In Se gli animali una donna cerca di capire cosa le è accaduto dopo la nascita del primo figlio, un’esperienza così buia che la fa scontrare con la lingua e il significato delle parole. Il regno animale, miti antichi, foto, mail e persino liste della spesa stilate durante la gravidanza: è in loro che la donna cerca un appiglio. Come si diventa, anche tempo dopo aver messo al mondo il proprio figlio, comunque madri? E come si riuniscono i cocci di un essere umano, dopo che è andato in frantumi?

„Toate păpușile bune” este un roman despre Vanja, o milenială care împlinește treizeci de ani și realizează că nimic din viața ei nu este așa cum își imaginase. Nu a devenit o artistă cunoscută, ci este scenaristă pentru telenovele de doi bani, nu are copii, nu este într-o relație, suferă de o anxietate excesivă, iar relațiile cu membrii familiei nu sunt tocmai cele mai bune. Când fosta ei iubită apare la ușa apartamentului cu un bebeluș, Vanja, în ciuda faptului că Svetlana i-a frânt inima, o lasă să rămână la ea o vreme. Acest lucru o determină să-și reevalueze viața. Sfâșiată între dorința de a face ceea ce iubește și nevoia de a supraviețui în Belgradul de astăzi, Vanja își dă seama că trebuie să schimbe ceva. Își dă impulsiv demisia de la telenovela pe care o scrie, iar în același timp proprietarul o dă afară din apartament pentru a-l închiria unui cuplu din Rusia, de la care poate obține o chirie mult mai mare. Svetlana pleacă, o părăsește din nou, iar Vanja rămâne singură și, deodată, se simte ca o fetiță care nu poate avea grijă de ea însăși. În timp ce își împachetează lucrurile, varsă din greșeală apă clocotită pe picior și își provoacă o arsură gravă. Iar atunci se întreabă - a fost cu adevărat un accident? Neștiind ce să facă, Vanja se întoarce să locuiască la mama ei, într-un orășel de lângă Belgrad, unde o așteaptă toate lucrurile de care fugise. „Dacă aș ști să scriu, aș scrie ca Katarina. În spatele acestui gând glumeț care îmi trece prin minte se ascund, de fapt, admirația mea și plăcerea pentru limbajul Katarinei Mitrović, precum și pentru veridicitatea cuvintelor ei. Katarina scrie despre sine, dar scrie și despre mine, despre sora mea, despre mama mea, despre prietenii mei. În timp ce veți citi acest roman, veți avea senzația că a fost scris despre voi.” - Vladimir Tagić, regizor de film „Rapid, captivant, spiritual, expresiv și trăit în profunzime. Toate păpușile bune sunt vii, există, cu mâinile întinse, părul încâlcit, privirea de sticlă și ne râd în față.” - Anica Dobra, actriț

Como sugiere su subtítulo, el libro Encuentracosas contiene historias sobre 44 objetos de cerca y lejos. La curiosa y variada selección, ordenada temáticamente, incluye sorprendentes hallazgos de todo el mundo: Botas de Bután, losetas de Barcelona diseñadas por Gaudí, copas de vino del País Vasco, un broche en forma de corazón de Sarajevo, alpargatas de los Pirineos, escarabajos del antiguo Egipto, un cubo de basura de Nueva York, un trozo de tela naranja de los muelles flotantes del lago Iseo, una campana de dragón eslovena, un mapa de Berlín del Este y mucho más. Al narrar las historias de estos objetos concretos, Ekaterina Petrova cuenta en realidad las historias de los lugares de los que proceden —Kustendorf y Katmandú, Liubliana y Luisiana, Belvedere y Bilbao, Selcuk y Central Park—, situándolos al mismo tiempo en un contexto lingüístico, cultural, histórico, antropológico o geográfico más amplio. Los textos, una ingeniosa mezcla entre cuaderno de viaje, ensayo y relato corto, están cuidadosamente elaborados y repletos de curiosidades, pero refractados a través de la perspectiva subjetiva de la autora, así como de su biografía personal como viajera, traductora y encuentracosas. La maquetación del libro, realizada con el ojo estético de Lyuba Haleva, una de las ilustradoras búlgaras contemporáneas más destacadas, capta de forma espléndida y humorística el espíritu y el carácter de los relatos. De esta forma, el propio libro se convierte en un objeto bello, placentero y alegre, para leer y releer; un libro que poseer y regalar.

Ştern, un băiat de opt ani, locuiește în Greystad. Tatăl său este diplomat, iar mama sa, o artistă introvertită, se izolează tot mai mult în sine însăși. Deși nu este menționat explicit, cititorul realizează de la început că părinții lui Ştern sunt în divorţ. Își face apariția mătușa Ema (sora unui prieten apropiat al tatălui lui Ştern, un tânăr colonel ambițios din armată), care trebuie să aibă grijă de băiat cât timp tatăl său se află într-o delegație în străinătate. Acesta îi promite lui Ştern că se va întoarce pentru ziua lui de naștere, chiar înainte de Crăciun, însă curând devine clar că respectarea acestei promisiuni este foarte dificilă, la fel ca și situația politică din țară. Greystad seamănă suspect de mult cu Sofia, dar ar putea fi la fel de bine orice altă capitală din Europa Centrală sau de Est. De asemenea, rămâne neclar când anume se desfășoară povestea –pe tot parcursul narațiunii sunt presărate diverse referințe la anii ’30, ’40, sfârșitul anilor ’80 sau chiar la prezent. Acest lucru creează o atmosferă onirică de déjà vu și déjà vécu, evocând impresia că istoria memoria și trauma se repetă. Romanul împletește fire narative paralele și aluzii la teme precum populismul, organizațiile paramilitare de extremă dreaptă și efectele periculoase ale rețelelor sociale. Cartea începe cu câteva evenimente aparent fără legătură între ele, petrecute în Greystad. În diferite case din oraș, în mod aleatoriu, încep să dispară pantofi; un aristocrat misterios, cu planuri ambițioase, sosește cu dirijabilul său. Reședința sa zburătoare rămâne să plutească amenințător deasupra orașului, întruchipând astfel sentimentul de amenințare și neliniște care se instalează în aer. Baronul are un plan viclean, care va fi dezvăluit mult mai târziu: să fure visele locuitorilor din Greystad. „Primul roman al scriitorului bulgar este una dintre senzațiile sezonului literar, undeva între o poveste despre maturizare și o fabulă politică.”— Libération, Franța „O întoarcere veselă-întunecată-dulce-sărată a unui adult la copilărie.”— Kristin Dimitrova, scriitoare, Ziarul literar Dificil de definit din punct de vedere al genului, „Vară în Burlandia” conține, de fapt, elemente de fantasy, roman istoric, basm și poveste de aventuri cu un personaj negativ demonic. Tocmai posibilitatea evadării – acest orizont personal luminos – face cartea lui Milanov atât de blândă și ușor de citit. Deși acțiunea se desfășoară sub umbra apăsătoare a dirijabilului care planează deasupra orașului, nu este nimic înfricoșător sau fără speranță în ea. Este un roman strălucitor despre joacă și cum să calci în picioare răul.— Yulia Rone, Toes

‘Ik wil niet veel zeggen, maar volgens mij ging het al mis met Tom Keller toen die twee ooms hem ’s nachts meenamen naar het bos en hem dingen lieten doen die een jongen van negen nog lang niet zou moeten doen.’ Zo begint De beesten, het romandebuut van Gijs Wilbrink. Het speelt zich af in de Achterhoek, te midden van motoren, stropers, nertsenfokkerijen en handeltjes die het daglicht niet kunnen verdragen. In dit mystieke grensland vol geheimen groeit Tom Keller op, jongste telg van de beruchtste familie van de streek, en gezegend met een van God gegeven talent voor de motocross. Als hij jaren later plotseling verdwijnt, komt zijn opstandige dochter terug naar haar geboortegrond om hem te zoeken, met een dramatische familiereünie tot gevolg.

Akcja Śniadania mistrzyń, debiutanckiej książki Liu Zakrajšek, skupia się wokół trzech miejsc – kina, domu kultury i księgarni – gdzie główna bohaterka dorabia, żeby móc utrzymać się na studiach. Kiedy nie jest na wykładach albo w pracy, spędza czas w małym, dusznym pokoiku na poddaszu – w mieszkaniu współdzielonym z impulsywną, chaotyczną Vesną i zorganizowaną, poważną Pią. Na przestrzeni kolejnych rozdziałów dynamika ich relacji ulega mniej lub bardziej dramatycznym wzlotom i upadkom, a wszystko to dzieje się na szerszym tle kryzysowych zjawisk, których doświadcza młode pokolenie, szykujące się dopiero do wejścia na rynek pracy – od prekarności zatrudnienia i wygórowanych cen nieruchomości do coraz większych różnic klasowych, samotności i problemów ze zdrowiem psychicznym. Młodzi bohaterowie, zamiast myśleć o swoich marzeniach i przyszłości, mogą zająć się co najwyżej tym, jak zarobić na następny czynsz. Powieść, której tytuł nawiązuje do Śniadania mistrzów Kurta Vonneguta, jest subtelną satyrą współczesnego świata, tak bardzo nam potrzebną. „Pomyślałam o Vesnie. O tym, czy wtedy, kiedy się znałyśmy, była naprawdę nieszczęśliwa. Chyba tak. A ja?” „Chcę mieć normalne życie. Jakby tak się zastanowić, to normalne życie jest już dużym osiągnięciem”. „Żeby wywołać rewolucję, wystarczy dostrzec przed sobą prawdziwego człowieka i trochę pomyśleć”.

Wszystkie dobre laleczki to powieść o Vanji, milenialce, która kończy trzydzieści lat i uświadamia sobie, że w jej życiu nic nie wygląda tak, jak sobie wyobrażała. Nie została sławną artystką, lecz scenarzystką tanich telenoweli, nie ma dzieci, nie jest w związku, cierpi na silne stany lękowe, a jej relacje z rodziną są dalekie od idealnych. Kiedy pod drzwiami Vanji pojawia się była dziewczyna z dzieckiem, bohaterka pozwala im przez pewien czas zostać, mimo że Svetlana złamała jej serce. To skłania ją do przewartościowania swojego życia. Rozdarta między pragnieniem robienia tego, co kocha, a próbą przetrwania we współczesnym Belgradzie, Vanja dochodzi do wniosku, że musi coś zmienić. Impulsywnie podejmuje decyzje o odejściu z prac przy telenoweli. W tym samym czasie właściciel wyrzuca ją z mieszkania, by wynająć je rosyjskiemu małżeństwu, które może płacić znacznie wyższy czynsz. Svetlana odchodzi, ponownie ją porzuca. Vanja zostaje sama i nagle czuje się jak mała dziewczynka, która nie potrafi zatroszczyć się o siebie. Podczas pakowania rzeczy przypadkowo oblewa nogę wrzątkiem i doznaje poważnego oparzenia. Zaczyna się zastanawiać, czy to na pewno był wypadek? Nie wiedząc, co dalej, Vanja wraca do matki, do małego miasta niedaleko Belgradu, gdzie czeka na nią wszystko to, od czego próbowała uciec. „Gdybym wiedział, jak pisać, pisałbym jak Katarina. Za tą żartobliwą myślą, która przemknęła mi przez głowę, kryje się w rzeczywistości mój podziw i przyjemność płynąca z czytania dzieła Katariny Mitrović oraz z prawdziwości jej słów. Katarina pisze o sobie, ale pisze też o mnie, o mojej siostrze, matce, moich przyjaciołach. Kiedy będziecie czytać tę powieść, będziecie mieli wrażenie, jakby ktoś napisał ją o was” – Vladimir Tagić. „Szybka, ekscytująca, zabawna, obrazowa i głęboko przeżyta. Wszystkie dobre laleczki są żywe, istnieją ze złożonymi rękami, potarganymi włosami, szklanym spojrzeniem i śmieją się nam w twarz” – Anica Dobra.

Y si todos lo olvidan, una historia sobre la identidad, lo extranjero y la incomprensión, es la primera novela firmada por Selma Skenderović, ganadora del Festival de Literatura Joven Urška 2020. Y si todos lo olvidan es una novela sobre el paso a la vida adulta y la búsqueda de identidad que continúa con las cuestiones que la autora ya planteó en su debut literario, el relato Zakaj molčiš, Hava? La narración de una universitaria, íntima y en primera persona, es una historia sobre la vergüenza de clase, las consecuencias de la violencia doméstica, ser extranjero y los problemas identitarios. ¿Cómo vivir cuando eres extranjero tanto «aquí» como en «casa»? Zina es una hija de inmigrantes de Kosovo que decide estudiar. Al mudarse de una pequeña localidad eslovena a Liubliana, a una residencia de estudiantes, busca su camino entre unos mundos que la determinan. Así, dos mundos son para ella este aquí, en Eslovenia, y aquel en Kosovo, al igual que hay dos mundos entre ella y sus padres e igualmente dos entre ella y los suyos (los inmigrantes de otras partes) y los eslovenos y dos en ella misma. ¿Dividirse, aislarse, sentirse identificada, acercarse, fundirse o separarse? Pero con quién, frente a quién o de quién, cuando a fin de cuentas todos somos personas. Zina es una aguda observadora de su entorno, de sus padres y de sí misma. Reflexiona sobre quién es. Desea encontrar su sitio, un mundo en el que haya más abrazos, sin violencia. Cuantos menos patrones patriarcales transfiera a su vida cada vez más independiente, mejor será. Es más que consciente de ello. Y también de que eres tú mismo quien traza tu camino en la vida. Al menos desde que te rebelas ante las manipulaciones y los golpes que, y en algunos lugares aún es así, se tienen por una educación apropiada. Con sus inteligentes reflexiones y el sentido que le da a los acontecimientos de su vida y la vida de sus familiares de Kosovo, Zina explica las diferencias entre unas personas que están separadas por «solo» 700 kilómetros o solo por unos centímetros en su propia familia.

Han pasado varios años desde que Luke y Eli pisaran por primera vez el Planeta Rojo. Al plantar guindos en Marte, lo único que crece actualmente en este desolado planeta, padre e hija se embarcan en una emocionante búsqueda de los secretos que se esconden en los depósitos del polvo rojizo. Árboles cargados de frutos de color rojo oscuro crecen bajo las cúpulas de todos los invernaderos especializados, excepto uno: el Distrito 24. Mientras sus trajes de astronauta se llenan de soledad, miedo, incomprensión y dolor, los trágicos acontecimientos del pasado siguen pesando sobre ellos como las sombrías nieblas de Marte. Aunque a menudo se obligan a no pensar en el hogar que han dejado temporalmente, las chispas de sus historias y recuerdos no pueden extinguirse por completo: los empujan hacia los pequeños y significativos detalles y acontecimientos que han moldeado sus vidas. ¿Por qué importa cómo come Eli sus guindas, o qué árbol plantó Luke cuando era niño? ¿Pueden la antigua finca, el huerto, el lago cercano, la tranquila feria del pueblo y una red de canales y bosques entrelazados ser el esqueleto y la sangre vital de una familia? En su primera novela, Boris Džinić entrelaza hábilmente el pasado y el presente de sus personajes, ofreciéndonos una conmovedora historia sobre el poder de los recuerdos, el amor, el dolor, el sufrimiento y los lazos inquebrantables entre las personas. Distrito 24 nos recuerda que, incluso en los lugares más oscuros, es posible conservar la alegría de vivir y la convicción de que merece la pena volver a lo que nos espera.

Siamo negli anni Settanta quando William “Mole Man” Lyttle scava, nel tunnel sotto la propria casa, una frase destinata a influenzare irrevocabilmente il corso del mondo: “Le nostre vite non ci sembrano più delle storie”. La protagonista di questo romanzo autofinzionale è Emma, trentatré anni, impegnata a comprendere le proprie radici ceche, a elaborare la morte della madre e a trovare una risposta alla scomparsa della compagna. Intorno a lei la storia non scorre: si accumula, si frammenta. Tra le sue macerie si innalzano acque sempre più minacciose e si propagano incendi sempre più vasti. Emma attraversa tutto questo nel tentativo di allontanarsi da un amore in cui si vince e si perde allo stesso tempo. Nel suo racconto arriviamo alla fine insieme, oppure ciascuno per conto proprio; ciò che resta è la storia. E con essa una domanda: il racconto può aiutare a fare i conti con la tragedia?

En la Kiev actual suena la alarma antiaérea. La universitaria Lesia se refugia en un sótano. Allí encuentra el diario de una estudiante y enfermera llamada Natalia. Empieza a leerlo. Natalia relata las dos semanas previas a la entrada del Ejército Rojo en Kiev, así como las primeras semanas de la independencia ucraniana. El relato comienza con la huida de uno de sus pacientes. El paciente es un antiguo alto funcionario zarista con un caso único de esquizofrenia. Natalia espera labrarse un nombre en la psiquiatría gracias al estudio de su caso. Para no perder el acceso al paciente, la joven debe impedir que se vuelva a fugar. Además, se ve obligada a asumir el rescate de la familia del hombre fuera de la ciudad, siendo esta la razón de la huida del enfermo. Para cumplir su promesa, Natalia se ve obligada a confiar en un nuevo conocido, Anatol, y ganarse la confianza de la hija mayor del paciente, Kasia (Casandra). Kasia es la cabeza de la familia y arrastra sus propios problemas: sufre de terribles premoniciones que luego se hacen realidad. La búsqueda de billetes para salir de la ciudad se retrasa por una serie de aparentes accidentes desafortunados. A ello se suma un levantamiento bolchevique en la ciudad, en el que se ven implicadas personas cercanas a Natalia. La joven empieza a debatirse entre sus obligaciones con el paciente y el patriotismo que la mantiene junto a los heridos y su nuevo amor, el oficial Vasyl. Finalmente, a través de sus conversaciones con la familia del paciente Natalia resuelve el rompecabezas: Anatol no es quien decía ser. En realidad, tiene viejas cuentas pendientes con la familia del paciente. No estaba ayudando a Natalia, sino asegurándose de que la familia no lograra escapar. Gracias a sus contactos con los militares ucranianos, Natalia consigue finalmente sacar a la familia en un vehículo militar. Queda a la interpretación de los lectores si ella misma logra marcharse o no. La alarma antiaérea cesa. Lesia descubre por qué tiene el diario de Natalia en el sótano donde se refugia. La novela termina con tres epílogos: uno de Anatol, otro de Vasyl y otro de una conocida de Natalia. A lo largo del libro aparecen notas estilizadas atribuidas a Kasia desde un misterioso no-tiempo.

„Закуска за шампионки“ е дебютът на Лиу Закрайшек, в който заедно с главната героиня се отправяме на три различни студентски работни места: в кино, в дом на културата и в книжарница. Когато не ходи на лекции или не работи, тя прекарва времето си в малката си задушна таванска стаичка на апартамента, който дели с импулсивната и хаотична Весна, както и с организираната и сериозна Пиа. Тяхната динамика през главите повече или по-малко драматично се изгражда и отново се разрушава, а всичко това се случва на фона на по-мащабни житейски кризи, които преживавя младото поколение, което тепърва ще навлезе на пазара на труда – от уязвимотта им и твърде високите цени на недвижимите имоти до все по-лошата класова сегрегация, самотност и лошото психическо здраве. Младите хора в романа, които биха предпочели да мислят за мечтите и бъдещето си, могат да се занимават най-много с това как да си подсигурят следващия наем. Романът, чието заглавие е вдъхновено от Кърт Вонегът, е субтилна сатира на днешното време, от каквато спешно имаме нужда.

Una comitiva di amici si forma a seguito di un incidente al concerto della pop star italiana Verda a Berlino, al quale la bulgara Nora sviene a causa di una dose eccessiva di psicostimolanti. Gli astanti nel palchetto – l’imprenditore greco Adrian, il fotografo svedese Johan e la coppia di israeliani Sol, terapeuta, e Lilith, artista – la aiutano. I sei entrano sempre più in confidenza e iniziano a incontrarsi in vari punti d’Europa. Ognuno di loro sembra una persona realizzata e felice, ma nel profondo porta con sé i traumi del passato. Questi traumi generano in ciascuno un “piccolo peccato”: dipendenza dall’alcol, dagli psicostimolanti, tradimento, menzogna, manipolazioni e presunzione. Nora è attratta da Johan, mentre Adrian e Sol decidono di costruire un moderno centro retreat sull’isola di Creta. La comitiva si raduna lì in vacanza. Durante la terapia di gruppo ognuno condivide il proprio “piccolo” peccato. Lilith annuncia di aver commesso adulterio con Adrian. Scosso da quanto sentito, Sol si sottomette all’antico rituale del salto del toro, che simboleggia il tribunale divino. Il toro lo ferisce. Tempo dopo ciascuno cerca di fare fronte alle conseguenze di quel giorno. Johan non beve più. Lilith e Adrian vivono insieme a San Francisco. Nora cura la propria dipendenza, mentre Sol è rimasto invalido. Un giorno riceve un pacco da Lilith: i suoi vecchi appunti da terapeuta, dove aveva scritto che lei è probabilmente figlia di un incesto. Ovviamente alla sessione di gruppo lei aveva mentito allo scopo di punirlo per la sua brutale valutazione. Il suo “piccolo” peccato era la menzogna, non il tradimento.

«Invisibles» es una novela sobre la intolerancia hacia quienes son diferentes, en la que los niños se inventan a sus padres. Una chica que creció en un orfanato intenta superar los traumas de su infancia. Tras una serie de rupturas, conoce a Dara, una niña abandonada en la que se reconoce a sí misma de pequeña. Se encariña con ella y decide, a toda costa, encontrar la manera de regalarle la vida que ella misma nunca tuvo. Esta es una novela sobre las personas que viven en los márgenes de la sociedad. Diferentes tramas se entrelazan para contar una historia común: la de la invisibilidad.

Cât de departe suntem capabili să mergem unul pentru celălalt? Daniela crește într-o familie în care, în loc de oameni, o îmbrățișează anxietățile. Acestea vin cu o regularitate ciudată – în fiecare august. Zilele însorite nu sunt plăcute pentru ea, ci dureroase. Apoi, când îl întâlnește la facultate pe Ștefan, crede că poate scăpa în sfârșit de verile neplăcute. Nu știe însă că nu poate fugi de trecut. În romanul său, Jakub Stanura abordează într-o manieră originală tema serioasă a gaslighting-ului – o formă specială de manipulare care provoacă victimei îndoieli cu privire la propria raționalitate, memorie și percepție generală a realității. „În cartea sa, Jakub Stanjura dezvăluie într-un mod cu totul excepțional funcționarea relației dintre manipulator și victima sa și expune mecanismele care au condus victima către o relație patologică și o mențin acolo, în ciuda oricărei raționalități.” – Petra Dvořáková, scriitoare „Pentru mine, gaslighting-ul este un coșmar. Ideea că trăiesc ceva și că altcineva mă convinge de contrariu, că inventez sau că delirez, mi se pare îngrozitoare. Prin romanul meu am vrut să atrag atenție asupra acestor tehnici manipulative.” – Jakub Stanjura, autorul romanului