View Colofon
Original text "Flomaster" written in SR by Jasna Dimitrijević,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Carioca

Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de transport, toată lumea stă închisă în case, pe străzi sunt doar poliția, salvarea, curierii pe biciclete. Încă din prima zi mi-am instalat aplicația pentru livrarea produselor alimentare la domiciliu, dar nu am folosit-o niciodată. Cumpăr tot de ce am nevoie înainte de lockdown și mă închid în apartament. Lucrez.
Cea mai mare parte a serii mi-o petrec corespondând cu Ana. Rezolvăm împreună problemele din text, uneori bem împreună bere pe Zoom. Ea e la cabana unui prieten, se va întoarce când orașul va reveni la viață. Mă invită să merg acolo cu ea data viitoare când coboară pentru cumpărături. E mai bine în pădure, există internet, iarbă, spațiu suficient pentru toată lumea. Aș vrea să mă duc, însă nu știu ce să fac cu Robert și cu copiii. Cu siguranță ar vrea să fie și el implicat, iar eu nu vreau să-mi fac prieteni noi cu Robert după mine.
În presă se vorbește doar despre numărul de bolnavi, despre numărul de paturi din spitale și despre o nouă normalitate globală, astfel că noua mea normalitate personală pare banală. Mă obișnuiesc cu vederea de la fereastra dormitorului, cu liniștea din camera de zi, cu denumirea laptelui pe care îl cumpăr. De parcă am intrat în pielea uneia dintre eroinele Anei, încerc să văd încotro duce această poveste. Apartamentul în care ar trebui să petrec o lună de zile se află într-unul dintre blocurile socialiste care s-au construit într-o veselie după Al Doilea Război Mondial. 
La aeroport m-a așteptat un reprezentant al organizației literare care mi-a aprobat bursa. Mă conduce cu mașina până la apartament, mă ajută cu bagajele. Luăm liftul până la etajul al doisprezecelea, apoi coborâm pe scări până la unsprezece. Nu întreb de ce. Îl urmez ca pe un ghid turistic: aici sunt bucătăria, dormitorul, camera de zi, biroul. La prima vedere, noul meu domiciliu ar putea fi amplasat oriunde în lume. Canapeaua Ektorp de culoare antracit, fotoliul galben-muștar Strandmon, un Billy alb în care stă, lejer, bibliografia locatarilor anteriori, cărți pe care le-au scris, le-au tradus sau pe care le-au uitat. Îmi lasă cheile și parola pentru internet. Îmi urează bun venit și spor la lucru, apoi pleacă. Încerc să-mi amintesc când am fost singură ultima dată. Încă multe zile după aceea nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău.
Sven intră în cadru, transpirat și fericit. Îmi arată o hârtie mototolită cu un dinozaur care fugărește oameni și distruge clădiri. Apropie desenul de cameră și un soare galben zâmbitor care se ivește din spatele unui nor albastru îmi acoperă tot ecranul. Unde e Margo? În cameră, învață. Robert o strigă, dar chiar nu poate să vină, are mâine lucrare, de ce o deranjează? Robert n-o mai deranjează și mă întreabă, pentru prima dată direct în față, când mă întorc acasă. Robert e de părere că ar fi cel mai bine pentru toată lumea să mă întorc cât încă sunt zboruri. „Crezi că vor anula zborurile?“ întreb, fără să aștept răspuns. Acum mi s-a făcut mie sete, și trebuie să fac și pipi.
Asta e prima mea călătorie mai lungă de când l-am născut pe Sven, dacă nu iau în calcul vizitele ocazionale la părinți în week-end. Dar chiar și atunci luam cu mine șosetuța lui Sven. Mirosul ei, bumbacul pe obraz, talpa lui Sven pe degetul meu arătător erau un placebo care mă alina cât timp eram despărțiți. Cu Margo n-a fost așa. Până la nașterea lui Sven, noi două nu ne-am despărțit niciodată. Apoi a început pubertatea, așa că acum aproape că nu vorbim. Probabil și eu o enervez pe ea exact așa cum Robert mă scoate pe mine din sărite când așteaptă să-i dau doar răspunsuri corecte, dragoste față de drumeții, conștiința faptului că Sven nu mai este un bebeluș, „curiozitatea intelectuală” care l-a atras la mine atunci când ne-am cunoscut. Nu cred că nu sunt curioasă, în niciun caz, însă nu mai pot purta conversații goale despre amprenta de carbon, inegalitatea socială, producția de filme care exploatează tema opresiunii și câștigă sume fabuloase de pe urma lor. Mă interesează mai mult de ce Margo se îmbracă precum un urs drag queen, însă ea nu vrea să vorbească despre asta. Robert spune că întrebarea e inutilă, deoarece în câteva luni va fi fascinată de altceva tot atât de lipsit de sens pentru mine sau pentru oricine altcineva în afară de ea însăși.
Când își dă seama că am ieșit din conversație, Margo iese totuși din camera ei, dar cu reticență, de parcă ar fi pedepsită. Poartă un hanorac de pluș oversized, gluga îi înghite capul, iar din mânecă îi ies doar unghiile artificiale, de un portocaliu strălucitor. O privesc de la ușă cum se așează pe marginea canapelei, calmă ca un cadru înghețat, clipind din când în când cu genele-i lungi și violete. Sven se alintă între ei doi, întinzându-se ca un pisoi, cu capul în poala surorii lui și bătându-l pe Robert cu talpa pe umăr. Robert tace și așteaptă să mă întorc. Își apasă ochelarii pe nas cu degetul arătător. Nu pot să văd semnul roșu pe care rama îl lasă la rădăcina nasului, dar știu că e acolo. Ca să i-o iau înainte, încep să vorbesc despre cum progresează cartea.
Abia acum, când s-a terminat faza brută a traducerii, mă pot gândi la proza ​​Anei ca la o operă de artă. Pentru mine, fiecare text e o enigmă pe care încerc să o rezolv la mai multe niveluri, o figură din piese Lego pe care trebuie mai întâi să o dezasamblez, să studiez profilul și conexiunile tuturor elementelor, apoi să o reasamblez cu un set ușor diferit de piese, ca să se apropie cât mai mult de original.
Am noroc că, împreună cu manuscrisul, am primit și câteva instrucțiuni de la Ana, notate în comentariile din document. Lângă „dispensar“ era scris: nu traduceți cu dispensar, infirmerie etc. E vorba de Casă de Sănătate, ca în Casa Tineretului, Casa Sindicatelor, Casa Pompierilor. Lângă „suspendarea activității“ era indicat: nu traduceți cu grevă. La „organizarea generală a muncii în comun“, comentariul era: cred că acest lucru se înțelege, dacă e nevoie de clarificări, vă stau la dispoziție. În socialismul ăla al vostru erau multe case, notez în document. Pun un smiley, nu aștept răspuns. Ana, totuși, revine la comentariul meu în timpul uneia dintre conversațiile noastre nocturne. 
Într-o clipă, mă enervez, de parcă începe o luptă dureroasă a atitudinilor și a definițiilor, așa cum sunt obișnuită să am cu Robert. Ele încep când mă aștept cel mai puțin, la prăjitură sau la ceai, când fac jogging, în timp ce scoatem rufele din mașina de spălat și le punem în cea de uscat. La început, particip activ la conversație, apoi doar aprob, până când Robert termină. Poate ție ți se pare că țara asta există doar în astfel de colecții de concepte inexistente, spune Ana, și nu pot să ți-o iau în nume de rău. Viața altuia e trecutul altuia, realitatea altuia. Ceea ce mă întristează e faptul că un număr devastator de mare dintre locuitorii ei se comportă de parcă ar fi vorba de schimbarea anotimpurilor atunci când vorbesc despre schimbarea ordinii sociale. A plouat, acum ninge, mâine va fi vânt. Sau, și mai rău, de parcă Iugoslavia ar fi dispărut ca nenorocita de Atlantida, scufundată în mare. Sau poate nici n-a existat, e doar un mit, o poveste neverificabilă pe care oricine o poate completa după bunul lui plac. Sau o poate nega complet. 
Ana vorbește apoi despre protecția sănătății, despre dreptul la vot pentru femei din ’45, despre apartamentele pentru muncitori și despre stațiuni, despre educația gratuită, dar eu tot la Atlantida mă gândesc. În momentele de neputință, rare, dar intense, când sunt convinsă că nu pot face nimic să-l determin pe Robert să tacă, pe Margo să vorbească, pe Sven să nu mai crească atât de brutal de repede, îmi imaginez cum ar fi să dispar, pur și simplu, să mă ridic și să plec, să se întrebe toți unde e Silvia și nimeni să nu poată răspunde. Și acum, când am dispărut cel puțin pentru o perioadă de timp, acum mi-e rușine. 
De fapt, mă gândesc să merg la Ana, scriitoarea, spun în timp ce mă așez la laptop, undeva în afara orașului, nu știu exact. Acolo vom fi izolate, dar totuși libere, vom avea senzația că nu se întâmplă nimic. Sven se joacă, ce am zis nu-i face nicio impresie, puteam să spun și că nu mă voi mai întoarce niciodată. Acolo vom avea cele mai bune condiții de lucru, încerc să-mi argumentez nevoia de a mă întoarce de-abia la sfârșitul lunii, chiar dacă lucrul ăsta fusese stabilit încă de la începutul anului. Robert clatină din cap și își pune palmele pe genunchi. Se întoarce spre Margo, care e cu ochii fixați pe unghii, mișcându-și degetele de parcă le trece printre valuri. „Îți vine să crezi?“ se miră Robert, puțin supărat că nu se mai poate baza pe pandemie. Margo ridică privirea. Da, spune. Iar apoi mi se adresează mie, aș vrea să plec, devine deja jenant și cred că va mai dura ceva timp. Hai, Sven, mama are ceva important de vorbit cu tata, nu e pentru copii, hop-hop. Și Sven pleacă cu ea, o jucărie ascultătoare, complet protejat în convingerea lui naivă că nu se va întâmpla nimic rău. Își ia sora de braț și începe să-i explice cum că dinozaurii sunt cei mai puternici din lume pentru că nu mai există.
Odată cu ei dispare și orice posibilitate de a reintra în pielea adulților educați, preocupați de planetă și societate, gata să accepte diversitatea, capabili să transforme conflictele în situații nonviolente, interesați să își depășească limitele și să înțeleagă nevoile celorlalți. Eu și Robert rămânem, puternici ca dinozaurii, unul față în față cu celălalt, în sfârșit aproape, în tăcere. El cu privirea agățată de imaginea lui din colțul de jos al ecranului, eu cu ochii ațintiți pe locul meu de lângă el pe canapeaua verde-pal, unde Sven mâzgălise cu carioca cu câteva luni în urmă.

More by Virginia Popovic

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic
More in RO

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Fire

Căutarea nu începe în mod conștient. Simt o legătură alarmantă, inexplicabilă, între mine și ea, iar după dispariția ei rămân cu tot felul de întrebări. La trezire mă întreb unde doarme, cum trăiește, și gândul la ea mă stăpânește în timp ce mă masturbez încetișor și moale sub cearșaf, uitându-mă la nori prin lucarnă. Când trec pe lângă tarabele aprozarelor din cartier, îmi petrec buricele degetelor peste portocale, până găsesc un exemplar care mă duce cu gândul la ea, unul cu pori perfecți. Am nimerit la cursul ei de yoga din pricina durerii cronice de cervicală. Kinetoterapeutul îmi recomand...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun