2013

Al douăzeci și patrulea august

Fusta evazată îi dă un sentiment de liniște deosebită. Înainte de a intra pe strada care duce spre parcul Stromovka, se oprește să-și ia o cafea. Își poate permite un mic răsfăț în plus față de buget. Domnișoara bate în casa de marcat și îi dă Danielei restul. Ea mulțumește și ascunde cu grijă monedele în portofel. 

Bea din pahar și se întoarce, indecisă încotro s-o apuce.

Casele înalte din Letná formează o umbră puternică ce se întinde peste piatra cubică și pătrunde în toate ungherele pământului.

Îi convine asta.

La prima vedere, anul acesta, începutul lui august nu pare atât de ostil. Nu e la fel de torid ca de obicei, ci acceptă cu umilință aerul mai răcoros.

Au întâlnire abia peste douăzeci de minute, așa că nu se grăbește. Privește în vitrina unui anticariat mai vechi și, deși găsește câteva cărți care i-ar plăcea, nu intră. Continuă să meargă.

La intrarea în parc, ceva o străpunge pe dinăuntru, chiar în locul dintre coaste și abdomen. Ștefan stă deja lângă lac. Nu citește, nu are nici măcar ochelari de soare. Pare mai vulnerabil așa. Daniela se uită la ceas. E exact șapte fără un sfert. Ștefan observă imediat acest lucru și adaugă: 

— A rămas să ne întâlnim la șase.

Așa stabiliseră oare? Daniela încearcă să-și amintească, dar nu reușește. De fiecare dată când Ștefan e în preajma ei, ezită chiar și în privința celor mai mici detalii.

Parcul este mai gol decât s-ar fi așteptat. Tocmai pentru că toți cei din împrejurimi vin în această parte a parcului Stromovka a ales acest loc ca punct de întâlnire. În ultima vreme, când iese cu Ștefan, încearcă subconștient să se înconjoare de alți oameni, potențiali martori cu care ar putea să verifice dacă ceea ce trăiește se întâmplă cu adevărat. Desigur, nu a făcut-o niciodată, dar această posibilitate o liniștește pe Daniela, cel puțin parțial. Se așază lângă Ștefan. Își strânge mâna stângă cu mâna dreaptă, înfigându-și unghiile în piele. 

— Nu trebuia să iei o pătură? se miră Ștefan. Lângă el, pe bancă, se află o geantă cu mâncare și vin. 

Ieri a planificat un picnic. După mult timp i-a venit ideea că ar putea petrece seara împreună undeva afară. 

— Nu trebuia, răspunde Daniela. Pe frunte îi apar primele picături de transpirație, abia vizibile.

— Ba trebuia.

Nu e adevărat, e sigură, da, nu s-a convenit nimic de genul ăsta. Dar de ce nu poate găsi niciun răspuns?

— Chiar m-am săturat, Dany, oftează Ștefan. E mereu la fel, doar am vorbit de dimineață, nu? Ți-am spus că ne întâlnim la șase în Stromovka. Eu urma să cumpăr mâncare și băutură, tu să iei o pătură, ca să nu fiu nevoit să o car cu mine la volei.

Daniela strânge involuntar paharul de cafea pe care l-a cumpărat acum câteva clipe. O face cu mai multă putere decât intenționase. Plasticul pocnește și capacul cade pe jos.

— De ce faci asta iar? îl întreabă pe Ștefan. Simte că are buzele uscate, că îi e sete. De ce mă faci din nou să mă simt inferioară? De ce crezi că fac mereu ceva greșit?

Ștefan o privește suspicios.

— Cum adică te fac să te simți inferioară?

— De parcă aș fi tâmpită. Știu sigur că nu trebuia să aduc vreo pătură.

— Adică să facem un picnic fără pătură? zâmbi Ștefan. De ce nu recunoști că ai uitat, pur și simplu?

— Dar nu am uitat! Nu am convenit așa ceva!

Daniela sare de pe bancă și privește în jur. Îi tresar umerii, și-ar dori să poată chema pe oricare din trecători să asiste la această conversație, ca să aibă măcar pe cineva de partea ei.

— Ce Dumnezeu, tu niciodată nu poți recunoaște că ai greșit, ridică Ștefan vocea. Și totuși mereu uiți sau pierzi ceva. Când trebuie să ne vedem undeva, vii târziu sau nu vii deloc. Ca săptămâna trecută, de exemplu. Nici asta nu-ți mai amintești?

Daniela se plimbă încolo și încoace. Nu vrea să-l asculte pe Ștefan, dar știe că dacă pleacă acum va fi și mai rău. El se va grăbi după ea, cearta lor va deveni o scenă și toți cei din jur vor auzi cât de disfuncțională este mintea ei. Poate că e totuși mai bine că sunt aproape singuri în această porțiune a parcului.

— Te-am așteptat cu toții mai bine de o oră. Știi cât de jenant a fost să le explic părinților mei că ai telefonul închis și că nu știu dacă vii?

Ștefan trebuia să meargă sâmbătă la cină cu părinții și se pare că o rugase pe Daniela să meargă cu el. Cică îi spusese asta dimineața și stabiliseră împreună să se întâlnească la un restaurant din Karlín la șase jumate seara. Daniela însă nu-și amintea de nicio astfel de înțelegere. Pe la șase a început să pregătească cina acasă și, imediat ce a terminat de gătit, l-a așteptat pe Ștefan. Abia la nouă i-a venit ideea să-i scrie ca să-l întrebe unde e. Ea de fapt nu știa, nu-l ascultase când își luase rămas bun la ușă după-amiaza, nu-l mai ascultase aproape deloc, îi era frică să-l asculte. Telefonul era descărcat, apoi îi arăta șase apeluri pierdute. Când l-a sunat înapoi, el i-a spus pe un ton rece că era deja în drum spre casă, că mâncase cu părinții fără ea. Nu înțelegea, nu pricepea despre ce vorbește. Desigur, după sosirea lui, a aflat despre noua ei greșeală. Putea să se opună? Putea, dacă ar fi știut ce i spusese el dimineața la ușă. Așa, nu avea pe ce să se bazeze, o parte din ea o acuza că nu-și înțelegea partenerul și îi cauza probleme. Din nou.

— Și când îți atrag atenția, pentru că mă epuizează să-ți spun că ai uitat din nou ceva, tu o iei ca și cum te-aș răni intenționat, continuă Ștefan. S-a ridicat și el de pe bancă, acum gesticulează sălbatic și scuipă iritat alte reproșuri, alte îndoieli, care se așază în mintea Danielei ca ouăle de muscă.

Daniela ar vrea să-și retragă cuvintele.

Ar fi făcut orice ca să nu mai audă cum Ștefan îi distruge imaginea pe care o avea despre ea însăși și o reconstruiește în forme necunoscute.

— De ce tot răstălmăcești și spui că te fac inferioară, când singurul lucru pe care încerc să îl fac e să te ajut? Îmi pare rău, îmi pare sincer rău că țin la tine. Că încerc să te țin în siguranță.

— Dar eu sunt în siguranță! Cine ar vrea să-mi facă rău?! izbucni Daniela brusc. Este neajutorată, vocea lui Ștefan îi răsună în urechi ca un ecou.

— Tu! strigă el înapoi către ea. Tu ai putea să-ți faci rău! Nu înțelegi? Ai putea să-ți faci rău singură. Așa cum s-a întâmplat de câteva ori în ultimii ani. Mă mir că nu s-a întâmplat mai devreme.

Cu siguranță cineva deja îi aude, cu siguranță ochi străini îi judecă acum printre copaci, cupluri străine, mâini străine împreunate și priviri nesigure, îndrăgostiri care-i perturbă pe Daniela și pe Ștefan.

Ar putea să-i spună lui Ștefan că minte, dar nu reușește să formuleze răspunsul.

I-ar putea spune că e convinsă că e în siguranță cu ea însăși, mai în siguranță decât cu el.

Dar este ea în siguranță cu ea însăși?

Ce pierde când el nu este lângă ea?

Ce nu ar ști dacă nu l-ar avea pe Ștefan lângă ea?

Pentru o clipă, își imaginează că cearta lor ar duce la despărțire și că ar rămâne singură cu confuzia ei. Și, dintr-o dată, Daniela înțelege foarte clar: viața fără Ștefan ar fi mai grea decât viața cu el.

A încurcat totul, nu trebuia să-i spună nimic.

Îi vine să-și ceară scuze, dar îi este prea rușine. Nu el ar trebui să se rușineze că țipă în public, ci ea. Faptul că îl pune în astfel de situații, că tot caută inutil probleme acolo unde nu există, este jalnic. Observă că unghiile mâinii drepte îi sapă în continuare în pielea antebrațului stâng.

Se gândește cum să evadeze din conversație, cum să dispară împreună cu tot parcul, cum să se întoarcă cât mai repede acasă, unde până ieri trăiau liniștiți și fericiți, cum să uite acest eșec.

Eșecul ei.

— Ai dreptate, spune ea în cele din urmă. Ai dreptate. În toate, în toate, în toate, murmură ea, ca și cum s-ar fi blocat, ca și cum fiecare repetare ar fi adăugat credibilitate cuvintelor.

Ștefan respiră adânc de două ori, se apropie de ea, o îmbrățișează pe după umeri și îi sărută părul.

Daniela îi mângâie dosul mâinii, petrecută  pe lângă gâtul ei. Pe pielea antebrațului are urmele atingerii, atingerea crudă a ei însăși.

În fața lor strălucește apa.

Arată tentant.

Danielei i se pare locul perfect pentru a evada. Doar să-și scufunde capul.

Sunt zile în care Daniela se îndoiește de alegerile pe care le-a făcut în viață.

Apoi sunt zile în care nu are posibilitatea să se îndoiască, în care nu are posibilitatea să gândească singură, pentru că totul în apartamentul lor este deja stabilit de mult, deoarece pentru orice problemă care o privește pe Daniela, Ștefan are propria soluție.

Ceea ce, în final, este o ușurare. Mintea ei nu mai funcționează ca înainte.

Daniela și-a pierdut capacitatea de a crea, de a medita, de a scrie. Recent, a încetat complet să mai comunice cu redactorul cu care, începând de anul trecut, schimbase e-mailuri despre textul ei. Au convenit să mai lucreze doar la câteva note referitoare la acțiune, să mai clarifice doar mici neconcordanțe care ar putea deruta cititorii. Cu toate astea, a ratat deja de două ori termenul limită. 

În ultimele luni, documentul din calculator o sperie, se infiltrează în amintiri de a căror veridicitate Daniela nu mai este atât de sigură.

Dacă nimic din toate astea nu s-a întâmplat? Dacă de ani de zile se chinuie cu imagini care nu au avut niciodată o bază reală? Dacă toate acele fragmente, imagini, momente care i s-au întipărit în minte și se derulează neîncetat ca un film fără sfârșit, dacă toate sunt doar rodul imaginației ei?

O imaginație bogată, prea bogată, așa cum îi explicase odată tatăl ei.

Credea că, dacă își dă demisia, așa cum o sfătuise Ștefan, situația se va îmbunătăți.

Că dacă se va elibera de viața agitată și prea tumultuoasă a unei jurnaliste începătoare, creierul ei se va odihni și, în timp, va reuși să se gândească la textul ei așa cum o făcea odată.

Dar nu s-a întâmplat așa.

Are din ce în ce mai mult sentimentul că ar trebui să renunțe, că ar trebui să-și ia rămas bun de la visurile pe care le are despre viitorul ei.

De fapt, deja o face, puțin câte puțin. Treptat, își recunoaște limitele, iar Ștefan o eliberează de cerințele pe care și le-a impus cândva. E ca și cum ar jupui  de pe Daniela straturile de visuri neîmplinite. Ca și cum dorința Danielei de a se remarca s-ar fi uzat treptat și a trebuit să fie dezbrăcată de aceasta.

Doare, dar într-un mod oarecum neliniștitor, Daniela se simte mai ușoară.

— Știu că nu vrei să auzi asta, dar cred că ți-ar fi mai bine dacă te-ai concentra mai mult pe ceea ce avem împreună aici, înăuntru, spune Ștefan într-o seară, când se pregăteau de culcare.

— Înăuntru?

— Înăuntrul casei noastre. Adică la noi acasă. Stai prea mult timp cu nasul în carte, așa că e clar că nu o să reușești. Poate ar fi bine să te concentrezi o perioadă mai mult pe lucruri care au un rezultat mai sigur.

— Și care ar fi alea? întreabă Daniela încruntată.

Ștefan se întinde pe patul pe care tocmai l-au făcut și se scarpină pe abdomenul gol. Nuditatea lui o irită întotdeauna pe Daniela. Îi admiră felul în care se comportă cu naturalețe fără haine.

— De exemplu, treburile casnice, răspunde el.

Daniela îl privește și se întreabă dacă vorbește serios.

— Vezi, tocmai asta e problema. Prejudecățile. Nu e nimic rău în treburile casnice. Știi să gătești sau să coci într-un mod creativ? Măcar așa, deocamdată eviți criticile care te așteaptă în scris... și pe care, sincer, nu le suporți prea bine.

— Dar eu am nevoie de scris.

— Nu spun să renunți imediat. Doar să iei o pauză. Dacă lași scrisul deoparte pentru o vreme, o să-ți meargă mai bine. Și se spune că munca manuală este cea mai bună pentru stimularea creativității.

Daniela se gândește la remarca lui încă câteva ore, abia apoi adoarme. E într-o dilemă și e convinsă că drumul pe care i l-a sugerat Ștefan e de neimaginat pentru ea.

Dar a doua zi nu mai e atât de sigură.

Se așază la computer și brusc simte că documentul plin de adnotări și cursorul care clipocește s-au aliat împotriva ei, ca și cum ar duce o luptă matinală nedreaptă pe care n-o poate câștiga.

Închide fișierul, deschide căsuța de e-mail și citește câteva mesaje. Într-unul dintre ele, editura îi scrie că, dacă nu trimite manuscrisul până la sfârșitul lunii, vor fi nevoiți să înceteze colaborarea cu ea.

Se uită o clipă la text, apoi închide laptopul.

Poate că tocmai această idee – la început amară, dar apoi ușor dulce – o face pe Daniela să fugă din nou de carte în dimineața aceea. Poate că perspectiva de a nu mai publica romanul în cele din urmă i-a luat o povară de pe umeri. Poate că pentru Daniela e reconfortant să recunoască în acea zi că nu este la înălțimea ambițiilor sale, că este exact așa cum o vede și Ștefan.

Sau poate că e cu totul altceva.