Până în vara următoare, Luk era în culmea fericirii că făcuse un lucru atât de important. Salvase viața unei plante care, fără îndoială, ar fi fost sortită, în acea iarnă cu zăpadă, să încălzească chelia bătrână a lui nea Toma. Copacul creștea, se dezvolta, iar Luk spera că în curând va putea culege câteva cireșe din el. Citise că cireșul rodește abia în al patrulea an, ceea ce i se părea neimaginat de mult. Totuși, anii erau înghesuiți într-un fel de tren rapid și îi treceau prin fața ochilor.

Nimeni nu descoperise copacul lui secret, dar acesta nu se dezvolta așa cum citise că ar trebui. Era mai mic, trunchiul îi era mai subțire decât ar fi fost normal, iar coroana nu era atât de bogată asemenea celor din cărți. Credea că era din cauza începutului atât de greu. Lumea respinsese acest copac, îl scuipase ca pe un sâmbure neroditor într-un șanț de la marginea drumului, uitat și lipsit de valoare. În primăvara aceea, după flori, a văzut fructe verzui, deschise la culoare, ascunzându-se timid printre frunze. Deveneau tot mai roșii, iar vara s-au închis la culoare. După atâta timp, abia aștepta să guste din cireșele lui, evident un soi ciudat, care nu semăna nici cu cele din reviste, nici cu cele din livada lui nea Toma.

Flo era lângă el când a cules primul fruct din copac. Coroana ajunsese aproape până la acoperișul micului coteț de găini. După toate semnele, secretul lui avea să poată fi curând dezvăluit cu mândrie. A smuls bila roșu-închis de pe codiță și a băgat-o în gură. Gustul era un amestec de dulce și acrișor. Mâncase până atunci lăzi întregi de cireșe, dar așa ceva nu mai gustase. Ceva în adâncul minții lui îl măcina. Deodată, dintr-un motiv anume, îi răsuna în cap o replică a lui nea Toma de acum câțiva ani: „Sincer să fiu, erau acolo și câteva cireșe.”

„Mamă, mamă, mamă!”, răsuna vocea lui Luk prin curtea largă a moșiei. Alerga, în timp ce Flo țopăia în zigzag înaintea lui și lătra adânc și sacadat. În jurul lor, ziua caldă de vară îi învăluia în lumina ei puternică.

Intrând în fugă prin hol în casă, a strigat: „Mamă spune-mi, te rog,  ce e asta?” S-a oprit, gâfâind adânc și entuziasmat. În mână ținea câteva fructe roșii. A repetat întrebarea încă o dată în casa goală. A alergat în bucătărie, dar și ea era pustie. Flo a fugit pe scări să verifice etajul, dar au înțeles repede că nu era nimeni acasă. Frigiderul, se gândi. Însă acolo erau doar mesaje mai vechi; le-a adunat dintr-o mișcare și le-a aruncat la coș. „Unde-i toată lumea?”, a întrebat-o pe Flo, dar ea doar îl privea cu capul ușor înclinat, întrebându-se probabil același lucru.

A ieșit din casă, dar nu știa încotro s-o apuce. Ar fi trebuit  să fie toți acolo, poate în afară de tatăl lui, dacă avea treabă pe câmp. Astăzi era, neoficial, prima zi a sezonului de scăldat în canale, dar rareori se întâmpla ca oamenii să meargă acolo chiar din primele zile; de obicei așteptau să se mai încălzească. Potrivit unei povești bine cunoscute, un bărbat, într-una dintre acele prime zile de vară - iar în acel an căldura începuse încă de la sfârșitul lui mai - sărise în canal în drum spre casă de la câmp, nemaiputând să suporte arșița. După două zile, oamenii i-au găsit tractorul lângă canal, părăsit, cu ușile larg deschise, iar la scurt timp după aceea pescarii i-au scos la suprafață trupul prins în stuf. Apa îl purtase în aval, până la lac, împreună cu inima care i se oprise pe loc în clipa în care o atinsese. Se spune că acea zi a fost numită, în cinstea lui, prima zi de scăldat, deși Luk nu văzuse niciodată pe nimeni intrând în apă în perioada aceea.

Școala se terminase pe anul acesta, așa că nu avea nicio idee unde ar putea fi fratele și sora lui. Hoinărea mereu pe cărările propriei lumi, dar era conștient de prezența lor în casă și pe moșie. Erau mereu pe undeva prin preajmă, singuri sau cu prietenii lor. Mama, dacă nu era la atelierul ei de croitorie din sat, făcea mereu câte ceva prin casă, iar timpul liber îi plăcea să și-l petreacă printre flori, în grădinița ei. Luk se simți deodată neliniștit, confuz. Ca și cum golul întinderii mari a moșiei i s-ar fi așezat pe umeri.

„Flo, habar n-am unde au dispărut toți”, a spus el, privind în depărtare, în căutarea unei siluete omenești. Câinele a scâncit din adâncul gâtlejului și s-a așezat lângă el.

Au mai așteptat o vreme în curte. Luk a încercat să se joace cu Flo, să-i arunce bățul și mingea ei de cârpă, dar nu a durat mult; amândoi erau îngrijorați că nu e nimeni acasă. În atelierul tatălui său, a aruncat o privire la cea mai bună sabie de lemn a lui și a încercat să-și dea seama ce ar mai putea îmbunătăți la ea, pentru că perfecțiunea cere mereu încă puțin efort, apoi încă puțin, și nu se termină niciodată. Își tot îndrepta privirea spre poartă și asculta dacă se apropie cineva din depărtare. Devenise deja nerăbdător. Trecuseră deja câteva ore și nu era nici urmă de nimeni. Nu era înțelept să meargă să verifice la vreo moșie vecină. Începuse deja să se lase seara, iar una dintre regulile de bază ale familiilor din zonă era că niciun copil nu are voie să umble singur pe întuneric.

Noaptea se apropia, cobora pe furiș și îndepărta încet lumina de pe cer. Luk a intrat în casă împreună cu Flo. Îi era foame, așa că a mâncat puțină șuncă și pâine, iar Flo a primit resturile de la cina de ieri. Apoi și-a stins masa cu lapte rece și, stând pe podeaua sufrageriei, s-a apucat să răsfoiască o revistă a tatălui său pe care o găsise acolo. Flo a ațipit lângă el, iar la un moment dat el a tras o pătură peste amândoi și au adormit adânc. Somnul era întrerupt, apăsător, se zvârcolea și se trezea. La un moment dat a sărit în picioare, pentru că i s-a părut că a auzit ceva. Flo îl privea liniștită, ca și cum i-ar fi spus: „Nicio primejdie, micuțule, veghez eu.” A mângâiat-o pe cap și pe urechi, s-a mutat pe canapea și a adormit din nou, iar ea s-a ghemuit la picioarele lui și i s-a alăturat în somn.

Visa că stă pe malul canalului. Nu știa cum ajunsese acolo. Doar stătea și privea dimineața luminoasă și ușor încețoșată. Suprafața apei era perfect liniștită, ca o oglindă întunecată. Își vedea silueta și ceva lângă picioarele lui. Încet, ca și cum timpul ar fi curs de câteva ori mai lent, și-a întors privirea și a zărit pe pământ un coș împletit plin cu vișine. Erau roșii, închise la culoare, ca și cum ar fi fost pe punctul de a plesni de coapte și de a-și lăsa sângele în apa canalului. A ridicat coșul apucându-l de mânere, dar acestea păreau împletite dintr-un păr șaten, nu din nuiele. Erau atât de multe vișine încât au început să cadă din vârful grămezii în timp ce îl ridica. Se rostogoleau una câte una pe suprafața apei. Deodată, Luk a simțit cum îl cuprinde o teamă uriașă, deși își dorea atât de mult să guste aceste vișine zemoase. Probabil ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-ar fi gustat vreodată. Brusc, a răsturnat coșul, iar apa tulbure înghițea fiecare vișină care îi atingea suprafața. Dispăreau undeva în adâncuri.

Totul a început să se albească. Lumina dimineții risipea ceața subțire și transforma totul într-o strălucire albicioasă. Era atât de puternică încât nu mai putea ține ochii deschiși. I-a închis brusc, cu durere, și a auzit-o pe Flo lătrând în depărtare. Alarmă, și-a spus. Undeva este alarmă. Flo e cel mai bun paznic pe care l-a văzut vreodată și, când ea spune că e alarmă, ai face bine să reacționezi! A deschis ochii și a văzut-o stând pe labele din spate. Privea pe fereastra sufrageriei spre partea din față a curții și spre poartă. Întreaga încăpere era inundată de o lumină albă puternică; ca și cum ar fi răsărit o dimineață artificială, sub lămpi care înlocuiseră soarele. A sărit în picioare și, în acel moment, cineva a răsucit zgomotos cheia în yală și a dat buzna pe ușa de la intrare. Tatăl lui stătea în pragul dintre hol și restul casei. O siluetă întunecată, în haine de lucru murdare, ca și cum tocmai venise de la câmp. Fața îi era udă, iar ochii roșii.

„Luk, ești bine, fiule? Am venit după tine, toți sunt de mult la spital…” N-a apucat să-și termine fraza; a izbucnit în plâns și s-a chinuit să se liniștească.

Luk îl privea nedumerit pe tatăl său. „N-a fost nimeni acasă toată după-amiaza. Unde sunteți toți? Cine e la spital?”

„Sora ta”, s-a oprit. A găsit un strop de liniște în respirație și a continuat: „S-a dus la canal. Nu mai e, Luk. Cred că nu mai e.” În timp ce rostea aceste cuvinte, Luk a văzut pentru prima dată în viață cum tatăl lui se destramă sub ochii lui. Flo a început să latre și s-a apropiat de el în timp ce plângea. Nu-și văzuse niciodată tatăl plângând, nu știa cum arată asta.

Un prieten al tatălui i-a dus cu mașina la spital. Luk voia s-o ia și pe Flo, dar oricum n-ar fi lăsat-o înăuntru, așa că a rămas acasă. I-a turnat apă în bol înainte să plece. În timp ce goneau pe drumurile de pământ cufundate în noapte, liniștea din mașină era prea apăsătoare. Amenința să-i sufoce pe toți și să-i lase prăbușiți undeva la marginea drumului. Se auzea doar huruitul motorului și câte o încercare a tatălui de a-și îneca tânguiala.

Prietenul lui i-a salvat de tăcerea grea și amenințătoare și i-a explicat lui Luk ce se întâmplase: sora lui plecase la canal cu câțiva prieteni și prietene. Voiau să rupă blestemul și să deschidă sezonul de scăldat, cum explicase una dintre fete printre lacrimi. Se scăldau și totul era în regulă, dar, dintr-odată, nimeni nu a mai putut să o vadă pe sora lui. Au strigat-o și au căutat-o. La un moment dat, unul dintre băieți a văzut niște bule spre mijlocul canalului și a sărit în apă. Când a ajuns la ea, plutea cu fața liniștită, cu un picior prins în iarba de sub apă, de parcă dansa, împreună cu ea și cu fundul canalului, un dans unitar și de neseparat. Un alt băiat și o fată au sărit în ajutor și, cu greu, au reușit să o desprindă de fund. Resuscitarea și respirația artificială nu au avut efect, iar unul dintre ei a plecat în grabă cu bicicleta după ajutor. Au dus-o la spital, dar acolo nu mai era nicio salvare.

Coridoarele reci ale spitalului, pline de gresie și pereți albi, erau în mare parte tăcute. Prin ele curgea o liniște ciudată. Din când în când era întreruptă de pașii îndepărtați ai saboților. Luk privea podeaua acoperită cu plăci verde-deschis. Mama stătea lângă el, fratele dormea pe bancă cu capul în poala ei, iar tatăl stătea în fața lor. Nu putea să le privească fețele. Din când în când îi aluneca privirea spre fratele său, al cărui chip adormit și, măcar pentru moment, lipsit de griji îl liniștea. Așteptau să preia trupul surorii, așa îi auzise spunând pe medici.

Doctorul, care părea că a venit de undeva din subsol, cu fața palidă și ochii holbați sub o bonetă verzuie de plastic, le-a spus să mai aștepte puțin și că totul va fi curând gata. Ce anume va fi gata?, se întreba. Fața doctorului arăta că rostise această propoziție sau una asemănătoare de nenumărate ori. Ca atunci când asculți un preot rostind pentru a mia oară în aceeași zi cuvântul „amin” sau o rugăciune, și nu te poți abține să nu te întrebi dacă mai crede cu adevărat în acele cuvinte, când ies din el atât de palide și neputincioase, grăbite și tocite.

Vârtejul era prea rapid. Totul se întâmpla atât de spontan și organizat, de parcă toți oamenii ar fi fost implicați zilnic în moartea din jurul lor și ar fi știut exact ce trebuie făcut. Niște oameni de la firma de pompe funebre așteptau deja în holul de primire al spitalului, deși nimeni nu le spusese încă nimic. Lui Luk i se păreau ca niște vulturi dintr-un desen animat, dar nu-și putea aminti din care. Prietenii surorii plecaseră acasă, dispărând unul câte unul, deznădăjduiți, din lumina spitalului în noaptea adâncă. Tatăl și mama încă nu merseseră să o identifice pe soră și să-i confirme doctorului din subsol că ea este. Totul în jurul lor se învârtea și se desfășura cu o viteză uluitoare, iar nimeni încă nu confirmase că acolo zace sora lui.

Luk a simțit în buzunar niște bobițe și le-a răsucit absent între degete, privind o crăpătură din podea, lângă picioarele lui. „De fapt, erau acolo și câteva vișine”, i-a trecut din nou prin minte. S-a uitat la mama lui, care părea pierdută undeva în gol: „Mamă, te rog, spune-mi ce e asta?” A scos din buzunar o bilă roșu-închis și i-a întins-o.

Fără să se gândească, ea a luat fructul și l-a pus în gură. A mușcat și a închis încet ochii.

„E o vișină, fiule”, a spus încet, cu vocea istovită de la atâta plâns. „De unde ai vișine?”

„Avem un copac în spatele cotețului de găini. L-am plantat acum câțiva ani și am avut grijă de el în secret. Era mort, dar a prins viață din nou”, în timp ce explica, a observat cum chipul mamei se încordează de durere la cuvintele „mort” și „a prins viață”, așa că a continuat repede: „Credeam că e un cireș. Azi l-am gustat pentru prima dată și nu semăna deloc cu un cireș.”

„Ai auzit?”, l-a întrebat mama pe tată, ridicând privirea spre el. „În spatele cotețului avem un vișin care a rodit pentru prima dată.”

Tatăl a ridicat capul, s-a uitat la ea, apoi la Luk, apoi la chipul liniștit, adormit al fratelui.

„Mai ai una și pentru mine?”, a întrebat, iar lacrimile i-au alunecat din nou pe față.