1889

În fața eșafodului, ale cărui grinzi sunt acoperite de chiciură, stă călăul. Zăpada i se lipește de gambeta neagră. Lângă el se află fiul său cel mare, îmbrăcat și el în negru, cu ochii vii, mâinile tremurânde, hotărât să facă impresie. Are optsprezece ani, pe bărbie i se uscaseră câteva picături de sânge după bărbierit, se spune că aceasta este abia a doua sa execuție. Prima avusese loc acum un an, când tatăl lui suferise o afecțiune cardiacă și își pierduse simțul în brațe, așa că fiul a fost nevoit să-l înlocuiască și a executat condamnatul cu o mână atât de sigură, încât gazetele l-au numit succesorul său cert. Al doilea ajutor este un tânăr student la medicină, care obținuse slujba întâmplător, după ce îl întâlnise pe călău într-o cârciumă locală. Se spune că nu se temea de cadavre, deoarece văzuse deja câteva în timpul studiilor și era atras de ideea de a câștiga bani ușor – dar acum stă lângă eșafod, tremură din toate încheieturile și se ghemuiește în haina lui de culoare albastru-închis, pentru că nu avea nimic mai călduros, dar nici mai închis la culoare. Soldații stau umăr la umăr în jurul eșafodului, cu mustățile tremurând de ger. În spatele lor se îmbulzesc spectatorii, printre care mă aflu și eu, striviți cu toții de zidurile reci ale închisorii. Prin ferestrele cu gratii ale celulelor se uită toate vagaboandele, tâlhăroaicele, ucigașele și cele care își lepădaseră copiii, tremurând de ușurare că astăzi nu e rândul lor, dar incapabile să-și ia ochii de la teatrul morții.

Din cer se aștern fulgi mici și ascuțiți ca praful de sticlă, iar frigul ne zguduie pe toți, dar rezistăm. Majoritatea spectatorilor și-au scos mănușile și și-au legat mâinile cu rozarii, unii ridică icoane spre cer. Alții scriu în carnete, pe care le sprijină pe încheietura mâinii sau pe umărul spectatorului din fața lor. Toți își întind gâturile, încercând să vadă în întregime spânzurătoarea proaspăt construită și să se uite în cufărul de piele deschis al călăului, plasat  la picioarele lui. Și eu mă întind pe vârfuri, deși, deocamdată, nu e nimic de văzut, și îmi acopăr gâtul cu mâna goală.

În acel moment începe să bată toba.

Se aude scârțâitul porților care se deschid.

Krista intră în curte însoțită de temnicerul-șef și de duhovnicul închisorii. Poartă o rochie de culoare deschisă, cu gulerul desfăcut, iar tendoanele gâtului i se încordează. E legată cu o curea de piele care îi strânge brațele în jurul corpului. Spectatorii se împrăștie în fața ei precum marea în fața lui Moise, tobele răsună, soldații stau în poziție de drepți. Krista urcă cu pași siguri spre eșafod. Preotul apropie crucifixul și Krista își apropie gura de el. În același timp cu mișcarea buzelor ei, câțiva admiratori din public ridică icoane. Între timp, fiul călăului se așază pe un genunchi, ridică  fusta fetei și începe să-i lege picioarele. Cineva de lângă mine râde. „Trebuie mai sus, băiete!” Răspunsul e însă doar o liniște mormântală. Mă ridic pe vârfuri. Krista are pantofii încălțați pe picioarele goale, iar picioarele ei vinete se văd sub frânghii. În timp ce fiul călăului strânge funiile cu un zâmbet aproape compătimitor, studentul la medicină, cu o expresie curajoasă, încearcă rezistența lațului de deasupra capului ei. Preotul îndepărtează crucifixul de la gura Kristinei și îi face semnul crucii pe frunte, cu degetul. Apoi, ajutoarele o trag pe trapă. Îi pun capul în buclă. Când bucla îi atinge gâtul, respirația Kristinei se îngreunează. O copleșește gândul că nu mai există scăpare. Este captivă, bucla se strânge, respiră greu, brațele i se întind în legături, tendoanele de la gât i se încordează, sufletul poate este împăcat, dar corpul se răzvrătește. Buzele îi tremură. Vrea să spună ceva! Amuțește, tobele bat prea tare, iar din cauza efortului i se scurge salivă din gură. Tobele răsună.

Reușesc să-i citesc pe buze, sunt mereu aceleași cuvinte.

— Am văzut-o! Sunt nevinovată!

Mă arunc înainte, mă strecor printre doi bărbați în paltoane, doar ca să fiu prinsă de doi soldați, iar zgomotul puternic al tobelor îmi oprește strigătul. Încerc să mușc din palma care îmi strânge fața, să mușc pielea neagră a mănușii, dar nu reușesc, la fel cum nu reușesc să mă eliberez din brațele care mă strâng, îmi înfig picioarele în pământul înghețat și mă opun cu toată forța pe care o am, dar nu e suficient, cele două trupuri mă apasă cu ușurință, îmi îndoaie genunchii și mă doboară, spânzurătoarea dispare din peisaj și nu mai văd decât un zid întunecat de cizme și de pantaloni, iar când mă ridică din nou cu forța, este exact la timp pentru a o vedea pentru ultima oară pe Kristina în viață. Ochii noștri se întâlnesc pentru o secundă. Plămânii ei trag aer pentru ultima oară. Nu mai aud însă ce vrea să spună – doar scârțâitul trapei care se deschide.

Apoi, frânghia se întinde sub greutatea corpului ei.

Se aude un strigăt înăbușit și o pocnitură, apoi ne cuprinde liniștea.

Frânghia, care este prea scurtă, scârțâie. Picioarele Kristinei, legate strâns între ele, caută cu disperare un teren solid.

Călăul și fiul său schimbă priviri îngrozite, frânghia este prost măsurată, moartea devine nedemnă. Studentul la medicină se îndreaptă spre frânghie, probabil vrea să o taie, dar temnicerul-șef îl oprește. Cineva din public leșină, gemând. Corpul Kristinei continuă să se zbată, ochii i se dau peste cap, brațele încearcă să se elibereze din strânsoare. Nu pot privi, dar în același timp știu că nu trebuie să pierd nici o secundă.

Lupta mortală durează ceasuri întregi, timp în care eu nu clipesc, nu respir. Durează o veșnicie, dar în sfârșit, în sfârșit corpul renunță la luptă și sufletul ei pornește spre ceruri.

Lângă mine, doi bărbați duc un gazetar care leșinase în timpul execuției.

Un medic se apropie de Krista și îi desface rochia pentru a verifica dacă respiră. Se aude clopotul de înmormântare. Preotul ridică crucea. Bărbații din jur își descoperă capetele. Soldații mă eliberează, iar eu mă prăbușesc la pământ ca un sac de zdrențe. Fiul călăului se întoarce cu spatele la cadavru și se clatină pe scări,  cuprins de o greață cumplită. Studentul la medicină are o batistă la gură și încearcă să se strecoare de la spânzurătoare la poartă, dar spectatorii nu-i fac loc, gazetarii îl apucă de mâneci, așa că el strigă și agită brusc mâinile pentru a-și face loc. În acel strigăt se află toată durerea lumii, eu însă nu pot scoate niciun sunet. Pentru o clipă, mă întreb dacă și eu respirasem pentru ultima oară. Simt cum zăpada topită îmi pătrunde prin fustă, dar nu pot să mă ridic. Și apoi văd.

În loc să se îndrepte direct spre ieșire, spectatorii trec pe lângă spânzurătoare, unde atârnă încă trupul Kristinei. Pentru o clipă nu văd ce fac, dar apoi îmi dau seama. Scot din buzunare câte o brișcă și taie așchii din stâlpul spânzurătorii. Le ascund apoi în batiste sau între paginile cărților de rugăciuni. Nu înțeleg ce înseamnă asta. Mi se pare o blasfemie, ca și cum ar tăia unul câte unul șuvițe din părul ei, dar nu am puterea să spun nimic. Până când curtea nu se golește și nu încep să o coboare pe Kristina în sicriu, nu sunt în stare nici măcar să mă ridic. Speram că va arăta ca și cum ar dormi. Dar fața ei este încă în spasmele morții, ochii sunt larg deschiși, gâtul rupt spre stânga. Cu mâna tremurândă, mă întind și îi ating părul, buzele întredeschise. În fața ochilor încă îi mai văd corpul prăbușindu-se. Nimic din ceea ce speram în adâncul sufletului meu nu se întâmplase. Cerul nu s-a deschis, porumbelul alb nu și-a luat zborul. Nu s-a întâmplat niciun miracol. A murit ca un om în carne și oase. Nu este miraculoasă, nu este sfântă, e doar o fată care nu a apucat să împlinească douăzeci și trei de ani.

Capacul sicriului se închide, este vopsit în negru, are o cruce albă pictată. Gardienii ridică sicriul pentru a-l duce undeva departe, iar eu îl însoțesc atâta cât mă lasă picioarele, cu degetele atingând capacul închis.

„Am văzut-o”. Chiar așa, Krista?

„Sunt nevinovată”. Oare, fiica mea?

1881

Totul a început vara.

În cârciumă nu se putea respira, aveam cămășile suflecate până la subraț, cârpe reci și umede la gât, ferestrele larg deschise. Cu toții aveam părul lipit de gât și ne plângeam că tocmai astăzi nu venise frizerul, căruia îi permiteam de obicei să tundă la una dintre mese, cu condiția ca fiecare dintre clienții lui să cumpere cel puțin un pahar. Iubeam cârciuma în care m-am născut. Mirosea a lemn, a bere și a săpun de ras care, împreună cu părul tuns, se prindea în crăpăturile dintre scânduri. Pereții erau tencuiți în alb și acoperiți cu icoane, în ramele cărora în timpul verii puneam flori uscate, iar iarna ramuri de pin. Atingerea unei mâini de femeie, cum ar spune soțul meu.

La fel de multă atenție acordam și fețelor de masă care acopereau cele opt mese de lemn din încăpere. Odată erau albe, dar spălările și folosirea neîntreruptă le-au îngălbenit. Eu mă îngrijeam însă mereu de fiecare gaură, de fiecare dantelă ruptă, de fiecare pată de sos sau de bere. Soba de teracotă era de un verde smarald, tejgheaua cu robinet era lustruită atât de bine încât o puteai folosi ca oglindă, în spatele ei se aflau două rânduri de pahare, iar deasupra lor două portrete ecvestre, unul al împăratului și celălalt al împărătesei. De după tejghea  intrai în bucătărie, din bucătărie în cameră sau în curte, unde odinioară era grajdul, dar acum se află doar o grămadă de lemne și găinile. Aveam atunci treizeci și cinci de ani, în vara aceea eram văduvă de cinci ani. După moartea soțului meu, noi trei locuiam și munceam în cârciumă: eu, prima și singura mea fiică și Anežka, argata orfană. Numele fiicei mele era scris în diferite variante, Kristina, Kristýna, Kristína, dar nimeni nu-i spunea altfel decât Krista. În acea zi fatidică, am trimis-o în pădure după afine, cu un coș zgâriat și fusta prinsă la brâu.

Fetița s-a dus în pădure, ca în fiecare zi, scriau ei.

Dar la șaisprezece ani nu mai era o fetiță. Terminase școala cu note excelente, era o femeie mai inteligentă și mai isteață decât oricare alta, dar nu-i plăcea să meargă la școală, era slabă de înger, avea încă un chip de copil, inocentă, dar un corp adult, necuviincios, avea părul negru, frumos, lung și bogat, ondulat ca o împărăteasă, o adevărată doamnă, sprâncene dese, gene și mai dese, o mustață fină sub nas și era puțin mai înaltă ca mine, cu un aspect oarecum bărbătesc. La cinci ani, am pus-o pe un scaun în bucătărie și i-am dat un cuțit ascuțit ca să tranșeze, bucuroasă, la opt ani a primit un topor să taie lemne în curte, necioplită, la zece ani era capabilă să rupă gâtul unui pui cu mâna sigură, să-l scurgă de sânge și să-l jumulească, la fel de bine cum putea să ia un sucitor, să lovească peștele în cap, să-l apuce de sub branhii și să-i scoată măruntaiele. Sângeroasă. S-au scris multe despre ea și se vor scrie multe în continuare.

Începea fiecare zi cu un entuziasm pe care oricine i l-ar fi putut invidia.

La fel ca mine, îi era scârbă că munceam din greu într-un han care aproape cădea pe noi / ne cădea în cap. Și că la noi veneau doar Stehlík și tăietorii lui de lemne, care încă de mică o prindeau de șorț și râdeau când nu reușea să se elibereze.

În acea zi, Stehlík stătea înăuntru și bea bere. Bea gratis la mine și, în plus, îi plăteam datoria în fiecare zi, așa că putea să stea liniștit.Cu cât bea mai mult, cu atât mă dorea mai mult. Știam că într-o zi va bea până va ajunge să mă ia cu forța. Îmi era groază de ideea că eram la mâna unui bărbat pe care nu-l respectam deloc. Trebuia să fiu prudentă. Îi zâmbeam mereu, uneori mă aplecam și îl atingeam ușor, uneori îmi desfăceam nodul din păr, uneori îmi umezeam buzele, îl lăsam să se frece de mine cu genunchiul sau cu brațul, dar imediat mă feream sprintenă. În plus, Stehlík era singurul care îmi ceruse mâna în acei ani. Deși era beat, a fost sincer. Ceva de genul: 

— Lojzičko, nu te-ai gândit niciodată să te măriți cu mine?

În ziua în care Krista s-a dus singură în pădure, m-am gândit iar că aș accepta oferta lui.

În ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplaseră, a afacerii în declin și a reputației proaste, eram încă văduvioară. Până la urmă, toate se mărită. Iar eu am fost întotdeauna mai frumoasă decât toate. În afară de trupul meu tânăr și singuratic, și registrul contabil mă obliga să mă mărit.

În acea zi îi duceam lui Stehlík deja a patra bere. Pe șira spinării îmi curgea o picătură de sudoare, sub fuste mi se încordau mușchii. Stehlík avea mânecile cămășii suflecate și citea gazeta. A ridicat ochii spre mine. Am văzut cât de albaștri avea ochii și cât de sângeriu îi era albul ochilor. 

Am pus paharul în fața lui chiar în momentul în care Krista năvălise în cameră. Arăta îngrozitor. Era palidă, avea mâinile pătate de afine, mov la vârfuri și roșii în palme. Avea pete asemănătoare și pe haine și pe genunchi. Am întins mâna spre ea, dar în acel moment ochii i s-au dat peste cap și a căzut la pământ ca secerată. Și-a revenit imediat ce am atins-o. Avea fața visătoare, pleoapele îi tremurau.

Stehlík s-a aplecat din spatele mesei și a întrebat dacă să cheme doctorul. Anežka a ieșit din bucătărie, a căzut în genunchi lângă Krista și a încercat să o trezească cu apa rece care picura din vârful șorțului ud.

— Krista? Krista, ce s-a întâmplat? Ce ai? Ți-a făcut cineva ceva?

Krista a închis ochii tremurând. Fruntea îi transpirase, gemea înfiorător. Am apucat-o de umeri, am început să o scutur și, în cele din urmă, nu am avut de ales decât să îi croiesc două palme, una pe fiecare obraz, așa cum făceam când era neascultătoare. Cum am lovit-o, capul i-a căzut pe dușumea de parcă și-ar fi dat duhul. Anežka i-a atins ușor părul.

Krista a deschis ochii și a spus ceea ce toate gazetele din țară au repetat apoi ani de zile.

— L-am văzut.

M-am aplecat spre ea. 

— Ce ai văzut, Kristo?

— Cuvântul lui Dumnezeu, șopti ea.