Mi-a scris din nou mama. Spune că ar fi mai bine să ies din Kiev și să plec la Jytomyr. Prostii. Bineînțeles, sunt convinsă că-mi vor binele, dar e imposibil. Da, e război, da, bolșevicii înaintează și da, a trecut doar o lună de când și la noi în Kiev a fost un atac armat, dar să plec după atâția ani... Nu. Și oricum nimeni nu știe dacă vor merge mai departe. Chiar și acea revoltă, au neutralizat-o repede. Și dacă eu o să plec, cine o să rămână cu bolnavii. Dacă e să te iei după ce spune mătușa Tatiana despre bolșevici, e clar că niciunuia nu-i va fi milă mai ales de acești oameni bolnavi. Nu o să plec nicăieri. Punct. Chiar dacă bolșevicii ar ajunge aici. 

Dar oare vor ajunge? 

În „Rada” scriu vești încurajatoare despre Căzăcimea liberă. Amenajează și un cămin studențesc. Pare că, totuși, orașul se  ridică, se trezește în el spiritul ucrainean. Pe de altă parte, dacă-i asculți pe Vira și pe prietenii ei și dacă citești ziarele lor, „Gând proletar”, de pildă, îți formezi o cu totul altă impresie. Evident, dai mai multă crezare „Radei”. Sper, sper din inimă că în Kiev nu vor intra.

Dar ajunge despre acest subiect, o să povestesc despre ziua de azi. Astăzi aveam în plan să-mi fac tura la spital și să închei capitolele 3-6 din manualul de chimie. Primul plan mi-a reușit, deși cu peripeții, cât despre al doilea, din păcate nu am reușit să ajung mai departe de capitolul 4. Notez pentru mâine. 

Legat de evenimentele principale (numerotez în ordine cronologică):  

1.

Dimineața am avut puțin timp liber înainte de schimb în Kyrylivka. Am intrat la Markiza care se află pe colț cu Volodimirska și Prorizna și am luat o ceașcă de ceai tare. Erau puțini oameni, lucru care, altădată, ar fi fost surprinzător, dar în ultimele săptămâni nu se prea frecventează cafenelele. Pare că tensiunea și ecoul luptelor din afara orașului ajung până aici și le sperie pe doamnele finuțe și pe birjarii grăbiți. Imediat ce m-am așezat și am luat ceaiul, a venit la mine un tânăr necunoscut. Înalt, puțin cocoșat, dar cu un chip plăcut, bine conturat. Părul lui închis la culoare era pieptănat în maniera domnilor eleganți din revistele de modă de dinaintea războiului, buzele subțiri formau o linie dreaptă, numai ochii... Erau obosiți, adânciți în orbite și incredibil de pătrunzători. I s-ar potrivi imaginea de spion din romane, dacă n-ar avea expresia asta obosită a feței, pe care o au acum funcționarii și bancherii. Și el ținea în mână o cană cu ceva fierbinte. Mâinile-i erau foarte frumoase, îmi aminteau de chirurgii militari nou-veniți. „Aveți ceva împotrivă dacă mă așez?” m-a întrebat. 

I-am dat voie, de ce să nu? Domnul s-a dovedit a fi, spre surprinderea mea, bucuros să discute, a spus că îl cheamă Anatol (franțuzesc?) Petrovych și a întrebat cum mă cheamă pe mine, dacă vin des pe aici și dacă nu cumva sunt asistentă medicală (probabil observându-mi îmbrăcămintea). I-am răspuns că da. Când, pe neașteptate, îmi spune: „Natalia Fedorivna, doar pe ostași și pe cazaci îi luați să-i tratați sau e, totuși, Hipocrate mai presus de Mikhnovskiy?” și arată spre „Ucraina independentă” care abia se zărea din geanta mea. Nici nu am apucat să mă adun ca să-i dau un răspuns pe măsură, când am auzit un strigăt cunoscut în apropiere. 

S-a dovedit că era Oleksander Vladyslavovych al meu. Un pacient cu demență precoce acută, care s-a manifestat anormal de târziu, contrar însăși definiției aș spune. Un caz unic. A fugit. Dar cum, nu puteam înțelege atunci. Și cum a apărut în „Markiza”? Bineînțeles, aceste întrebări mi le pun doar acum, când scriu, atunci am încremenit. Înțelegeam deja, în linii mari, că urmările vor fi groaznice pentru mine. Dar ce să mai vorbim, Oleksander Vladyslavovych avea psihoză, nu era timp de pierdut. Slavă Domnului, aveam gentuța cu medicamentele la mine și în ciuda faptului că aproape toată cafeneaua l-a înconjurat pe pacient, am reușit rapid să-mi croiesc drumul către el. I-am apucat trupul greu, am încercat să-l strig pe nume. Fără rezultat. El se uita la mine cu acea privire ciudată, sălbatică, care apare la psihoză. Semăna foarte tare cu moșnegii bărboși slavi din manualele de istorie ale slaviștilor. I-am făcut o injecție cu o doză obișnuită de bromură și Oleksander Vladyslavovych s-a înmuiat în scurt timp. Nu tremura, se uita la mine liniștit, supus, ușor tâmp. În tot acel răstimp, mulțimea parcă a dispărut undeva.

Atunci am auzit din spate o voce monotonă. „E trist când vezi ce a ajuns Oleksander Vladyslavovych, chiar e trist”. Era replica lui Anatol Petrovych, care nu mai avea ceai, în schimb, apăruse lângă el, de undeva, un baston elegant. El a dat o mână de ajutor. L-a luat pe Oleksander Vladyslavovych pe sub braț și împreună l-am scos din acea încăpere. Bineînțeles că l-am întrebat dacă îl știe pe pacient. „Puțin, de la muncă” – e tot ce a răspuns Anatol Petrovych. Apoi ne-a chemat un vizitiu și când acesta a ajuns, Anatol Petrovych se apucă și îmi spune: „Trăim niște timpuri incerte, Natalia Fedorivna, nu aș vrea să pierd cunoștințe plăcute. V-ați împotrivi dacă v-aș invita să luăm prânzul mâine la Praga?”.  A fost o propunere destul de neașteptată, mai întâi m-am pierdut în încercarea de a-i da un răspuns, dar apoi m-am gândit: de ce nu? Și i-am spus că n-am nimic împotrivă. 

Vizitiul mâna repede, drumurile erau aproape goale și fără zăpadă, lucru surprinzător iarna. Iar eu mă întorceam, în mintea mea, la acea întâlnire. De ce i-ar propune unei fete necunoscute să ia prânzul împreună? Oare el a împrăștiat mulțimea? Și cum a reușit, totuși, Oleksander Vladyslavovych să fugă?

2.

Am înțeles cum a reușit Oleksander Vladyslavovych să fugă imediat ce am ajuns la spital: acolo domnea haosul și o catavasie groaznică, tocmai se repartizau noii răniți, probabil s-au dat din nou lupte. Nu cumva cu cei din Armata Roșie? Inițial, nu știam sigur pe cine au adus, pe ai noștri sau pe albi? Era un amănunt important! Atunci am auzit limba ucraineană, am răsuflat ușurată. Ai noștri. În mod normal, trebuia să merg să ajut alte asistente, dar în acel moment aveam o treabă mai urgentă. L-am dus pe Oleksander Vladyslavovych în pavilionul celor bolnavi sufletește. Încă nu-și revenise  de la bromură și călca cu greu pe zăpada rămasă pe iarbă. Fără Anatol Petrovych era mult mai greu să-l duc. Înaintam spre pavilionul pacienților cu probleme grave. 

Acum, scriind, mă gândesc: ce interesantă e situația lui Oleksander Vladyslavovych. Cândva, în viața anterioară, era Aleksandr Vladyslavovych Sukhobrus, un om respectat, șeful unei camere din administrația provincială Kiev. Oamenii îl salutau cu respect, probabil îl invitau la baluri și la cine. Avea și familie, soție și două fiice, din câte se pare, cu care mergea vara la cabană sau la mare. Unii ar plăti scump să se plimbe cu el de mână așa cum am mers eu cu el la pavilion. Dar se întâmplă ceva. Ceva care provoacă din subconștient boala, boala se agravează, oamenii încep să-l părăsească pe Aleksandr Vladyslavovych și după o vreme primim o cerere la spital. Și uite-așa, dintr-o casă mare din Lypky, situată lângă moșia guvernatorului general, Oleksander se va muta pe patul de o persoană din salonul de spital. Acum e doar un bărbat bolnav de vârstă mijlocie. Pavilionul era tot mai aproape. Altădată, îl contemplam mereu când mă apropiam. Era o construcție foarte frumoasă, atât de luminoasă, cu acoperișul ascuțit, semăna cu versiunea de cărămidă și de lemn a unei moșii ce-i aparține unui moșier care și-a putut permite un sculptor bun. Se contopea foarte bine cu pâlcul  de copaci goi care se încâlceau în jur. Deja lângă ușă, cei din personalul nostru l-au preluat pe Oleksander. Răsuflând ușurată, m-am dus să-l caut pe doctorul Neceai. 

Doctorul Neceai a predat la cursurile noastre, era unul dintre cei doi profesori care lucrau cu bolnavii psihic. El a fost cel care, acum doi ani, mi-a propus să încerc să lucrez la Spitalul Provincial din Kirilov pe care îl conducea și la recomandarea lui am preluat cazul lui Oleksander Vladyslavovych. Și un loc de muncă la spital și o cercetare proprie cu un pacient... Înțelegeam bine ce noroc am. Majoritatea profesorilor nu vedeau pentru noi, studentele, niciun viitor de acest fel. Psihiatria nu e o treabă de femei. Da, există excepții, dar sunt excepții. De ce ar trebui să fiu eu printre ele? De aceea, înțelegeam la fel de bine, că nu aveam niciun drept să greșesc. Da, da, nu am. Îmi amintesc că am început să scotocesc printre recipientele cu medicamente din geantă, le rearanjam iar și iar. Asta mă liniștea, pentru că abia atunci gravitatea situației s-a strecurat în gândurile și în conștiința mea. Nu, nu îmi puteam pierde locul de muncă de la spital, categoric. Asistente pentru răniți erau puține, chiar și cu studentele care urmau voluntar cursuri de prim ajutor și făceau gărzi. Dar să pierd practica, accesul la cei bolnavi mintal, în special la Oleksander Vladyslavovych, puteam, și încă ușor. Pe de altă parte, pacientul nu a dispărut în timpul gărzii mele. Dar asta nu schimbă faptul că el e responsabilitatea mea, munca cu el definește rolul meu, poate unicul meu rol aici. Totuși, n-am avut mult timp să mă gândesc la asta atunci. M-a chemat doctorul Neceai. Atât de tare, cum numai el poate. 

„Natalia Fedorivna!”

M-am gândit că fie ce-o fi. 

„Sper că ai fost înștiințată despre pacientul dumitale?”

M-a luat cu frig. Știa deja. Pe de altă parte, bineînțeles că trebuia să știe. El era în costumul său obișnuit, gri, perfect călcat, ducea o servietă cu fermoare argintii, iar în lumina slabă a cerului înnorat profilul lui părea foarte gri cu totul: mâini gri, chelie care se continua cu fruntea înaltă gri, riduri gri, numai mustățile erau negricioase și pieptănate în jos. Părea că mă uit la un film sau, poate, la o dramă. Îmi doream foarte mult să ies din cinematograf. 

Îi spun: „L-am găsit, Pavel Ivanovych, e deja în salonul lui, nevătămat. Doar că a avut o psihoză și a trebuit să-i fac o injecție cu bromură”.

„Foarte bine, Natalia, minunat. Chestiunea e rezolvată, nu?” a răspuns pe acel ton al lui. Toți practicanții cunoșteau acel ton. Asta însemna că un răspuns nu e deloc de dorit. 

Doctorul Neceai a continuat atunci în genul „ești o fată deșteaptă, Natalia și conștientizezi, sper, amploarea acestei probleme”. 

Pauzele lui erau insuportabile, avea o capacitate incredibilă de a străpunge cu ochii lui întunecați sufletul omului, parcă absorbea tot ce nu putea fi spus. Înțelegeam amploarea problemei poate mai bine decât el, întrucât nu doctorul Neceai era cât pe ce să-și piardă unica șansă de a-și face un renume în domeniul psihiatriei. M-am străduit să-i răspund clar și încrezător, așa cum ar trebui să  facă o asistentă bine instruită. Conștientizez, pacientul e deja pe bromură cu hioscină, o să vorbesc cu asistenta care a fost în acel schimb, așa ceva nu se va mai repeta. Pavel Ivanovych mă asculta cu atenție, dar am văzut clar că nu mă auzea. Trebuia să știe, trebuia să știe deja cât sunt de conștiincioasă! Spre deosebire de alte asistente, eu nu am plecat niciodată în timpul  schimbului meu, fără întâlniri, fără prietene în timpul programului de lucru. Am avut timp să ajut și alți medici cu pacienții lor! Pavel Ivanovych trebuia să conștientizeze asta, pentru că m-a lăsat să rămân în continuare! 

A spus: „Bine, Natalia, văd că în această privință gândim la fel. În orice alte circumstanțe, diferite de ale noastre, ai fi putut uita deja de recomandări și de continuarea practicii și te-aș fi sfătuit să treci să lucrezi cu doctorul Bruno și cu moașele lui sau, dacă aș fi cumsecade, la Grunya Sukhareva și la copiii ei”. Atunci, sincer, m-am amuzat și am văzut zâmbetul doctorului pe sub mustăți fiindcă, pe lângă importanța care nu putea fi pusă la îndoială, atât a obstetricii, cât și a psihiatriei pediatrice a Grunyei Sukhareva (căci însuși exemplul ei m-a susținut în timpul acelor examene groaznice), erau foarte departe de cercetările noastre. Și, sincer, nu erau nici pe departe atât de interesante. Astfel, doctorul mi-a spus: În cazul nostru, Natalia, dumneata ești o comoară nespus de valoroasă, mintea dumitale, dar, mai important, ambiția și atenția la detalii, atât printre studenți, cât și printre studente, sunt o raritate de preț, cum spunea Diogene”. Chiar așa a zis! Și uite așa, a spus că o să mai am o șansă. Dar trebuie să găsesc o modalitate de a preveni orice alte posibile evadări ale lui Oleksander Vladyslavovych. Cazarea lui e plătită de aproape trei ori mai mult decât a altora. Ne-am luat angajamentul de a nu le deranja pe soția și pe fiicele lui cu prezența sa. 

Dar cum să organizez una ca asta? M-am gândit la acest subiect în timp ce îmi terminam tura și îi bandajam pe soldați. E război, nu avem suficientă bromură ca să-l ținem sub control, le lipsește catastrofal chiar și celor care au nevoie urgentă de ea, de unde să mai ajungă pentru capriciile pacientului. Și e aproape imposibil să-i analizez starea sub influența bromurii. De unde să știu la ce se gândește și dacă mai aude acele „voci diavolești”, când el ar dormi tot timpul sau ar fi somnolent? În cele din urmă, am găsit o soluție simplă și logică: vorbesc cu Oleksander Vladyslavovych și aflu ce l-a neliniștit atât de mult. Poate aș reuși cumva să-l conving. Știu, discuțiile cu bolnavii de demență precoce sunt o aventură. Când nu sunt într-un stadiu avansat, se poate. Dar și atunci succesul conversației nu e garantat. Pacienții pot fi distrași, pot trece la alte subiecte, pot începe să se joace cu cuvintele sau să intre cu totul într-o stare de catatonie. Parcă s-ar pierde în ei înșiși și ar tot încerca să se scoată din acea încurcătură. De aceea, să prinzi un fir al discuției de care să te ții e uneori imposibil și pentru ei înșiși. Tocmai de aceea, după puțin de mai bine de un an de muncă cu Oleksander Vladyslavovych, nu am avut mai mult de douăzeci de discuții serioase. Am înțeles următorul lucru: cheia colaborării cu pacientul constă în capacitatea de a-l ajuta să-și păstreze luciditatea. Așadar, o să încerc. Alte variante în afară de a discuta, se pare că nu am. 

Am hotărât să merg mâine și să vorbesc cu el, orice ar fi. Poate voi reuși să scot la iveală motivul care, pentru prima dată după trei ani, l-a scos afară din spital în gerul din Kiev. 

3.

Ultima întâmplare importantă pe ziua de azi: am întâlnit-o pe Vira și am primit o invitație la o „întâlnire la care trebuie să fie prezentă fiecare persoană care gândește și simte acum”. Am întâlnit-o pe Vira în drum spre casă, în piața Sinna. Arăta puțin abătută, dar foarte bucuroasă. Vorbea încrezător despre perspectivele și planurile pentru viitorul apropiat. Oricum, Vira vorbea mereu încrezător. Era o fată energică, îmbrăcată după ultima modă, cu părul scurt, negru și ochii căprui, mereu luminați de ceva nou. Eram prietenă cu Vira încă din primul an și fiind conaționale care au aceleași convingeri sincere ucrainene, ne țineam aproape una de cealaltă. În ciuda contradicțiilor în alte privințe. M-am întrebat / gândit atunci dacă nu cumva a auzit Vira ceva noutăți despre Al patrulea act juridic de stat, universal al Radei Centrale Ucrainene (UCR) (care proclama independența Republicii Populare Ucrainene (UNR) față de Rusia) sau poate a fost la întâlnirea studenților pe care au anunțat-o cu o zi înainte în Rada, dar din tonul enigmatic pe care  l-a adoptat când am adus în discuție întâlnirea, am înțeles că este sub acoperire. Oare e cu comuniștii? Vira e, fără îndoială, socialistă, dar să ajungă până acolo încât să se întâlnească cu instigatorii de la Moscova? Ar putea s-o facă, dar sper că nu. Sper că va fi doar o întâlnire a studenților, cu nuanțe socialiste, precum cele la care mergeam cândva. Așa că am acceptat. În vremurile noastre, să fii informat politic înseamnă să fii mai bine pregătit. Așa că mâine seară o voi întâlni pe Vira și voi merge acolo. 

După întâlnirea cu Vira m-am întors acasă, am lucrat puțin la conspectele de chimie organică și la acest text. Vom vedea cum va fi mâine.