„Și dacă toți vor uita”, o poveste despre identitate, înstrăinare și neînțelegere, este primul roman al Selmei Skenderović, laureată a Festivalului de literatură pentru tineri „Urška” 2020. „Și dacă toți vor uita” este un roman al maturizării și al căutării identității, care continuă să exploreze întrebările pe care autoarea și le-a pus deja în volumul său de debut, de proză scurtă, „De ce taci, Hava?”. Povestea este o narațiune intimă, la persoana întâi, a unei studente, despre complexul de a aparține unei clase, consecințele violenței familiale, înstrăinare și probleme identitare. Cum poți trăi când ești un străin atât „aici” cât și „acasă”? Zina este fiica unor imigranți din Kosovo, care decide să urmeze studii universitare. După ce se mută dintr-un mic orășel sloven la cămin, în Ljubljana, își caută calea între lumile care o definesc. Pentru ea există două lumi: cea de aici, din Slovenia, și cea din Kosovo, așa cum există două lumi și între ea și părinți, între ea și „ai ei” (imigranți din alte părți) și sloveni, dar și altele două, în ea însăși. Să se distanțeze, să se îngrădească, să se apropie, să se contopească sau să se excludă? Dar cu cine, în fața cui sau de cine, când, până la urmă, toți suntem oameni. Zina e o observatoare severă a lumii din jur, a părinților, a ei înseși. Reflectează la cine este cu adevărat. Își dorește propriul spațiu, o lume în care să existe mai multe îmbrățișări decât violență. Cu cât va prelua mai puține tipare patriarhale în existența ei tot mai independentă, cu atât mai bine îi va fi. E complet conștientă de asta. Și de faptul că singur îți trasezi drumul în viață. Cel puțin din momentul în care te împotrivești manipulărilor și loviturilor care în anumite locuri încă mai sunt considerate ca fiind o educație adecvată. Zina, prin gândirea ei clară și prin analiza evenimentelor din viața ei și a rudelor din Kosovo, vorbește despre diferențele dintre oameni care se află la o distanță unii de alții de „numai” 700 de kilometri, sau de numai câțiva centimetri, în propria familie.

Invizibili este un roman despre neacceptarea celor diferiți, în care copiii își imaginează propriii părinți. O tânără care a crescut într-un orfelinat încearcă să-şi depășească traumele copilăriei. După o serie de despărțiri, o întâlnește pe Dara – o fetiță abandonată, în care se recunoaște. Se atașează de ea și decide cu orice preț să găsească o cale de a-i oferi viața pe care ea însăși nu a avut-o niciodată. Este un roman despre oamenii de la marginea societății. Diferite fire narative se împletesc pentru a spune o poveste comună: cea a invizibilității. „Un roman despre oamenii de la marginea societății..., care te ia de gât.” Georgi Gospodinov, autorul romanelor Fizica tristeții și Refugiul timpului. „Puțini sunt cei care pot reda fără niciun fel de pretenție viața celor care au trecut printr-un orfelinat, mai ales în perioada de tranziție, și destinele lor ulterioare. De fapt, mai general spus, fiecare dintre noi este un copil abandonat, dar cei despre care povestește autoarea sunt cu adevărat invizibili pe harta socială. Natalia Deleva înlătură de pe chipurile lor toate clișeele cu care i-am pângărit. O carte dificilă, importantă, cu adevărat importantă.” Marin Bodakov, ziarul Cultura “The narrator in Four Minutes (Invizibili) collates excerpts from news articles, listens to her own (internal) voice, to the stories of people she meets on the way, looks into the past, confronts traumas and, pulling the reader out of their comfort zone, asks important questions about our world, about live in exile, about people who are excluded, abandoned, homeless. A beautiful, intricately woven and exciting book.” Wioletta Greg, author of Swallowing Mercury

În Precum animalele, o femeie analizează ce i s-a întâmplat după nașterea primului copil – o experiență atât de sumbră, încât femeia se revoltă împotriva limbajului și a semnificației. Își caută alinarea în lumea animalelor, mituri antice, fotografii, e-mailuri, chiar și în listele de cumpărături din timpul sarcinii. Cum devii mamă la mult timp după ce ai dat naștere copilului tău? Și cum lipești la loc crâmpeiele unei persoane, după ce s-a năruit? „O poveste tulburătoare, care îl pune pe gânduri pe cititor. O splendidă deznădejde.” – NRC Handelsblad ***** „Lieselot Mariën debutează cu un roman foarte puternic și crud despre maternitate. Precum animalele e atât raportul unei căutări existențiale, cât și o operă sclipitoare a limbajului.” – De Tijd

Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tînăr student venit din provincie la București, acasă la cel care i-a închiriat o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sînt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.

Au trecut deja câțiva ani de când Luk și Eli au pășit pentru prima dată pe suprafața Planetei Roșii. Plantând cireși pe Marte, singurii care, deocamdată, reușesc să supraviețuiască pe această planetă pustie, tatăl și fiica pornesc într-o căutare fascinantă a secretelor îngropate în straturile de praf roșiatic. Copaci plini de fructe roșu-închis cresc sub bolțile tuturor serelor specializate, cu excepția uneia - Raionul 24. Pe măsură ce interiorul costumelor lor de astronaut se umple tot mai mult de singurătate, teamă, neînțelegere și tristețe, evenimentele tragice din trecut continuă să apese asupra lor ca o pâclă apăsătoare a planetei Marte. Deși adesea se forțează să nu se gândească la casa pe care au părăsit-o temporar, scânteile poveștilor și amintirilor lor nu pot fi stinse cu totul - ele îi trag înapoi spre acele detalii și întâmplări esențiale care le-au modelat viețile. De ce e important felul în care Eli mănâncă cireșele și ce copac a plantat Luk când era mic? Pot vechea moșie, livada, lacul din apropiere, bâlciul sătesc amuțit și rețeaua de canale și crânguri împletite să devină scheletul și sistemul vital al unei familii? În romanul său de debut, Boris Džinić împletește cu măiestrie trecutul și prezentul personajelor și ne oferă o poveste emoționantă despre puterea amintirilor, iubire, durere, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni. Raionul 24 ne amintește că și în cele mai întunecate locuri este posibil să păstrăm bucuria de a trăi și credința că merită să ne întoarcem la ceea ce ne așteaptă. Un roman despre puterea amintirilor, iubire, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni.

Mia are douăzeci și șapte de ani și vede în fiecare zi ce e mai rău în lume: lucrează ca moderatoare de conținut și trebuie să cenzureze cele mai violente videoclipuri care circulă online. De când fostul ei iubit, Ruben, a murit electrocutat în cadă, trăiește prinsă într-un cerc vicios de nihilism și remușcare, amorțită de jobul pe care îl are și de medicația psihiatrică, însuflețindu-se doar pe alocuri datorită prieteniei cu Dennis și Miriam. Trecutul cu Ruben este o arhivă de amintiri cumplite, asemănătoare imaginilor pe care trebuie să le elimine de pe internet, dar pe care nu le poate șterge din propria memorie: șantajele lui emoționale, prin care o acuza că îl consumă ca o călugăriță, insecta carnivoră care își devorează partenerul și teama de a-l părăsi. Dar când dă peste videoclipul Sofiei, o fată care îi seamănă și care se aruncă de pe un pod, Mia se trezește și pornește pe urmele ei: îl întâlnește pe iubitul acesteia, Lapo, un muzician în plină ascensiune, și pe prietena ei Margot, escortă și dansatoare într-un club de noapte, lăsându-se sedusă de amândoi, într-un joc de oglinzi amețitor. Până când Mia, împreună cu Miriam și Margot, decide să-și ofere o alternativă, într-un pact de fraternitate neconvențional, capabil să-i spargă, în cele din urmă, carapacea durerii. În fragilitate există o formă de disperare și de resemnare pe care nu vom reuși niciodată să o controlăm pe deplin. Și asta ne-ar putea distruge, fiindcă fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune. Cu Ruben a fost dragoste la prima vedere. Știu că nu e iubire, ci fascinație, carnea care se caută și se dorește, trupuri care se recunosc reciproc, așa cum rechinul simte sângele. Și acum, dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, aș răspunde fără să clipesc: ziua în care l-am întâlnit. Și totuși știu că nu e adevărat, că au existat și alte zile. Că, dacă ceea ce trăiam noi era iubire, atunci iubirea nu există.

Anii `70. William „Mole Man” Lyttle descoperă într-un tunel de sub casa lui o frază care va influența ireversibil cursul lumii. „Viețile noastre deja nu ne mai par povești”. Protagonista acestui roman de autoficțiune este Emma, în vârstă de treizeci și trei de ani, care încearcă să-și înțeleagă rădăcinile cehe, să se împace cu moartea mamei sale și să găsească răspunsuri la întrebările legate de dispariția partenerei sale. Istoria din jurul ei nu curge, ci se acumulează și se sparge. Printre rămășițe, nivelul apei crește în mod catastrofal și incendiile se intensifică. Emma se luptă cu ele în încercarea de a se îndepărta de iubirea în care se câștigă și se pierde. În povestea sa ajungem la final împreună sau fiecare în felul său, povestea rămâne. La fel și întrebarea dacă povestirea poate ajuta omul să se împace cu evenimentele tragice. „Esența romanului constă în explorarea posibilităților limbajului și ale narațiunii ca instrumente gestionare a evenimentelor dureroase. Textul este saturat de imagini colorate, în care se reflectă atât abilitățile unei poete consacrate, cât și ale unei prozatoare talentate”.— redacția editurii Host Romanul are o structură, un ritm și un mesaj puternic. Oferă speranța că și cele mai mici ficțiuni ne pot salva de catastrofe.— A2

Blocuri uriașe într-un oraș de provincie, anii nouăzeci. Bintu crește într-o familie care se destramă. Tatăl ei congolez este un fanatic religios, un scriitor care ajunge la sapă de lemn, nu își găsește de lucru, iar pe timp de zi își scrie memoriile. Pe măsură ce frustrarea lui crește, bărbatul recurge din ce în ce mai des la băutură și devine mai agresiv acasă. Cu toate astea, Bintu își adoră tatăl și încearcă să nu-l lase să se abată de la calea cea bună. Atunci când devine evident că acesta nu mai poate fi salvat, rupe orice legătură cu el. Treizeci de ani mai târziu, Bintu îi calcă pe urme. Divorțată și înstrăinată de fiul ei, încă se confruntă cu propriile dependențe și locuiește tot în blocurile care între timp s-au degradat. Jobul ei ca profesoară îi oferă o oarecare stabilitate, până ce pierde controlul și la școală și e constrânsă să își confrunte traumele din copilărie. „Salumu reușește să o descrie pe Bintu din interior spre exterior, așa cum fac autorii de romane experimentați. Prin intermediul detaliilor expresive, Salumu realizează un portret autentic al trei vieți chinuite: cea a lui Bintu, cea a tatălui Yuma și cea a mamei Kristel. Bintu e un debut de vis.” - De Standaard **** „Salumu descrie dureros de sincer, într-o proză sumbră, dar precisă, cum e să trăiești ca fată și femeie de culoare într-o lume în care culoarea pielii continuă să fie un factor decisiv. Bintu e un debut puternic despre ‘rasismul din viața de zi cu zi’.” - Het Nieuwsblad ****