Blocuri uriașe într-un oraș de provincie, anii nouăzeci. Bintu crește într-o familie care se destramă. Tatăl ei congolez este un fanatic religios, un scriitor care ajunge la sapă de lemn, nu își găsește de lucru, iar pe timp de zi își scrie memoriile. Pe măsură ce frustrarea lui crește, bărbatul recurge din ce în ce mai des la băutură și devine mai agresiv acasă. Cu toate astea, Bintu își adoră tatăl și încearcă să nu-l lase să se abată de la calea cea bună. Atunci când devine evident că acesta nu mai poate fi salvat, rupe orice legătură cu el. Treizeci de ani mai târziu, Bintu îi calcă pe urme. Divorțată și înstrăinată de fiul ei, încă se confruntă cu propriile dependențe și locuiește tot în blocurile care între timp s-au degradat. Jobul ei ca profesoară îi oferă o oarecare stabilitate, până ce pierde controlul și la școală și e constrânsă să își confrunte traumele din copilărie. „Salumu reușește să o descrie pe Bintu din interior spre exterior, așa cum fac autorii de romane experimentați. Prin intermediul detaliilor expresive, Salumu realizează un portret autentic al trei vieți chinuite: cea a lui Bintu, cea a tatălui Yuma și cea a mamei Kristel. Bintu e un debut de vis.” - De Standaard **** „Salumu descrie dureros de sincer, într-o proză sumbră, dar precisă, cum e să trăiești ca fată și femeie de culoare într-o lume în care culoarea pielii continuă să fie un factor decisiv. Bintu e un debut puternic despre ‘rasismul din viața de zi cu zi’.” - Het Nieuwsblad ****

Invizibili este un roman despre neacceptarea celor diferiți, în care copiii își imaginează propriii părinți. O tânără care a crescut într-un orfelinat încearcă să-şi depășească traumele copilăriei. După o serie de despărțiri, o întâlnește pe Dara – o fetiță abandonată, în care se recunoaște. Se atașează de ea și decide cu orice preț să găsească o cale de a-i oferi viața pe care ea însăși nu a avut-o niciodată. Este un roman despre oamenii de la marginea societății. Diferite fire narative se împletesc pentru a spune o poveste comună: cea a invizibilității. „Un roman despre oamenii de la marginea societății..., care te ia de gât.” Georgi Gospodinov, autorul romanelor Fizica tristeții și Refugiul timpului „Puțini sunt cei care pot reda fără niciun fel de pretenție viața celor care au trecut printr-un orfelinat, mai ales în perioada de tranziție, și destinele lor ulterioare. De fapt, mai general spus, fiecare dintre noi este un copil abandonat, dar cei despre care povestește autoarea sunt cu adevărat invizibili pe harta socială. Natalia Deleva înlătură de pe chipurile lor toate clișeele cu care i-am pângărit. O carte dificilă, importantă, cu adevărat importantă.” Marin Bodakov, ziarul Cultura “The narrator in Four Minutes (Invizibili) collates excerpts from news articles, listens to her own (internal) voice, to the stories of people she meets on the way, looks into the past, confronts traumas and, pulling the reader out of their comfort zone, asks important questions about our world, about life in exile, about people who are excluded, abandoned, homeless. A beautiful, intricately woven and exciting book.” Wioletta Greg, author of Swallowing Mercury

Oare s-a gândit cândva fosta profesoară de limba ucraineană în vârstă de 72 de ani, Vira Tyha, că, la bătrânețe, după o viață care nu a fost ușoară, dar a fost plină de fericire, va ajunge la azilul de bătrâni? Sigur că nu! Cu atât mai puțin și-ar fi putut imagina că acolo o va duce singurul și mult iubitul ei fiu. Dar doamna Vira e sigură: nu va sta mult acolo. Doar e război, e vara anului 2022, fiul ei, Tolia, face voluntariat zi și noapte, nora și copiii sunt nevoiți să plece în străinătate, iar satul în care locuiesc, din regiunea Kiev, își revine după acțiuni militare și ocupație. Iar pentru ca fiul ei să nu-și facă griji, poate e într-adevăr mai bine ca ea, cu inima bolnavă, să stea momentan aici, departe de linia frontului, într-un sat mic și relativ sigur, unde războiul e doar la televizor, în compania celor de o seamă cu ea. Chiar dacă aceștia au cu mult peste 70 de ani. Dar în loc de niște bătrânei comunicativi, Vira Tyha găsește o lume a unor moșnegi răniți, morocănoși și sarcastici, care privesc zi de zi cum viețile lor se apropie de apus. Acolo unde apune soarele este o poveste caldă și emoționantă despre apusul vieții. E un roman care ridică teme importante și dureroase prin poveștile oamenilor și relațiile lor, în primul rând, cu propriii lor copii. Textul are un efect terapeutic, de care avem cu toții nevoie în aceste vremuri grele. Sau, cum spune însăși autoarea, e o carte-plasture pentru o inimă rănită.

Această carte de proză scurtă este mărturia unui soldat cu privire la experiența unui mare război. Credința pe front, fraternitatea dintre soldați, frica și speranța, moartea și iubirea. Autorul procesează propriile amintiri traumatizante, dar textul poate deveni o psihoterapie nu doar pentru el, ci și pentru cititori. Autorul vorbește despre sine, repovestește realitatea și visele, dar, în primul rând, surprinde viața la limită. Aici apare Dumnezeul Tranșeelor și începe Cel mai nou Testament, cultura ucraineană din rucsac devine un sprijin, iar celebrii maeștri ai literaturii de război nu rezistă la încercarea realității. Ei nu știu nimic despre noi, ucrainenii. Doar noi putem vorbi despre noi înșine, pentru că pe frontul estic s-a schimbat totul. Iar Artur Dron vorbește despre asta deschis și direct. Așa cum vorbesc cei care au fost la limită. Și s-au întors.

Are douăzeci și patru de ani, este pe jumătate napolitan și pe jumătate maghiar, a studiat la Bologna, ar vrea să devină regizor și încă își caută drumul: acesta este portretul inițial al personajului principal din O zic pe scurt, remarcabilul roman de debut al lui Davide Di Lorenzo. Se numește Davide, la fel ca autorul, și îl întâlnim pentru prima dată la Budapesta, orașul în care s-a născut și a crescut mama lui. A lăsat în urmă Italia, prietenii, familia, iar cu toate că viața în străinătate nu îl scutește de aventuri grotești, existența lui de zi cu zi rămâne apatică și lipsită de direcție. O călătorie la Berlin nu va schimba lucrurile, care încep să se pună în mișcare abia odată cu admiterea la o școală de cinema și mutarea la Roma. Pădurea de pini, nopțile petrecute dansând (și, implicit, întorsăturile rocambolești), oboseala și noile întâlniri îl vor trezi treptat pe Davide, preocupat să dezlege un mister: apariția absurdă, dar tot mai frecventă, a unui ou spart pe palier. Davide Di Lorenzo reușește să redea cu fidelitate ironică viața cotidiană a unui tânăr aflat în pragul maturității, atât în dimensiunea ei domestică și melancolică, cât și în cea a nenumăratelor seri la Roma sau a petrecerilor pline de alcool prin Europa. O zic pe scurt este un roman degajat și emoționant, care păstrează ritmul dezlânat și prospețimea specifică vârstei de douăzeci de ani.

Doi bandiți au primit ordin să execute un turnător. Rătăcind prin munți și sate, sunt ei înșiși urmăriți de trecut. O parabolă onirică plasată într-o lume brutală, cu personaje cuprinse de propria lor frică.

Anii `70. William „Mole Man” Lyttle descoperă într-un tunel de sub casa lui o frază care va influența ireversibil cursul lumii. „Viețile noastre deja nu ne mai par povești”. Protagonista acestui roman de autoficțiune este Emma, în vârstă de treizeci și trei de ani, care încearcă să-și înțeleagă rădăcinile cehe, să se împace cu moartea mamei sale și să găsească răspunsuri la întrebările legate de dispariția partenerei sale. Istoria din jurul ei nu curge, ci se acumulează și se sparge. Printre rămășițe, nivelul apei crește în mod catastrofal și incendiile se intensifică. Emma se luptă cu ele în încercarea de a se îndepărta de iubirea în care se câștigă și se pierde. În povestea sa ajungem la final împreună sau fiecare în felul său, povestea rămâne. La fel și întrebarea dacă povestirea poate ajuta omul să se împace cu evenimentele tragice. „Esența romanului constă în explorarea posibilităților limbajului și ale narațiunii ca instrumente gestionare a evenimentelor dureroase. Textul este saturat de imagini colorate, în care se reflectă atât abilitățile unei poete consacrate, cât și ale unei prozatoare talentate.” — redacția editurii Host „Romanul are o structură, un ritm și un mesaj puternic. Oferă speranța că și cele mai mici ficțiuni ne pot salva de catastrofe.” — A2

Protagonista pe nume Sisif rătăcește prin iad cu un scaun cu rotile gol și nu știe exact ce caută acolo, în afară de faptul că trebuie să-și ia fiica, care suferă de multiple dizabilități, de la centrul de zi. O misiune care eșuează de fiecare dată, după care se întoarce dezamăgită în apartamentul dărăpănat de la parterul unui complex ciudat. Când gazda ei începe aparent din senin să discute cu ea, începe brusc să își amintească lucruri. Zile sub forma unor simptome bizare este o luptă împotriva plictiselii, o explorare a limitelor maternității, ale speranței și disperării, ale vieții și morții. Un roman care te izbește ca un asasin, în cap și în inimă, cu o precizie neînfricată. – NRC Zile sub forma unor simptome bizare este un roman complex, plin de referințe din filozofie și mitologia greacă. Alegerea lui Baerwaldt de a folosi o formă nemiloasă, fragmentată și un stil nu întotdeauna primitor denotă curaj și originalitate. Cititorul care îndrăznește să se lase purtat de povestea acestei mame, la prima vedere inaccesibile, va fi profund mișcat de acest roman excepțional. – raportul juriului Premiului Literar BNG

Să păstrezi tăcerea și să fii complice? Sau să te adresezi justiției și să îți fie frică de răzbunare? Mateo se întoarce în casa părintească din Madrid după ce a fost concediat de la biroul de arhitectură la care lucra în Barcelona. Din întâmplare, găsește un pistol printre lucrurile lui Juan, tatăl său, și bănuiește că acesta a avut legătură cu un atentat al ETA petrecut acum douăzeci de ani în cartier. În paralel, cititorul află povestea lui Malen, care, în anul 2000, a planificat asasinarea unui judecător în același cartier, dar a cărei înfăptuire a avut un deznodământ neașteptat. Ancheta desfășurată de Mateo pentru a afla adevărul îl conduce către descoperirea unor secrete ascunse care ar putea distruge iremediabil viața sa și a celor dragi. Bazându-se pe povestea unui atentat real petrecut acum douăzeci și cinci de ani la Madrid, Antonio Lleras abordează în primul său roman tema ispășirii, a posibilității de a-ți schimba viața și modul în care, la zeci de ani după dispariția ETA, victimele și călăii încearcă să-și reconstruiască existența după un trecut comun marcat de violență și răzbunare.

Micul dejun al campioanelor este romanul de debut al lui Liu Zakrajšek, în care ne aventurăm, alături de protagonistă, în trei locuri locuri diferite, unde muncesc studenții: un cinematograf, un centru cultural și o librărie. Atunci când nu merge la cursuri sau nu lucrează, își petrece timpul într-o cameră mică și sufocantă din mansarda apartamentului pe care îl împarte cu Vesna, cea impulsivă și haotică, și cu Pia, cea organizată și serioasă. De-a lungul capitolelor, dinamica lor se construiește și se destramă, uneori mai dramatic, alteori mai subtil, toate acestea având loc pe fundalul unor crize existențiale mai ample trăite de generația tânără care urmează să intre pe piața muncii – de la precaritate și prețuri exagerate la locuințe până la o segregare socială tot mai accentuată, însingurare și probleme de sănătate mintală. Tinerii din roman, care ar trebui să se gândească la visele și viitorul lor, ajung să se preocupe în primul rând de cum să obțină bani pentru plata următoarei chirii. Romanul, al cărui titlu e împrumutat de la Kurt Vonnegut, este o satiră subtilă a vremurilor contemporane, de care avem neapărat nevoie. „Mă gândeam la Vesna. Dacă atunci când am cunoscut-o era cu adevărat nefericită. Probabil că da. Dar eu?” „Vreau să am o viață normală. Dacă te gândești bine, o viață normală e deja o mare realizare.” „Dacă vreți să declanșați o revoluție, este suficient să observați omul real din fața voastră și să reflectați puțin.”

Cât de departe suntem capabili să mergem unul pentru celălalt? Daniela crește într-o familie în care, în loc de oameni, o îmbrățișează anxietățile. Acestea vin cu o regularitate ciudată – în fiecare august. Zilele însorite nu sunt plăcute pentru ea, ci dureroase. Apoi, când îl întâlnește la facultate pe Ștefan, crede că poate scăpa în sfârșit de verile neplăcute. Nu știe însă că nu poate fugi de trecut. În romanul său, Jakub Stanura abordează într-o manieră originală tema serioasă a gaslighting-ului – o formă specială de manipulare care provoacă victimei îndoieli cu privire la propria raționalitate, memorie și percepție generală a realității. „În cartea sa, Jakub Stanjura dezvăluie într-un mod cu totul excepțional funcționarea relației dintre manipulator și victima sa și expune mecanismele care au condus victima către o relație patologică și o mențin acolo, în ciuda oricărei raționalități.” – Petra Dvořáková, scriitoare „Pentru mine, gaslighting-ul este un coșmar. Ideea că trăiesc ceva și că altcineva mă convinge de contrariu, că inventez sau că delirez, mi se pare îngrozitoare. Prin romanul meu am vrut să atrag atenție asupra acestor tehnici manipulative.” – Jakub Stanjura, autorul romanului

„Nu vreau să spun prea multe, dar eu zic că totul a început s-o ia la vale cu Tom Keller atunci când unchii ăia doi ai lui l-au luat noaptea în pădure și l-au pus să facă lucruri pe care un copil de nouă ani n-ar trebui să le facă.” Așa începe Animalele, romanul de debut al lui Gijs Wilbrink. Acțiunea se desfășoară în provincia neerlandeză Achterhoek, printre motociclete, braconieri, crescătorii de nurci și afaceri clandestine. În această zonă mistică limitrofă, plină de secrete, crește Tom Keller, mezinul celei mai cunoscute familii din regiune, binecuvântat cu un talent divin pentru motocross. Când, ani mai târziu, dispare brusc, fiica sa răzvrătită se întoarce în satul lui natal ca să-l caute, ceea ce duce la o reuniune de familie dramatică. „De la prima frază autorul te aruncă imediat în lumea sa cu o alură care rivalizează cu frazele de început ale romanelor lui Gabriel Garcia Márquez. Un roman impresionant. Intimidant de bun.” - de Volkskrant „În romanul răsunător de debut al lui Gijs Wilbrink, simți cum stau la pândă privirile pătrunzătoare ale vieții rurale. E un roman care te bucură fără niciun dubiu.” - NRC

Ştern, un băiat de opt ani, locuiește în Greystad. Tatăl său este diplomat, iar mama sa, o artistă introvertită, se izolează tot mai mult în sine însăși. Deși nu este menționat explicit, cititorul realizează de la început că părinții lui Ştern sunt în divorţ. Își face apariția mătușa Ema (sora unui prieten apropiat al tatălui lui Ştern, un tânăr colonel ambițios din armată), care trebuie să aibă grijă de băiat cât timp tatăl său se află într-o delegație în străinătate. Acesta îi promite lui Ştern că se va întoarce pentru ziua lui de naștere, chiar înainte de Crăciun, însă curând devine clar că respectarea acestei promisiuni este foarte dificilă, la fel ca și situația politică din țară. Greystad seamănă suspect de mult cu Sofia, dar ar putea fi la fel de bine orice altă capitală din Europa Centrală sau de Est. De asemenea, rămâne neclar când anume se desfășoară povestea –pe tot parcursul narațiunii sunt presărate diverse referințe la anii ’30, ’40, sfârșitul anilor ’80 sau chiar la prezent. Acest lucru creează o atmosferă onirică de déjà vu și déjà vécu, evocând impresia că istoria memoria și trauma se repetă. Romanul împletește fire narative paralele și aluzii la teme precum populismul, organizațiile paramilitare de extremă dreaptă și efectele periculoase ale rețelelor sociale. Cartea începe cu câteva evenimente aparent fără legătură între ele, petrecute în Greystad. În diferite case din oraș, în mod aleatoriu, încep să dispară pantofi; un aristocrat misterios, cu planuri ambițioase, sosește cu dirijabilul său. Reședința sa zburătoare rămâne să plutească amenințător deasupra orașului, întruchipând astfel sentimentul de amenințare și neliniște care se instalează în aer. Baronul are un plan viclean, care va fi dezvăluit mult mai târziu: să fure visele locuitorilor din Greystad. „Primul roman al scriitorului bulgar este una dintre senzațiile sezonului literar, undeva între o poveste despre maturizare și o fabulă politică.”— Libération, Franța „O întoarcere veselă-întunecată-dulce-sărată a unui adult la copilărie.”— Kristin Dimitrova, scriitoare, Ziarul literar Dificil de definit din punct de vedere al genului, „Vară în Burlandia” conține, de fapt, elemente de fantasy, roman istoric, basm și poveste de aventuri cu un personaj negativ demonic. Tocmai posibilitatea evadării – acest orizont personal luminos – face cartea lui Milanov atât de blândă și ușor de citit. Deși acțiunea se desfășoară sub umbra apăsătoare a dirijabilului care planează deasupra orașului, nu este nimic înfricoșător sau fără speranță în ea. Este un roman strălucitor despre joacă și cum să calci în picioare răul.— Yulia Rone, Toes

Mia are douăzeci și șapte de ani și vede în fiecare zi ce e mai rău în lume: lucrează ca moderatoare de conținut și trebuie să cenzureze cele mai violente videoclipuri care circulă online. De când fostul ei iubit, Ruben, a murit electrocutat în cadă, trăiește prinsă într-un cerc vicios de nihilism și remușcare, amorțită de jobul pe care îl are și de medicația psihiatrică, însuflețindu-se doar pe alocuri datorită prieteniei cu Dennis și Miriam. Trecutul cu Ruben este o arhivă de amintiri cumplite, asemănătoare imaginilor pe care trebuie să le elimine de pe internet, dar pe care nu le poate șterge din propria memorie: șantajele lui emoționale, prin care o acuza că îl consumă ca o călugăriță, insecta carnivoră care își devorează partenerul și teama de a-l părăsi. Dar când dă peste videoclipul Sofiei, o fată care îi seamănă și care se aruncă de pe un pod, Mia se trezește și pornește pe urmele ei: îl întâlnește pe iubitul acesteia, Lapo, un muzician în plină ascensiune, și pe prietena ei Margot, escortă și dansatoare într-un club de noapte, lăsându-se sedusă de amândoi, într-un joc de oglinzi amețitor. Până când Mia, împreună cu Miriam și Margot, decide să-și ofere o alternativă, într-un pact de fraternitate neconvențional, capabil să-i spargă, în cele din urmă, carapacea durerii. În fragilitate există o formă de disperare și de resemnare pe care nu vom reuși niciodată să o controlăm pe deplin. Și asta ne-ar putea distruge, fiindcă fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune. Cu Ruben a fost dragoste la prima vedere. Știu că nu e iubire, ci fascinație, carnea care se caută și se dorește, trupuri care se recunosc reciproc, așa cum rechinul simte sângele. Și acum, dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, aș răspunde fără să clipesc: ziua în care l-am întâlnit. Și totuși știu că nu e adevărat, că au existat și alte zile. Că, dacă ceea ce trăiam noi era iubire, atunci iubirea nu există.