În stația de tramvai, o femeie plânge. Se uită suspinând la vârfurile degetelor de la mâna dreaptă, cu care atinge ușor sticla refugiului. Cu cealaltă mână, își mângâie burta vizibil gravidă. Știu că nu se cade, dar nu reușesc să-mi iau privirea de la ea. Nu mă vede. Se uită neîntrerupt la mâna ce i se odihnește pe sticlă. — E totul în regulă? o întreb în cele din urmă. Pot să vă ajut cu ceva? Își întoarce capul și își șterge rapid cu podul palmei fața înlăcrimată. Te vede pe tine, de abia ai împlinit două săptămâni, dormind în marsupiu, și face șovăitor un pas spre mine. În timp ce te privește îndeaproape, se ține de burtă cu ambele mâini. Recunosc amestecul de dorință și nesiguranță cu care și eu, nu demult, mă uitam la nou-născuți. Femeia își ridică privirea de la capul tău la fața mea. Timp de o secundă ne uităm una în ochii celeilalte. Ochii ei se agață de ceva, se simte un fior. De parcă ar recunoaște ceva teribil în privirea mea. Apoi începe să plângă din nou incontrolabil. — Îmi mor caracatițele, se plânge ea. Mucii îi curg pe buze.
Femeia poartă în pântecele ei un băiețel. Se va naște în câteva săptămâni, spune ea, uitându-se la trupușorul tău care doarme. Stăm una lângă alta pe bancă, în timp ce tramvaiele trec unul după altul și suspinele ei se sting treptat. Lucrează la universitate. De luni de zile are grijă de zece caracatițe. A petrecut ore întregi lângă acvariul lor, în timp ce lua notițe și urmărea plină de fascinație mișcările corpurilor lor buburoase și moi. Le-a văzut cum vânează crabii lăutari pe care îi eliberase în acvariu, a văzut cum ating grijuliu cu un singur braț peretele acestuia, pipăind sticla ventuză cu ventuză. După o vreme, reușea uneori să le surprindă privirea. Acea privire, mă asigură ea, nu e privirea unui animal.
A știut de la bun început unde vrea să ajungă cu caracatițele ei. Cunoștea protocolul experimentului, chiar ea îl scrisese. Teribila ei curiozitate științifică a făcut-o părtașă. Iar acum, când experimentul se apropie de sfârșit, stă după serviciu în stație să plângă de groază.
— E insuportabil, spune ea poticnindu-se în cuvinte, nu vreau să mai văd niciodată acvariul ăla. Dar era nevoită să privească. Experimentul trebuia dus la capăt, iar ea trebuia să ia notițe. Documenta modul în care femelele se împerechează și cum, după ce depun ouăle, încep să mănânce din ce în ce mai puțin. Își cloceau ouăle precum niște găini subacvatice în cuib. Le mângâiau și suflau ușor apă peste ele, dar pe zi ce trecea, se hrăneau din ce în ce mai puțin, până ce ajungeau să nu mai mănânce deloc.
Când ouăle erau aproape de eclozare, femelele le abandonau și începeau să se izbească de peretele acvariului. Iar și iar, își loveau trupurile slăbite de sticlă, de parcă încercau să își distrugă corpurile palide cât mai repede posibil. Ore la rând, femeia stătea lângă acvariu, ascultând bubuiturile surde, simțind cum îi crește în gât o moluscă ce o strânge precum o cochilie. În acea zi, o femelă începuse să-și jupoaie pielea sub privirea ei.
— Au o glandă în ochi, spune femeia încercând să nu plângă. Acea glandă eliberează un fel de hormon de autodistrugere la femelele care au depus ouă. Nicio caracatiță nu rămâne în viață după ce ies puii.
A fost o vreme când existau spații albe pe toate hărțile lumii. Pe atunci, cerul nu era împânzit de sateliți, iar răspunsurile la întrebările despre continentele îndepărtate se aflau călătorind pe apă – sau nu se aflau. Acolo unde răspunsurile lipseau, cartografii acopereau spațiile albe cu desene cu animale fantastice. „Hic sunt dracones”, scriau alături. Era o avertizare pentru cei care voiau să pătrundă pe tărâmuri necunoscute. Aici trăiesc dragoni. Nu literalmente, ci în sensul că, atunci când nu știm absolut nimic despre un tărâm pe care ne încumetăm, am putea la fel de bine să fim devorați de vii.
Ce știam de fapt despre maternitate?
Cu toată sinceritatea, întotdeauna am privit subiectul ăsta de pe margine. Mamă, asta însemna iubire necondiționată și grijă. Mamă, asta însemna să iubești pe cineva mai mult decât pe tine. Nu m-am gândit niciodată la faptul că nu e ceva înnăscut – până când ziua nașterii tale s-a apropiat și am înțeles că mă vor tăia pe mine ca să te scoată pe tine, dacă va fi nevoie, vor tăia în carnea mea cea mai intimă, dacă va fi nevoie, ignorându-mi fricile, ignorându-mi aversiunea, ignorându-mi chiar și voința, dacă tu de asta vei avea nevoie.
Astfel, și simțeam asta mai mult decât puteam exprima atunci în cuvinte, am pășit într-o viață dincolo de sine, pe care trebuia să o consider firească, dar pe care nu o consideram firească. Simțeam că mă aflu într-un alt punct al vieții mele, departe de centrul unde stătusem naivă până atunci. Se spune că, odată cu nașterea primului copil, se naște și o mamă. Pentru mine, maternitatea era ceva ce trebuia să exersez, ca pe o limbă străină plină de sunete complicate și inflexiuni nefirești.
Maternitatea: de la distanță părea să însemne pur și simplu relația dintre o mamă și copilul ei.
Eu nu am trăit-o niciodată așa. Noi nu eram niciodată doar noi doi. Erai tu, eram eu și erau toate mamele tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile. Dintr-odată am încercat să mă compar cu femei cu care nu aveam nimic în comun, în afară de faptul că ele jucaseră rolul de mamă înaintea mea. Încercam să intru în pielea lor, să-mi ascund îndoielile acolo. Pe tot parcursul primei săptămâni, după ce ne-am întors de la spital, făceam în mod obsesiv quiche și fursecuri și îndesam încontinuu rufe în mașina de spălat. Incredibil cum mintea mea nu putea găsi un alt refugiu decât în rolurile de gen pe care înainte le evitasem intenționat. Nu-mi scăpa ironia situației, însă semnificația ei, da: că deocamdată petrecuserăm doar un scurt timp împreună, că exista un vid în care trebuia să se dezvolte o nouă identitate și că încercam să umplu acel gol cu identitatea altor femei.
Devenind mama ta, am ajuns într-un loc instabil în lanțul generațiilor. Am devenit mama ta, dar și propria mamă și mama ei. Am devenit repetiție, am devenit opoziție. Și am devenit tristețe.
Am ochii închiși și capul mi se afundă greoi în pernă. Caut profunzime, întunecime, însă capul meu e o suprafață luminoasă, monocromă, debusolant de albă. În acele prime nopți, insomnia mă neliniștește. Nu mă macină gânduri obsesive, nu mă țin trează vorbe sau imagini. E pur și simplu un obturator fotografic care nu se închide. O defecțiune mecanică, din cauza căreia starea mea de veghe e la fel de adâncă precum somnul.
Deasupra acoperișului nostru, se aprinde și se stinge zgomotul motoarelor avioanelor. Respirația ta se oprește în întuneric, apoi își reia ritmul. Aerul din cameră e apăsător din cauza laptelui vărsat. Sunt în alertă. Simt că mă sufoc, fără să vreau. Ceva se clatină.
În timpul acestor ore pierdute, descopăr un website pe care poți să urmărești în timp real imaginile diferitor camere de supraveghere. Cu doar câteva clicuri, pot să-mi îndrept privirea către un alt timp și spațiu, îngrădite de marginile ecranului de laptop.
Cel mai des accesez o cameră din Antarctica, orientată asupra unei stații de cercetare. Stând în pat, cu căpșorul tău cuibărit la subsuoara mea, văd cum se ivește soarele orbitor deasupra câmpurilor de zăpadă. Alb, un alb recognoscibil, un alb ca o alinare. Mă alină, deoarece camera înregistrează mașinal, fără discernământ, fără regie și fără coerență. Când mă uit la filmare, eu și lumea părem făcute din aceeași materie dezbinată. Ce lipsește din interiorul meu lipsește și din aceste imagini.
Mă văd stând întinsă în pat, sub lumina albăstrie a ecranului de la laptop. Te văd lângă mine pe saltea, în poziția ta caracteristică din primele luni: cu spatele arcuit, cu capul aplecat pe spate. Ce mă nedumerește e că nu știu unde e Hannes în amintirea asta. Știu că el și cu mine am început să dormim separat în perioada aia, dar sunt atâtea lacune în amintirile mele. Cum aș putea să găsesc drumul înapoi?
Ce îmi aduc aminte:
1.
Hannes, citind, în pat. Tu, dormind, în căușul brațului lui, în locușorul meu preferat. Întrebarea unde îmi puteam rezema eu acum capul, infantilă și nerostită, între mine și Hannes.
2.
Eu spun: „Ceva nu e bine.”
El spune: „Cum așa? Nu e nicio problemă. Doar ne simțim bine împreună, nu?”
Să vorbesc despre lunile lungi în care tu și cu mine am fost în permanență împreună acasă, mă umple și acum de rușine și groază. Ca să înțeleg mai bine acea perioadă, în liniște, recitesc e-mailurile pe care le-am primit atunci. Sunt surprinzător de puține.
Prima constatare. Printre e-mailuri se află diferite liste de cumpărături. De când mă știu, mi le trimit pe mail. Când mă uit mai bine la listele făcute la scurt timp după nașterea ta, recunosc frânturi din felurile de mâncare. Sunt mâncăruri din perioada de dinainte de a deveni mamă. Pe majoritatea nu le-am mai preparat aproape deloc de atunci.
Pe măsură ce trec săptămânile, listele de cumpărături se transformă. Bat câmpii și se dezintegrează. Diferitele ingrediente nu se potrivesc unele cu altele. Pe unele liste mi le-am trimis de mai multe ori, de fiecare dată cu noi completări. Aproape pe fiecare listă tronează cuvântul „paste”. Brusc, văd din nou cum Hannes aduce acasă al nu știu câtelea pachet de paste de la supermarket, cum îl îndes nedesfăcut în cămară – ca peste o săptămână să scriu din nou „paste” pe listă.
Ai trei săptămâni. Stau la fereastră și te legăn. Zece metri mai încolo, un bărbat se sprijină în coate pe pervazul ferestrei sale deschise. Are părul ras la tâmple și o bărbiță de câteva zile. Trage nervos fumuri lungi din țigară. Fumează cu lăcomia cu care tu apuci de sfârcul meu. Fâșii subțiri de fum i se revarsă printre buze. Acestea i-au văzut interiorul fragil, inelele cartilaginoase ale traheii, lobii plămânilor. Cu fiecare respirație, bărbatul devine mai singur. Fumul nu are memorie, dar ia ceva cu el. Cămașa mea de noapte atârnă descheiată. Nu o mai închid între alăptări. Nici dimineața nu mă mai îmbrac. E de prisos. Bărbatul fumează fără să ne vadă.
De când mă știu, am sentimentul că abia reușesc să nu mă dezintegrez. De parcă ar trebui să țin litri întregi de apă într-o folie de celofan. Am știut întotdeauna că într-o zi folia se va sparge, și că atunci întregul meu sine se va pierde. Apa va dispărea în canalizări puturoase. Se va evapora sub soare. Mașinile vor lăsa urme de cauciucuri prin apă, iar pisicile vor bea din ea.
Imaginea asta – folia de celofan, greutatea lichidului, refuzul coeziunii, maleabilitatea incontrolabilă ce făcea ca apa să se reverse mereu acolo unde mâna mea nu atingea celofanul – imaginea asta care de ani de zile dă formă fricii mele de a mă destrăma, nu poate fi nicio coincidență. Nu poate fi nicio coincidență că acea teamă a devenit, într-un fel, realitate atunci când te-ai născut, după ce te-am purtat și ți-am suportat povara, până ce mi s-a rupt apa.
În Chicago, lângă un lac, se află o bancă. Cineva stă pe ea. În următorul cadru, bărbatul a dispărut. Nu îl văd plecând, nu îl văd înotând, nu e nicio barcă. Camera înregistrează cu pauze de treizeci de secunde – între ele nu există decât un gol.
Născocind prin arhiva mea foto, dau de o poză cu tine și cu mine la care cu greu mă pot uita. Am făcut-o pe 30 ianuarie 2021. Aveai aproape patru săptămâni. E prima poză dintr-o serie de selfie-uri pe care le-am făcut ca să i le trimit lui Hannes, care începuse din nou munca. În poză stau întinsă pe canapea. Tu dormi pe burta mea. Degetul meu mare ridicat în aer trebuie să semnaleze că totul e în regulă. Poza e făcută la 14:43, dar eu încă port pijama. Nasturii sunt deschiși, sutienul meu pentru alăptare se vede clar. Buzele îmi sunt strânse într-un zâmbet crispat, mecanic, iar ochii privesc rătăciți din orbite. Când măresc imaginea, îi văd strălucind. E un autocontrol pe care abia îl mențin.
Trebuie să-mi fi dat seama încă de atunci că poza asta era departe de a oferi alinare. Nu am trimis-o. La 15:38 urmează o altă serie de selfie-uri pe aceeași canapea, în mai mult sau mai puțin aceeași poziție:
15:38: gura mai relaxată;
15:38: maxilarul încleștat se detensionează;
15:40: râs cu dinții expuși în mod ostentativ;
15:41: zâmbet frumos, calm;
15:42: alt unghi al camerei, puțin mai sus. Aproape normal.