins cămașa și o pereche de încălțări curate, iar Alejandro și-a înfipt pistolul în blugi. 

—Nu mă iau ei așa, cu una, cu două, a mormăit el.

Înainte să coboare, s-a mai întors o dată către ea, spunându-i cu voce scăzută:

— Îmi pare rău pentru tot.

Soția lui a scuturat din cap, s-a dus la el și l-a sărutat pe frunte.

— Ai făcut tot ce ai putut, a zis ea.

El a sărutat-o pe buze, apoi s-a întors cu spatele. I-a luat-o înainte, coborând scările lent. La parter n-a văzut decât spatele micuței Nena care stătea la masă.

— Sunt afară? a întrebat el. 

Nena s-a întors spre el.

— Au plecat, a spus încet. S-a dus Alexito cu ei.

*

— Cum de ai ales să faci asta? 

Alexito a adresat întrebarea unui alt recrut ce stătea lângă el, pe podeaua rece. Era un băiat firav, cu gropiță în bărbie și ochelari pătrați, în spatele cărora se ascundeau ochi mari. Alexito și acel băiat stăteau deja de o oră unul lângă altul, tăcuți.

— Una vez que tocaste al diablo, el vendra por ti, a răspuns băiatul.

Era o zicală cunoscută: odată ce te-ai atins de diavol, vine după tine.

— N-avem bani să plătim operația de apendicită a lui soră-mea. D-aia am ajuns să stau o dată de pază pentru cartel. Am făcut atunci mai mulți bani decât tatăl meu într-o lună, continuă băiatul. Și, după ce am început, nu am mai putut – nu mi s-a mai dat voie să plec.

Rânjea, însă ochii lui nu căpătaseră nicio sclipire.

— Pentru băieții ca noi, familia și onoarea valorează mai mult decât viața.

Alexito l-a bătut pe băiat pe umăr, încercând să-i zâmbească și el.

— Ce rost ar mai avea să îmbătrânim? a mormăit el.

Băiatul a dat din cap a aprobare, scuipând apoi scobitoarea pe care tocmai o rumegase.

— Exact.

— Vizitele la dentist sunt din ce în ce mai dureroase, a zis Alexito rânjind. Te miști mai greu.

Băiatul a aprobat iar din cap și a adăugat:

— Și sexul e mai prost.

Alexito s-a uitat la băiatul de lângă el, care probabil nu făcuse niciodată sex, la fel ca el.

Atunci s-a deschis brusc ușa glisantă. O apariție scundă s-a apropiat de ei lent. Purta o bluză neagră, pantaloni negri, și cizme. Dintr-o singură mișcare, cei doi băieți și ceilalți din jurul lor s-au ridicat în picioare.

— Puștilor, bine ați venit! Eu sunt García, noul vostru lider, a spus bărbatul pe care aceștia îl știau din ziare.

Acesta a dat din cap spre Alexito.

— O să rezolv totul pentru tine.

Alexito se întreba ce însemna acel tot, dar nu a spus nimic. Vorbitul era rezervat pentru acasă.

García s-a uitat la el și a spus, parcă citindu-i gândurile:

— Aici faptele vorbesc pentru tine. 

A făcut un semn din cap către băieți, continuând:

— Și faptele bune. Eu ajut oamenii săraci, zise García, uitându-se pentru un moment afară. Trebuie doar să nu ne trădezi.

Și-a dus mâna către capul lui Alexito.

— Ai bucle frumoase, i-a spus încet. 

S-a aplecat, până ce gura i-a ajuns fix deasupra gurii lui Alexito. Mirosea a țigări, transpirație și usturoi.

— O să rămâi cu noi? O să ai grijă să-i lăsăm pe cei dragi ție în pace? O să faci destui bani pentru ei?

Alexito a aprobat din cap, privindu-l pe García.

— Da.

García a făcut un pas înapoi, privindu-l cu o surprindere prefăcută.

— Da? Cum așa?

Alexito și-a îndreptat spatele și, încercând să nu clipească, răspunse:

— Vorbesc patru limbi.

García a început să rânjească, apoi s-a îndepărtat.

— TU! Hai, vino după mine, a spus atunci când aproape că deja ieșise pe ușă.

*

— Chestia asta e doar o manifestare a neoliberalismului, i-a spus García când Alexito era în prima „zi de stagiu” – cum o numea García. Nu suntem cu nimic mai rău decât europenii sau americanii. Totul e de vânzare. Așa funcționează lumea acum.

Împreună, recrutau migranți și copii din familii sărace. În mare parte, copiii veneau de bună voie. Pentru o mică misiune García le oferea la schimb o săptămână de mâncare copioasă. Uneori veneau părinții – cei mai săraci dintre săraci sau slabi psihic – să își aducă proprii copii. Copiii erau puși să stea de șase și să atenționeze dacă se apropia poliție, FBI sau membri din alte carteluri. Dar dacă vreun copil voia să plece, n-avea voie. „Cine intră în cartel, rămâne în cartel – asta e regula de aur. Viața în cartel nu ține mult, la fel cum și cele mai frumoase flori înfloresc și se duc repede.”, spuse García. Atunci când unii copii dădeau alarma la momentul greșit, îi omora cu mâna lui, le trăgea un glonte în gât. Alexito nu-l văzuse niciodată făcând asta, însă știa că asta se întâmplă, toată lumea știa. A încercat să-i avertizeze pe ceilalți copii. Când venea cineva să-și aducă copilul acolo, îi trimitea înapoi acasă. Ba mai mult, de două ori a dus un copil în alt sat, și i-a sunat mama. Avea și o soluție mai de laș: să-l evite pe García.

Pe deasupra, încerca să se asigure că se ocupă de negocieri, acolo unde nu erau implicați civili. Și așa au trecut două săptămâni. În acele două săptămâni, lucrase constant cu agenți militari, guvernatori și polițiști – pentru suma potrivită, poți convinge pe oricine. Aceștia se ocupau să „pună presiune” (ce făceau exact, nu știa, dar putea să intuiască; în orice caz, întotdeauna obțineau produsele potrivite pentru suma potrivită) și adesea lucrau ca oído: urechea ce ascultă în locurile în care sunt oferite informații importante.

Într-o zi, García i-a spus:

— Săptămâna asta, fără negocieri. Câteva zile ai grijă de musafirul nostru împuțit. Singur.

— Cine?

— O să vezi.

Alexito s-a găsit stând de unul singur în fața unei celule improvizate într-unul dintre depozite. Prizoniera, o fată de șaptesprezece sau optsprezece ani – aceeași vârstă ca el –, îmbrăcată cu niște pantaloni rupți și un tricou vechi, nu făcea nicio încercare de a evada. Stătea într-o cameră cu o oliță, o pătură și nimic mai mult. Alexito stătea în pragul ușii.

La fiecare jumătate de oră își arunca privirea către ea să vadă ce face. În restul timpului, încerca să se concentreze să învețe franceză; García îi dăduse voie. Ba chiar trebuia, pentru că în săptămâna ce urma era nevoit să sune în Coasta de Fildeș și Mali, iar pentru asta trebuia să vorbească franceză fluent. Așadar, Alexito citea și tot citea. Ieșea doar ca să ia mâncare pentru el și pentru fată, încuind atunci ușa. În rest, nu vorbeau unul cu celălalt, fiecare stătea în colțul său. Dacă el se uita la ea, fata își muta privirea în altă direcție. Habar n-avea ce ochi avea. Înnebuniți, probabil. Avea spatele încovoiat și întreaga încăpere mirosea a urină, chiar dacă olița era într-un colț al camerei și avea o chiuvetă enormă în care s-o golească.

În timpul primei zile, el și-a dres glasul de câteva ori, însă ea nu a reacționat în niciun fel.

Când s-a trezit în mijlocul nopții, a privit camera în care se afla. Asta se alesese din viața lui: să se trezească și să țină o fată prizonieră.

Fata stătea cu spatele la el, pe vine. Își făcuse mâinile căuș și le ținea sub bazin, umplându-le cu urină. El o privea fix. Oare vedea bine? Da, nu se înșelase. Și-a dus mâinile deasupra capului și și-a turnat urina pe brațe. După aceea, a mai urinat încă puțin în palme și și-a uns picioarele. Deodată și-a ridicat ochii către el. În secunda următoare și-a mutat privirea, timorată ca o pisică, s-a ridicat în picioare, îndreptându-se în celălalt colț al camerei și s-a așezat, cu capul pe brațe. Alexito și-a scuturat capul, s-a dus să se așeze la loc pe scaunul de paznic și a închis pentru un moment ochii. Îl durea spatele.

În vis – visul care nu-i dădea pace în ultima vreme – vedea un copil cu pistolul lui García la tâmplă. Copilul urla. S-a trezit tresărind și și-a șters lacrimile. Dintr-odată o privea pe prizonieră în ochi. Venise chiar lângă el. Îl privea calmă în timp ce îi întindea paharul ei cu apă.

— Ai visat urât, a zis ea.

Avea o voce joasă și prietenoasă.

— Bea.

El a ezitat, și-a șters încă o lacrimă,  apoi a luat paharul din mâna ei și a început să bea.

A rămas puțin timp uitându-se în gol, cu paharul în dreptul feței. Apoi s-a uitat înspre ea.

— Vrei să-ți aduc apă și săpun? a șoptit el după un moment. Am niște bani în plus. Și încă nu ne verifică.

Ea se uită la el cu o privire surprinsă. El se uită la ea și apoi la mâinile lui.

— Mirosul, am văzut că ai..., a mormăit el. De ce faci asta?

Fata a scuturat din cap, răspunzând ușor:

— Sunt șanse mai mici să fiu atinsă.

Alexito și-a îngropat capul în palme. O bună bucată de timp n-a făcut altceva decât să privească podeaua, după care s-a ridicat la loc:

— Eu nu sunt așa, a îndrugat el.

Ea a dat din cap. El a privit în jur, către camera goală în care se aflau, depozitul rece din spatele lor și către nimicul întunecat. Atunci a început să-i vorbească despre mama, tatăl și sora mai mică. Pe care îi proteja prin ceea ce făcea. La care se va întoarce, odată ce – de îndată ce se va fi răscumpărat de aici. Unui membru al cartelului i-a reușit odată. Atunci a început și ea să vorbească. La început foarte rar, apoi din ce în ce mai mult. I-a vorbit despre satul în care s-a născut din sud-vestul Mexicului, acolo unde mâncarea era ruptă din rai, pomii erau pictați în toate culorile, iar oamenii erau atât de primitori: puteai să te plimbi acolo din casă în casă, cu buzunarele goale și să supraviețuiești ani întregi – oamenii împărțeau tot ce aveau. Și apoi mai erau și petrecerile. Și muzica.

După o oră de vorbit au adormit amândoi. El pe scaun, iar ea pe pătură, în dreptul lui, ca un câine. Când Alexito s-a trezit, soarele lumina încăperea prin ferestrele mici. Ea încă dormea. A ieșit, încuind ușa în urma lui. Din banii pe care îi avea în buzunar i-a cumpărat o salată, vitamine, ceai, un torta, un prosop, săpun și o rochie bleu. Mândru, s-a întors cu ele în celulă.

— Pentru atunci când o să pleci de aici, șopti el, iar ea zâmbi.

— Mulțumesc.

Atunci a sunat telefonul.

— Vine Ramírez să te înlocuiască, s-a auzit vocea lui García de la celălalt capăt. Tu vii la prima discuție cu Mali, să traduci din franceză. S-au mișcat mai repede. Acum. Grăbește-te.

S-a ridicat în picioare, făcând un semn din cap către fată.

— Vine Ramírez, eu trebuie să plec.

Fata a răspuns dând din cap și, zâmbind, a spus:

— Mulțumesc. Pentru tot.

Afară, soarele îi încălzea fața, iar în mașină fredona un cântec. Poate că viața în cartel nu era atât de rea, până la urmă. Îți puteai arăta puterea. Aveai spațiu. Puteai să însemni ceva.

În acea seară, a aflat că fata se spânzurase în celulă, cu cordonul unei rochii bleu.

*

Alexito a ajuns acasă în zorii zilei, odată cu primele raze de soare. Mama stătea îmbrăcată la masă, așteptându-l, iar el a înțeles că în acea noapte, și în toate nopțile de dinainte, ea stătuse neîntrerupt să-l aștepte.

— Nu-i nimic, a spus el și s-a așezat, luându-i mâna s-o sărute. Nu mi se întâmplă absolut nimic. Vorbesc limbi străine. Însemn ceva pentru ei.

Se ridică în picioare.

— Îmi iau doar câteva haine și apoi mă duc, mă așteaptă afară.

Încerca să se uite ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ochii mamei sale, care se umpleau de lacrimi.

— Te-au făcut unul de-al lor, a mormăit ea, așezându-și mâna moale pe obrazul lui. Sclavul lor.

El i-a luat mâna între ale lui.

— E singura cale. Altfel vor distruge totul. Vă vor distruge.

Voia s-o spună cât mai delicat, dar vocea îi era răgușită.

Aurora a dat din cap.

— O să păstrez în fiecare zi un torta pentru tine, a spus printre dinți. În caz că mai treci noaptea pe aici.

L-a privit vreo două secunde, apoi a adăugat:

— Să nu mori. Învață limba care te ține în viață.

După ce a ieșit din casă, s-a mai uitat încă o dată în urma lui. Tatăl stătea pe scări în pijamale și se uita în podea. Mama și surioara îl priveau. Aurora se sprijinea de Nena. De când o văzuse pe Nena ultima oară,  mai crescuse sigur vreo doi centimetri și stătea un pic mai cocoșată. Lacrimile ce le curgeau pe obraji și privirile lor pline de dragoste erau insuportabile.

— Alexito, nu te duce, a șoptit mama lui. Te ascundem noi.

Cu toate astea, nu mai era de mult timp vorba despre a se duce sau nu. Avea o singură alegere, iar o singură alegere nu era de fapt nicio alegere.