¿Guardar silencio y ser cómplice? ¿O acudir a la justicia y temer venganza? Mateo vuelve a la casa familiar en Madrid después de haber sido despedido del estudio de arquitectura en el que trabajaba en Barcelona. Cuando por azar encuentra una pistola entre las pertenencias de Juan, su padre, sospecha que este tuvo relación con un atentado de ETA ocurrido hace veinte años en el barrio. En paralelo, el lector conocerá la historia de Malen, que, en el 2000, planificó el asesinato de un juez en el mismo barrio de Juan y Mateo, pero cuya ejecución tuvo un desenlace inesperado. La investigación de Mateo por conocer la verdad le llevará a desentrañar secretos ocultos que podrían desmontar sin remedio los pilares de su vida y de las personas que quiere. Basándose en un atentado real de hace veinticinco años en Madrid, Antonio Lleras reflexiona en su primera y emocionante novela sobre la redención y la posibilidad de cambiar de vida. Y sobre cómo décadas después del fin de ETA víctimas y verdugos tratan de reconstruir sus vidas tras un pasado común de violencia y venganza.

Estamos en los años setenta y William «Mole Man» Lyttle halla en un túnel excavado bajo su casa una frase que influirá de manera irreversible en el curso del mundo: «Nuestras vidas han dejado de parecernos historias». La protagonista de esta novela autoficcional es Emma, una joven de treinta y tres años que intenta comprender sus raíces checas, aceptar la muerte de su madre y encontrar respuestas a las preguntas en torno a la desaparición de su novia. La historia no fluye a su alrededor; al contrario, se acumula y se fragmenta. Entre los restos del desastre, el nivel del agua se eleva de forma catastrófica y los incendios se vuelven cada vez más potentes. Emma avanza entre ellos en un intento por alejarse de un amor en el que se gana y se pierde a la vez. Al final de su relato, podemos llegar juntos o cada cual por su lado, pero la historia permanece. Igual que la pregunta de si la narración puede ayudar al ser humano superar los acontecimientos trágicos.

Cât de departe suntem capabili să mergem unul pentru celălalt? Daniela crește într-o familie în care, în loc de oameni, o îmbrățișează anxietățile. Acestea vin cu o regularitate ciudată – în fiecare august. Zilele însorite nu sunt plăcute pentru ea, ci dureroase. Apoi, când îl întâlnește la facultate pe Ștefan, crede că poate scăpa în sfârșit de verile neplăcute. Nu știe însă că nu poate fugi de trecut. În romanul său, Jakub Stanura abordează într-o manieră originală tema serioasă a gaslighting-ului – o formă specială de manipulare care provoacă victimei îndoieli cu privire la propria raționalitate, memorie și percepție generală a realității. „În cartea sa, Jakub Stanjura dezvăluie într-un mod cu totul excepțional funcționarea relației dintre manipulator și victima sa și expune mecanismele care au condus victima către o relație patologică și o mențin acolo, în ciuda oricărei raționalități.” – Petra Dvořáková, scriitoare „Pentru mine, gaslighting-ul este un coșmar. Ideea că trăiesc ceva și că altcineva mă convinge de contrariu, că inventez sau că delirez, mi se pare îngrozitoare. Prin romanul meu am vrut să atrag atenție asupra acestor tehnici manipulative.” – Jakub Stanjura, autorul romanului

Щрихи е роман за Мия и нейното семейство, което след като Словения става независима държава, преживява т. нар. „изтриване“ (izbris). Изтриването на пребиваващите е един от най-мрачните моменти в съвременната словенска история: през 1992 г. повече от 25 000 човека – предимно някогашни граждани на останалите югославски републики – са незаконно изтрити от регистъра на постоянно пребиваващите. В рамките на една нощ губят юридическия си статус, личните си документи и основните си човешки права, с което стават невидими в собствената си страна. Романът разкъсва тишината около тази травма – за нея не говори нито семейството, нито обществото. Историята на Мия предлага интимен поглед към другата, по-малко словесна страна на словенската независимост и разпадането на Югославия. С фин хумор и изтънчен повествователен глас авторката разкрива как обществените и политическите промени се оглеждат в ежедневния живот на индивида. С този роман словенската литература за пръв път предоставя разглеждане на изтриването от перспективата на едно дете – момиче, което първо не разбира значението на гражданството, границите и идентичността, а в течение на порастването си все повече осъзнава защо е важно да имаш „достатъчно ченгелчета“ върху последната буква на фамилията си. Дебютът на Тина Перич, при все че се захваща с взискателна тематика – с изтриването – и при все че почти всяко изречение, написано по темата причинява болка, не е горчиво четиво. Бюрократичният ход, който в детството на главната героиня е получил специално име – „проблемът с документите“ – не само изтрива бащата на Мия от регистъра на постоянно пребиваващите и го лишава от работа, както и от всички права, но и така да се каже го изтрива и от нейния живот. За щастие не за дълго. — Милица Антич Габер

Blocuri uriașe într-un oraș de provincie, anii nouăzeci. Bintu crește într-o familie care se destramă. Tatăl ei congolez este un fanatic religios, un scriitor care ajunge la sapă de lemn, nu își găsește de lucru, iar pe timp de zi își scrie memoriile. Pe măsură ce frustrarea lui crește, bărbatul recurge din ce în ce mai des la băutură și devine mai agresiv acasă. Cu toate astea, Bintu își adoră tatăl și încearcă să nu-l lase să se abată de la calea cea bună. Atunci când devine evident că acesta nu mai poate fi salvat, rupe orice legătură cu el. Treizeci de ani mai târziu, Bintu îi calcă pe urme. Divorțată și înstrăinată de fiul ei, încă se confruntă cu propriile dependențe și locuiește tot în blocurile care între timp s-au degradat. Jobul ei ca profesoară îi oferă o oarecare stabilitate, până ce pierde controlul și la școală și e constrânsă să își confrunte traumele din copilărie. „Salumu reușește să o descrie pe Bintu din interior spre exterior, așa cum fac autorii de romane experimentați. Prin intermediul detaliilor expresive, Salumu realizează un portret autentic al trei vieți chinuite: cea a lui Bintu, cea a tatălui Yuma și cea a mamei Kristel. Bintu e un debut de vis.” - De Standaard **** „Salumu descrie dureros de sincer, într-o proză sumbră, dar precisă, cum e să trăiești ca fată și femeie de culoare într-o lume în care culoarea pielii continuă să fie un factor decisiv. Bintu e un debut puternic despre ‘rasismul din viața de zi cu zi’.” - Het Nieuwsblad ****

Mia je stara 27 let in vsak dan gleda najslabše na svetu: dela kot moderatorka vsebin in mora cenzurirati najnasilnejše posnetke, ki krožijo po spletu. Odkar je njen bivši fant Ruben umrl, ko ga je v banji stresla elektrika, živi v začaranem krogu nihilizma in očitkov, otopela zaradi službe in zdravil, samo občasno pa jo poživi prijateljstvo z Dennisom in Miriam. Preteklost z Rubenom je arhiv krutih spominov, kakršne so tudi podobe, ki jih mora odstraniti s spleta, a jih ne more izbrisati iz spomina: čustveno izsiljevanje, ko jo obtožuje, da ga požira kot bogomolka, in strah pred tem, da bi ga zapustila. Ko pa naleti na posnetek Sofie, dekleta, ki ji je podobno in ki se vrže z mosta, se Mia zdrzne in poda po njenih stopinjah: sreča njenega fanta Lapa, obetavnega glasbenika, in prijateljico Margot, spremljevalko in plesalko v nočnem klubu, in obema se pusti zapeljati v vrtincu ogledal. Vse dokler se Mia, z Miriam in Margot, ne odloči za alternativo, za sestrski pakt izven okvirjev, ki bo uspel zlomiti lupino njene bolečine. Bogomolka opisuje pot mlade ženske, ki se zoperstavlja izgubi in samoti ter se upira podedovanemu občutku ženske krivde, da bi se pognala naprej, proti svetlobi prihodnje različice sebe.

Au trecut deja câțiva ani de când Luk și Eli au pășit pentru prima dată pe suprafața Planetei Roșii. Plantând cireși pe Marte, singurii care, deocamdată, reușesc să supraviețuiască pe această planetă pustie, tatăl și fiica pornesc într-o căutare fascinantă a secretelor îngropate în straturile de praf roșiatic. Copaci plini de fructe roșu-închis cresc sub bolțile tuturor serelor specializate, cu excepția uneia - Raionul 24. Pe măsură ce interiorul costumelor lor de astronaut se umple tot mai mult de singurătate, teamă, neînțelegere și tristețe, evenimentele tragice din trecut continuă să apese asupra lor ca o pâclă apăsătoare a planetei Marte. Deși adesea se forțează să nu se gândească la casa pe care au părăsit-o temporar, scânteile poveștilor și amintirilor lor nu pot fi stinse cu totul - ele îi trag înapoi spre acele detalii și întâmplări esențiale care le-au modelat viețile. De ce e important felul în care Eli mănâncă cireșele și ce copac a plantat Luk când era mic? Pot vechea moșie, livada, lacul din apropiere, bâlciul sătesc amuțit și rețeaua de canale și crânguri împletite să devină scheletul și sistemul vital al unei familii? În romanul său de debut, Boris Džinić împletește cu măiestrie trecutul și prezentul personajelor și ne oferă o poveste emoționantă despre puterea amintirilor, iubire, durere, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni. Raionul 24 ne amintește că și în cele mai întunecate locuri este posibil să păstrăm bucuria de a trăi și credința că merită să ne întoarcem la ceea ce ne așteaptă. Un roman despre puterea amintirilor, iubire, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni.

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.

Dos hombres violentos reciben el encargo de eliminar a un soplón. Mientras vagan por montañas y pueblos remotos, las huellas de su pasado comienzan a cercarlos. En ese trayecto, lo real y lo onírico se entrelazan hasta borrar los límites. Una parábola inquietante ambientada en un mundo áspero, donde el miedo gobierna a los personajes y los empuja hacia su destino.

“Sve dobre barbike” je roman o Vanji, milenijalki koja puni trideset godina i shvata da u njenom životu ništa nije kako je mislila da će biti. Nije postala poznata umetnica, već je scenaristkinja jeftinih sapunica, nema decu, nije u ljubavnoj vezi, anksiozna je preko svake mere i odnosi sa članovima porodice joj nisu baš najbolji. Kada joj se na vratima stana pojavi bivša devojka sa bebom, Vanja je uprkos činjenici da joj je Svetlana slomila srce, pušta da ostane kod nje neko vreme. To je navede da preispita svoj život. Rastrzana između želje da radi ono što voli i uspe da preživi u Beogradu danas, Vanja shvata da mora nešto da promeni. Ishitreno daje otkaz na sapunici koju piše, a istovremeno je gazda izbacuje iz stana da bi uselio bračni par iz Rusije od koga može da dobije mnogo veću kiriju. Svetlana odlazi, iznova je napušta, a Vanja ostaje sama i odjednom se oseća kao da je iznova devojčica koja ne može da se brine o sebi. Dok pakuje stvari, slučajno prospe ključalu vodu po svojoj nozi i napravi ozbiljnu opekotinu. A onda se zapita - da li je zaista bilo slučajno? Ne znajući šta da radi, Vanja se vraća da živi kod majke, u mali grad nadomak Beograda, a tamo je čeka sve ono od čega je pobegla.

Wszystkie dobre laleczki to powieść o Vanji, milenialce, która kończy trzydzieści lat i uświadamia sobie, że w jej życiu nic nie wygląda tak, jak sobie wyobrażała. Nie została sławną artystką, lecz scenarzystką tanich telenoweli, nie ma dzieci, nie jest w związku, cierpi na silne stany lękowe, a jej relacje z rodziną są dalekie od idealnych. Kiedy pod drzwiami Vanji pojawia się była dziewczyna z dzieckiem, bohaterka pozwala im przez pewien czas zostać, mimo że Svetlana złamała jej serce. To skłania ją do przewartościowania swojego życia. Rozdarta między pragnieniem robienia tego, co kocha, a próbą przetrwania we współczesnym Belgradzie, Vanja dochodzi do wniosku, że musi coś zmienić. Impulsywnie podejmuje decyzje o odejściu z prac przy telenoweli. W tym samym czasie właściciel wyrzuca ją z mieszkania, by wynająć je rosyjskiemu małżeństwu, które może płacić znacznie wyższy czynsz. Svetlana odchodzi, ponownie ją porzuca. Vanja zostaje sama i nagle czuje się jak mała dziewczynka, która nie potrafi zatroszczyć się o siebie. Podczas pakowania rzeczy przypadkowo oblewa nogę wrzątkiem i doznaje poważnego oparzenia. Zaczyna się zastanawiać, czy to na pewno był wypadek? Nie wiedząc, co dalej, Vanja wraca do matki, do małego miasta niedaleko Belgradu, gdzie czeka na nią wszystko to, od czego próbowała uciec. „Gdybym wiedział, jak pisać, pisałbym jak Katarina. Za tą żartobliwą myślą, która przemknęła mi przez głowę, kryje się w rzeczywistości mój podziw i przyjemność płynąca z czytania dzieła Katariny Mitrović oraz z prawdziwości jej słów. Katarina pisze o sobie, ale pisze też o mnie, o mojej siostrze, matce, moich przyjaciołach. Kiedy będziecie czytać tę powieść, będziecie mieli wrażenie, jakby ktoś napisał ją o was” – Vladimir Tagić. „Szybka, ekscytująca, zabawna, obrazowa i głęboko przeżyta. Wszystkie dobre laleczki są żywe, istnieją ze złożonymi rękami, potarganymi włosami, szklanym spojrzeniem i śmieją się nam w twarz” – Anica Dobra.