View Colofon
Original text "Kraj" written in SR by Jasna Dimitrijević,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Un final fericit

Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce apa a acoperit întreaga lume. Mă înfășura ca o îmbrățișare eternă, un uter impenetrabil. Am început să dau din mâini ca să înot pe verticală și m-am trezit. Păcat. Mi-ar fi plăcut să învăț să înot. Dar sunt sigură că oceanul nu ar fi fost o soluție. 
      Visurile mele sunt intense încă din copilărie. Complexe. Convingătoare. Incitante, spre deosebire de cotidian. Acolo nu sunt decât cifre. Operații aritmetice exacte. Decontări contabile și facturi fiscale. Net și brut. Procentaje pentru pensie și asigurarea de sănătate. O parte în cont, o parte în plic. Au trecut zeci de ani de când n-am mai primit nimic în cont. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Nu m-am gândit prea mult nici acum treizeci de ani. Eram ca toți ceilalți. La sfârșitul zilei, mă bucuram să merg la culcare. De dimineață a trebuit să mă ridic din pat la primul sunet al deșteptătorului. Mă așteptau ultimă tură de haine de spălat, împachetatul, plata facturilor întârziate și reconfirmarea excursiei la agenție. Irena, agenta cu care am semnat contractul, îmi amintește regulat de toate pregătirile pe care trebuie să le fac înainte de călătorie. M-a copleșit cu sfaturi utile, mi-a recomandat companii de asigurări pe care mă puteam baza și pachete de asigurări de sănătate pe care ar fi bine să le am. S-a retras servil când i-am spus că nu am nevoie de nicio asigurare și să mă lase în pace, că poate schimb agenția. Am reacționat la fel și când a adăugat că au în ofertă câteva croaziere interesante, la un preț similar. M-a privit îngrijorată, de parcă nu era sigură că această excursie la tropice e potrivită pentru mine. Am întrerupt-o brutal. Fiindcă nu comunic cu semenii în fiecare zi, pragul meu de toleranță la rahaturile astea e destul de scăzut. Știu că nici ei nu îi e ușor. Aș fi putut să-i trag și o palmă, iar ea ar fi clătinat mai departe amabil din cap, ar fi spus „Înțeleg“ și „Vă rog să mă iertați, am vrut doar să ajut“, fiindcă acesta e tratamentul pe care îl primești dacă achiți un pachet turistic spre o destinație ca cea pe care am ales-o eu. Îmi amintesc prima noastră întâlnire și șocul Irenei când i-am cerut să calculeze cât mă costă una dintre cele mai scumpe oferte ale agenției. Sunt sigură că se aștepta să-i semnez niște amărâte de cecuri pentru Bečići sau Halkidiki. Când i-am captat în sfârșit atenția, fața ei a primit culoarea bonusului lunar maxim. 
      Ploaia lovește-n geamuri. Mă îndrept spre terasă și mă uit printre jaluzele. De cealaltă parte a străzii, umbra Marinei aranjează perdeaua la fereastră. Bineînțeles, e trează deja. Prietena mea se scoală în fiecare dimineață la 6:45. În timp ce aerisește camera, Marina își clătește gura cu ulei de dovleac pentru detoxifiere. Singură și-a prescris această terapie alternativă. E convinsă că există metode capabile să ne protejeze corpul. Și eu am crezut lucrul ăsta, însă nu m-a ținut prea mult.
       Mai am o jumătate de oră până când Marina își termină ritualurile matinale. Ascultă cu sfințenie prognoza meteo, face exercițiile pe care i le-a recomandat chiropracticianul, cârpește găurile hainelor. Pensionată anticipat din cauza unei leziuni a coloanei vertebrale, Marina nu renunță. Crede în happy-end și îl va aștepta pregătită. Întotdeauna merge după pâine, alimente și flori machiată, cu unghiile făcute și cu capul sus. Își asortează cerceii cu hainele, geanta cu pantofii, zâmbetul cu privirea interlocutorului. Când se întoarce de la cumpărături, pune fructele într-un bol împletit, florile în vază, curăță legumele și le pune la călit la foc mic. Dacă e să-și strice sănătatea, zice ea, mai bine s-o facă la birt. Nu lipsește de la reuniunile cu fostele colege și colegi, o dată pe lună, până în zori. După care iarăși alimentație echilibrată, trezire dis-de-dimineață, plimbări zilnice, ulei de dovleac. E cu doisprezece ani mai în vârstă decât mine, dar nimeni nu-i dă atât. Marina se ține cu ghearele de viață și n-are de gând să renunțe. De bine, de rău, Marina nu renunță nici la mine, de fiecare dată mă cheamă cu ea când câștigă bilete la teatru pe Facebook sau face un tur gratis al tunelurilor romane de sub Belgrad. Merge peste tot și întotdeauna se întoarce mai puternică. Neapărat mă sună să-mi spună cum a fost. Aseară m-a sunat să mă întrebe dacă-mi amintesc versurile unei șansonete vechi, la modă când eram noi mici, despre un oraș și valurile mării. Voia s-o caute pe internet, dar nu-și mai amintește cuvintele. Și mie îmi stăteau pe vârful limbii, dar nu mi le aduceam exact aminte nici în ruptul capului. Lucrul ăsta m-a întristat puțin, mai mult din cauza ei, decât din a mea. 
      Marina e motivul pentru care mă ridic din pat, mă spăl pe dinți, răspund la telefon, fiindcă toate astea sunt mult mai ușor de făcut decât să mă justific pentru dezordine și neglijență.
      Luna trecută am dat peste un câine mort în spatele garajului. Când simt că li se apropie sfârșitul, câinii se izolează. Se ascund de oameni și ultimele ore și le petrec departe de ochii curioșilor. Ăsta se ghemuise între garajul prefabricat și container. Fălcile îi erau lipite de balele uscate, de parcă înțepeniseră în momentul ultimei încercări de a trage aer. În jurul capului în formă de pară roiau musculițe, iar din nări îi ieșeau niște aripi verzui. Dacă ingnorăm toate astea, părea că doarme. Am scos telefonul din geantă și am fotografiat câinele mort, atentă să nu mă vadă cineva. Mai târziu, Marina, îngrozită, a refuzat să se uite la poză, doar a strâns din buze, cu o expresie de dezgust: „Nu știu ce te fascinează aici. Animalele, spre deosebire de oameni, nu pot influența nimic.“ „Și oamenii sunt animale“, i-am răspuns. O mică răutate meschină față de înțelegătoarea, calma și punctuala Marina. Sădesc puțină neliniște în viața ei ordonată, de parcă, fără știrea ei, o pregătesc pentru surprizele ce o așteaptă după colț. Din tot ce are să urmeze, Marina deocamdată știe doar că am vândut apartamentul și că plec în vacanță. 
      M-am așezat pe marginea patului și am început să mă îmbrac. Noile medicamente îmi provoacă greață în stomac și greutate în cap. Am învățat să trăiesc cu caracatița invizibilă care mi se agață strâns de trup și-și încolăcește tentaculele în jurul membrelor mele. Ea e copilul meu greu și îndesat, de zece ani, pe care nu pot să-l dezlipesc de mine. Pășesc, dorm, gândesc cu această greutate, de parcă niciodată nu a fost altfel. Dar au apărut unele momente noi. În ultima vreme mi-a slăbit circulația, trebuie să îmi iau două perechi de ciorapi și mănuși fără degete. Mă chinui să-mi trag puloverul peste cap. Pantalonii de pijama îi dau jos de-abia la sfârșit. Când mi-am ridicat fundul de pe pat, am observat o surpriză neplăcută pe cearșaf. O pată umedă și roșie. Dacă în iadul acestui corp care se transformă și se descompune a existat și ceva bun, a fost cu siguranță încetarea ciclului. Iar acum, după mai multe luni, sângerez din nou. Propriul organism mă reprogramează, mă obișnuiește cu permanentele schimbări. Pe scurt, își bate joc de mine. Sindromul Hashimoto a fost întotdeauna un oaspete pretențios, însă de luna trecută starea mea de sănătate s-a agravat.
      Am găsit o cutie veche de absorbante. Deschid pliculețul verde și lipesc foaia subțire de bumbac pe fundul unei perechi de chiloți ponosiți, pe care i-am scos din sacoșa cu lenjerie veche. Nu-mi place să păstrez lucruri inutile, nu sunt un hârciog. Unii oameni nu aruncă nimic. Rafturile și vitrinele le sunt pline de lucruri care adună praful, dar aruncatul, pur și simplu, nu e o opțiune. Eu nu sunt așa. Nu strâng lucrurile, ci îmi amintesc de ele. Lucrurile mă sufocă, sunt solicitante, ocupă spațiu și viață zilnică, necesită atenție, se descompun, sfârșitul lor e o durere în plus. Amintirea e disciplina mea și în fiecare zi îmi reînnoiesc colecția. Poate că de asta plecarea nu-mi cade atât de greu.
      Am împachetat deja o bună parte din lucruri și le-am dus într-un depozit închiriat. Sertarele și dulapurile sunt goale. Pe masă a rămas doar o carte, un roman polițist care-mi captează atenția, și documentele. Pașaportul, dosarul de sănătate, rețetele de medicamente pe care trebuie să le iau, raportul biroului de asistență socială:
Vârstă: 53 ani
Sex: feminin
Stare civilă: necăsătorită
Copii: fără
Părinți: decedați
Educație: liceul economic
Statut profesional: șomeră
Ani de vechime: 8,2
Ani de experiență în muncă: 32
Decizia comisiei: asistența socială nu este aprobată.
    Marina e o capră enervantă și suspicioasă. Mă întreabă ce fac singură toată ziua. Vorbește încet, sacadat, dar tăios, cuvânt cu cuvânt. Ne cunoaștem bine și de multă vreme, sigur a simțit că se petrece ceva important pe la spatele ei. N-am îndrăznit să-i spun adevărul și nu am știut cum să o mint. Nu vreau să-i văd fața când va afla ce intenționez să fac, pentru că mi-e teamă că n-o să înțeleagă. I-am răspuns vag: „Termin una și alta înainte de drum.“ Marina crede că merg în excursia asta pentru a compensa cel puțin o parte dintre lucrurile pe care le-am ratat în viață și că mă voi întoarce peste trei săptămâni altă persoană, asemeni ei, cu motivație și o liniște nou descoperită; că mă voi muta în garsoniera cumpărată cu banii rămași. 
    Nu mă mai tem de durere. Nimic nu mi se pare mai greu decât să rămân trează și neputincioasă în patul ăsta, în fața ecranului plat, sub tavanul crăpat. O să mă doară hoinăritul prin păduri, o să mă doară marea rece, rucsacul în spate și pietrele sub tălpi. O să mă doară stomacul umflat și plămânii și șira spinării și limba în gură, dar nu contează, totul trece. Natura e pentru mine o planetă neexplorată și acum vreau să pătrund cât mai adânc în ea. Alte dorințe nu mai am.
    Nodulul meu e libertatea mea. Dacă nu ar fi apărut pe ecranul scanerului și dacă nu ar fi anunțat că mă vor ataca miliardele lui de copii nesățioși, probabil nu aș fi îndrăznit niciodată să ies din apartamentul ăsta vechi. De fapt, nici nu sunt sigură de cât timp se află aici, de ani întregi n-am mai făcut un eco de tiroidă. Când au apărut durerile, am sunat la spital fiindcă am crezut că trebuie să-mi schimbe tratamentul, n-ar fi prima dată. Programările se fac cu câteva luni înainte, așa că am petrecut jumătate de an în ignoranță. Am crezut că durerea din gât e de la un virus, Marina îmi aduce tot timpul paraziți din lumea exterioară. După care am făcut cunoștință cu noul diagnostic: carcinom tiroidian anaplazic. Doctorița mi-a spus că am pierdut mult timp și că trebuie să acționăm rapid. Am acționat. 
    Nu cred în Dumnezeu. Cred în Marina și în bărbatul cu pielea închisă la culoare, în papuci din cauciuc, care îi așteaptă pe turiștii din Vest la capătul satului. Prezența lui le garantează siguranță în fața hoților mărunți de buzunare și a trupelor de gherilă. După care îi duce la vrăjitorul satului, numără banii și îi coboară într-o cămăruță scundă și întunecoasă, cu podea din lut. Cred că acest om slăbănog, întemnițat în satul lui, îmi poate face rost de un pistol. Va încerca să negocieze cu mine, fără să știe că sunt gata să dau totul. Când nu voi mai putea să mă bucur de apă și de ploaie, când îmi va fi greu să deschid ochii și să iau o înghițitură de ceai, tot ce am va deveni al lui. 

*

    Am dormit aproape întreaga zi. Uneori oboseala mă dărâmă o oră sau două, alteori mai mult. Totuși, îmi păstrez obiceiul de a dormi noaptea, după ce fac duș, îmi schimb lenjeria și mă spăl pe dinți. Mă duc la culcare de-abia când se stinge lumina în dormitorul Marinei. Aerul miroase a ploaie. „Valuri se revarsă peste oraș“, mi-am amintit versurile, „lumea visurilor intră pe făgaș.“ O s-o sun pe Marina să-i spun, imediat ce răsare soarele.

More by Virginia Popovic

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Carioca

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic
More in RO

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes

Residence

Apartamentul 11  COPILUL  Pe acel copil, priviți-l bine.  În fiecare vară, acel copil are cu un an mai mult.  În fiecare vară, părul lui castaniu capătă în lumina soarelui o delicată  nuanță arămie, cu reflexe deschise. În fiecare vară, dimineața, umflă cauciu curile bmx-ului și pedalează în interiorul ansamblului rezidențial  Residence, de-a lungul gardului de piatră, în spatele căruia se ascunde și ur mărește pe furiș copiii de vârsta lui care bat mingea pe terenul bătătorit. Se  aud urlete și vorbe urâte de tot felul. Vorbe urâte pe care copilul nu le-a  spus niciodată.  Ansamblul Residenc...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Maurizio Amendola

Cum să împăiezi un corp

Sub pielea noastră sunt lumi întregi. Asta dacă ar fi să te iei după ilustrații. Uneori, nu sunt sigură. Îmi pun mâna pe clavicula care iese în afară dacă ridic din umeri. Iar eu fac asta des. Clavicula e un oscior solid, dar subțire. Aș putea să-l rup. Poate nu cu mâna goală, dar dacă-l lovesc cu ceva greu, de exemplu cu statuia aia masivă din piatră, atunci sigur. Nu ai nevoie de multe ca să te destrami. Ajunge să te îneci o dată cu ceva și s-a zis cu tine. Unde rămân biluțele de hârtie care nimeresc în tubul greșit? După omușorul care mi se bălăngăne în fundul gurii, nu văd nimic. Stau înti...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione