5

Prima mașină a dispărut puțin după cinci și jumătate dimineața, chiar înainte de ora de vârf. Ici și colo se aprindeau luminile și oamenii ieșeau din case. Tramvaiele și autobuzele se târau pe străzi. Metrourile treceau vuind pe sub cartiere, fără să întâmpine niciun obstacol. Aproape niciun obstacol. Fiindcă și eu mișunam pe sub pământ.

A început cu o fisură. O trecere de pietoni s-a crăpat, pământul s-a surpat și o gaură s-a căscat în șosea. Cu câteva secunde în urmă, un Peugeot 206 stătea încă parcat frumos pe marginea drumului; între timp a ajuns cu totul în groapă, întors pe-o parte, de parcă ar fi dormit.

Strada a fost împrejmuită cu benzi de semnalizare. Mai târziu aveam să aud de la tine că unii îngenuncheaseră în jurul gropilor. Se uitau ușor amuzați în jos. Camerele dădeau zoom. Muncitorii de la primărie, care gesticulau agitați, le strigau turiștilor atrași de dezastre să se dea laoparte. În timp ce muncitorii ridicau mașina din groapă cu o macara, spectatorii care se adunaseră acolo le dădeau indicații. Copiii chicoteau exaltați. Altora li se făcea teamă. De ce se revolta pământul împotriva orașului?

Apoi totul s-a derulat repede. Solul s-a crăpat peste tot. Detaliile aveam să le aud mai târziu de la tine. Un camion s-a împotmolit cu roțile din spate în piața Kastelein din comuna Ixelles și a rămas încoțopenit acolo, cu cabina șoferului la suprafață și remorca îngropată în pământul vâscos. În partea mai joasă a bulevardului Chazal din comuna Schaarbeek, un sens giratoriu crăpat a înghițit o camionetă. Un cutremur scurt, dar foarte puternic, a devorat o bucată din solul străzii Kardinaal Mercier din centru. La sensul giratoriu Schuman de lângă Comisia Europeană și Consiliu, două mașini s-au prăbușit prin asfalt. Și pe șoseaua Leuvensesteen din comuna Sint-Joost-ten-Node a apărut, de pe o zi pe alta, o crăpătură cu margini zimțate. Mai mult de o sută de locuitori din zonă au trebuit evacuați. „Probleme de stabilitate. Trebuie să vă părăsiți locuința. Da, acum.” Peste tot în oraș, plăcile de asfalt erau la fel de boțite și zbârcite precum pielea mea.

Lumea căuta cu disperare cauzele. Ba că țevile de canalizare se spărseseră, întrucât izolarea lor lăsa de dorit, ba că rădăcinile copacilor pătrunseseră prea adânc în pământ. Ori conductelor de apă din fontă din secolul al nouăsprezecelea le sosise ceasul. Erau atât de șubrede, încât se stricau tot mai repede și provocau peste tot scurgeri. Apa, aflată sub o presiune uriașă, se revărsa în pământul care era de fel foarte mlăștinos. Solul de sub bulevarde se surpa, fundațiile se ruinau, străzile se prăbușeau.

Mai târziu aveai să-mi povestești despre vânătoarea de vrăjitoare iscată de gropi. Cetățenii supărați ieșiseră în stradă, rețelele sociale luaseră foc. Conducerea a eșuat! Unde erau strategiile? Trebuia urgent să se facă ceva cu infrastructura învechită, spuneau experții în articole de opinie și emisiuni de dezbatere. „Conductele alea se află adânc sub pământ. Mașinile noastre și autobuzele trec zilnic deasupra lor. Dar e imposibil să vedem ce se petrece acolo jos. Nici măcar nu există hărți cu locul prin care trece fiecare conductă. Acolo jos e o harababură întreagă. În viitor ne vom confrunta tot mai des cu astfel de gropi. Canalizările noastre au devenit niște bombe cu ceas.” Desigur că răsunau și alte voci. Gropi, pe asta s-o creadă cine-o vrea. Toate acele puțuri, apărute atât de repede unul după altul; să fi fost chiar rezultatul unor scurgeri ale țevilor de canalizare? Nicidecum! E vorba de un joc murdar la mijloc. Toate astea trebuie să fie controlate de vreo organizație cu răspândire internațională, coordonată strict. Bruxelles e un cuib al spionilor. Dintotdeauna a fost. Erau o mulțime de informații de cules în orașul care, pe lângă sute de delegații străine, găzduia și sediul NATO și instituțiile europene. Agenții secreți erau atrași de capitala Belgiei precum muștele de maldărul de gunoi. Serviete cu fund dublu, dispozitive de ascultare infiltrate pe ascuns: astfel de lucruri nu îi mai surprindeau cu nimic. Dacă mâncai o friptură de vită cu sos Barnaise la umbra clădirii Berlaymont, era mai bine să n-ai gura slobodă. Peste tot erau ascunse microfoane – sub masă, în lambriuri, până și în paharele de vin. Faptul că în fiecare colț al orașului mișunau spioni devenise evident între timp. Ăsta era Bruxellesul, știi ce zic. Dar acum au mai apărut și gropile alea nehalite în pământ.

Numaidecât, teoriile au început să curgă una după alta. Gropile din șosele erau primul act de vitejie al unui complot de proporții. Noaptea, conspiraționiștii se întâlneau la subsolul unui restaurant de kebab – sau de sushi! – din Molenbeek sau din Cartierul European. Se aplecau deasupra meselor lipicioase, înmuiau cartofii prăjiți în maioneză – sau sashimi în sos de soia! – și între timp puneau la cale cele mai teribile planuri. Acum erau și mașini, camionete și tiruri pe care le făceau să dispară sub pământ. Dar cine zicea că se vor opri la atât? Înainte să-ți dai seama, primul locuitor va cădea și el într-o astfel de groapă. Și în scurt timp, gropile lor poate că vor înghiți și copii. Nu cumva puțul ăla din Sint-Joost-ten-Node se afla aproape de o creșă? Dar se putea și mai rău. Dacă într-o noapte toate comunele Bruxellesului ar dispărea într-o groapă uriașă  ce ar înghiți dintr-o suflare inima întregii țări? Imaginează-ți: toți locuitorii devorați în același timp de întuneric. Se putea întâmpla în orice moment. De ce nu lua nimeni măsuri? Încă nu era prea târziu. Dacă toată lumea s-ar deștepta acum, conspiraționiștii poate  ar mai putea fi opriți.

Chițăiam amuzată când îmi spuneai cu ce explicații veneau semenii din specia ta. O teorie mai trasă de păr decât cealaltă. Dar miezul poveștilor se apropia de adevăr: ceva clocotea sub pământ. O energie întunecată  preluase controlul asupra lui. Nimeni nu-și putea da seama de adevărata cauză a surpăturilor. Lumea subterană rămânea una necunoscută pentru homo sapiens. Oamenii bâjbâiau pe întuneric. Întunericul în care eu scormoneam zi și noapte.

Desigur că tu bănuiai ceva. Dacă aveam vreo legătură cu asta? Tu reușești, în cele din urmă, să afli tot de la mine – sau aproape tot –, așa că n-are niciun rost să neg. Da, în așteptarea briefingului am întreprins câteva acțiuni din proprie inițiativă. Dar nu m-am avântat imediat sub pământ. La început, m-am rezumat la câteva explorări la suprafață în zona pieței Vaderland.

Prima dată mi-a fost foarte frică să depășesc perimetrul pe care l-am marcat cu grijă în jurul vizuinii mele. Mai ales pentru că trebuia să fac asta singură. Ce bine dacă ar fi fost și ea alături de mine. Știam însă că cei din conducere considerau necesar să faci un tur de recunoaștere a suprafeței – la urma urmei, specia ta era cea mai activă acolo. Mai întâi pătrunzi cu mintea, apoi cu săpăturile. Așa că am decis să-mi părăsesc, prima dată după atâtea luni, avanpostul din piața Vaderland, și să explorez vastele împrejurimi.

Încotro am mers? Ok, ascultă cu atenție. Și scrie tot exact cum îți zic eu. Mi-am scos nasul afară din vizuină. Încercam să mă asigur că ochii lacomi ai camerelor de supraveghere nu se holbau la mine. Din câte am putut să-mi dau seama, zona părea sigură. Am ieșit din piață și am urmat bulevardul spre est, de-a lungul benzinăriei și magazinului de cartier. Nu mai fusesem niciodată atât de departe. Am făcut tot posibilul să continui să respir cu calm, însă simțeam cum panica mi se urcă în gât ca un greiere.

În mijlocul bulevardului, tramvaiele se plimbau încoace și încolo. Eu mergeam pe marginea șoselei, îndeajuns de departe de șine și de ochii oamenilor, printre iarba înaltă și păpădii. Rădăcinile cireșilor japonezi făceau asfaltul să se umfle. Deasupra mea, coroanele lor încă nu înfloriseră, dar mugurii deja miroseau; simțeam cum aproape explodează de nerăbdare. Încă puțin și aveau să înflorească, îmbătând locuitorii acestor străzi cu parfumul lor timp de zece zile.

Dar deocamdată alte mirosuri îmi invadau simțurile. Miasma coșurilor de gunoi, asfaltul unsuros și cocktailul de gaze de eșapament ce plutea deasupra pieței. M-am ascuns în peticul de iarbă de sub un panou publicitar și am început să analizez curenții de aer aflați în mișcare.

Capul mi-a luat-o razna când am încercat să cuprind mirosurile din întreaga piață Meiser. Nu știam ce să adulmec mai întâi. Era un haos total. În coconul metalic al mașinilor, semenii tăi goneau dintr-o parte în alta. Alții făceau slalom pe biciclete printre autobuze și camionete ce își tăiau încontinuu calea, sau se încumetau, sfidând moartea, pe trecerile de pietoni. Tramvaiele treceau unul după altul vuind peste sensul giratoriu, cufundându-se mai departe în tunelurile ce mă ispiteau cu gurile lor deschise, însă am reușit să mă stăpânesc și să rămân la suprafață ca să urmăresc mișcările din jur. Pe lângă mine, picioarele lungi ale oamenilor se grăbeau încoace și încolo. Pantofi în toate formele și mărimile, acoperiți dedesubt cu un strat gros de urme de miros. Orașul se lipește de tălpile voastre. Iar voi îl purtați cu voi peste tot pe unde mergeți.

Expedițiile mele nu se rezumau doar la vizita în piața Meiser. Voiam mai mult. Frica mea de lumea de la suprafață s-a diminuat, iar setea mea de informații a devenit cu fiecare zi mai mare. Chiar și specia ta e cuprinsă de setea asta. Mai ales tu, cu dorința de a scrie tot ce povestesc eu. Într-o dimineață, am pornit la drum către un loc unde nu gonea nicio mașină, unde oamenii păreau să meargă pe alei mai încet decât în alte părți. Un spațiu verde amenajat acum două sute de ani. Aici, specia ta venea să se relaxeze, respectând cum se cuvine marginile pe care le-a stabilit ea însăși. Aici, sălbăticia domesticită putea să prospere, în parcele care se tundeau târziu, unde plantele târâtoare, tufișurile și copacii erau tolerați unii lângă alții și monitorizați.

Am intrat în parcul Josafat și am început să mă plimb agale prin scuarul plin de soiuri diferite de copaci pe care le-ați scos din rădăcină de altundeva ca să le plantați din nou aici. Am trecut pe lângă statui ce trebuiau să amintească de gloria patriei tale – în special de cea a împăratului care a construit cândva parcul. Iazurile le evitam de frică. Pe maluri, lângă pietrele artificiale, gâștele egiptene se plimbau sâsâind arțăgoase în căutare de semințe, viermi și harță. Pe crengile din apă, țestoasele voinice cu tâmple roșii făceau baie de soare, cu ochii închiși. Nu păreau să aibă intenții rele, dar n-aveai de unde să știi: simțeam deja cum mă prind cu fălcile ascuțite. Până să-mi dau seama, aș fi fost trasă în apă și aspirată de gușile lor umflate – și astfel misiunea mea s-ar fi încheiat. Tremuram și am continuat să merg mai departe prin parc. În coroanele copacilor, sus deasupra mea, bandele unor papagali cu guler trandafiriu își aruncau blesteme unele altora în dialectul lor strident. Am continuat să merg repede, gândindu-mă la toate speciile exotice invazive pe lângă care trecusem. La fel de exotice ca mine, dar nu și la fel de singure.

În timp ce mergeam prin desiș, simțeam gustul banilor murdari ce au făcut posibilă amenajarea acestui parc. Simțeam cum își croiește drum prin mintea mea, încet și cleios, împreună cu fluxul de zăcăminte naturale, un drum lung peste mări și țări, de pe vastul continent pe care l-am părăsit odinioară, până aici, în orașul din mijlocul țării tale. Cum fondurile au susținut construirea statului vostru al bunăstării. Cum cobaltul și coltanul din minele privatizate din cealaltă țară, mai mare, se află astăzi în telefoanele voastre. Cum vechile minerale își liniștesc noii utilizatori cu voci suprarăcite care promit divertisment și validare. Vocile tinerilor voștri semeni care extrăgeau acele minerale, nu le auzeați. Dar cu ajutorul telefoanelor voastre erați în contact cu o mulțime de alte voci. Zdrăngănit și zumzăit, fanfaronadă și șușoteli. Doze de dopamină administrate de aparate, conversații între om și mașinărie. Auzeam încontinuu schimburile astea de replici bâzâind printre copaci, în timp ce înregistram mișcările grupurilor de oameni care stăteau la picnic pe iarbă. Un băiețel care râdea și se poticnea în timp ce mergea spre părinții lui, s-a împiedicat, a căzut și a fost apoi dezmierdat.

Erai și tu aici în parc? Mă căutai? Cine știe, dacă perișorii mei tactili ar fi fost mai pe fază, ți-aș fi remarcat prezența încă de pe atunci și te-aș fi putut iscodi în timp ce urmai cărările printre tufișuri. Am evitat un grup de iepuri și am urcat pe un delușor, atentă la camerele care m-ar fi putut urmări în timp ce fugeam de la o umbră la alta. Am traversat bulevardul și m-am strecurat pe sub un gard părăginit. Am săpat un tunel în pământul unui câmp golaș.

Așa o abundență de senzații nu am mai simțit niciodată vibrând prin perișorii mei tactili în orașul ăsta. Deasupra firelor de iarbă dansau gândăcei vaca-Domnului și gărgărițe, în jurul meu zumzăiau trupușoarele pufoase ale bondarilor, viespilor merelor și albinelor de nisip. Iar deasupra mea: ciripitul pănțărușilor, vrăbiuțelor și sturzilor cântători, gânguritul turturelelor și hohotitul pescărușilor râzători. La intervale regulate de timp, câte un tren trecea pufăind prin zonă sau un om cu cizme de cauciuc și cu un binoclu înainta greoi pe câmpie, dar în afară de asta nu mai era nimeni decât iarba și păsările, insectele și cu mine.

Mi-aș fi dorit să rămân mai mult în oaza asta – sau cel puțin până când homo sapiens ar fi început un nou proiect de construcții. Însă nu puteam să mă culc pe o ureche. Era timpul să trec la acțiune. Așa că am început să sap.