Turiști 

Nu a trebuit niciodată să fug. Poate doar în vara lui ’91, când am fugit cu tata la casa de vacanță din Murska. Dar de fapt, pe atunci, el era cel care fugea, pe mine doar nu aveau unde să mă lase, pentru că grădinița era închisă peste vară, iar mami și Katarina lucrau. Am fugit acolo ca să ne ascundem de mizeria care deja dăduse peste noi și ca el să-și tragă sufletul înainte de nenorocirea pe care abia dacă o bănuia. Având în vedere că în cartierul nostru vecinii îi amenințau cu arma pe cei care aveam o liniuță în minus în coada numelui de familie, asta părea o alegere mai sigură. Tati chiar se simțea mai în siguranță în Prekmurje. Eu una nu aveam nicio idee despre ce se întâmpla cu adevărat. Am resimțit brusc prin toate simțurile, exacerbate de mii de ori, că era vorba de ceva cu adevărat îngrozitor. Ceva despre care nimeni nu voia să-mi spună nimic, cu atât mai puțin să-mi explice. Un lucru de care aveam să-mi dau seama mai târziu și să-l deslușesc încă în următorii treizeci de ani.

Taică-meu a avut, într-un fel, experiența de a deveni peste noapte refugiat într-o țară care până ieri fusese unită. O țară care fusese a noastră, a tuturor. Za najbolju ikad! I ne bi je menjao za ništa na svetu. Ni-šta! Mai întâi se considera iugoslav și abia pe urmă sârb. Asta până la începutul destrămării Iugoslaviei, când dintr-odată n-a mai fost decât sârb, pentru că i s-a dat în mod clar de înțeles că nu putea fi în niciun caz sloven, că nu conta că își petrecuse cea mai mare parte din viață în Slovenia, nu în Serbia, și că se dădea în vânt după cârnații de Kranj și după varză. 

Odată cu destrămarea Iugoslaviei, războiul s-a abătut și asupra Sloveniei. Pentru cei mai mulți, acesta s-a încheiat în cele zece zile de vară timpurie, nu și pentru taică-meu și nici pentru toate celelalte douăzeci și cinci de mii șase sute șaptezeci și una de persoane și familiile lor. Ani la rând orașele slovene au arătat ca niște orașe obișnuite din fostele state socialiste aflate în plină dezvoltare economică. Orașe care înfloreau încet și trăiau apogeul capitalului privat și al unor opțiuni aparent nesfârșite. Dar pentru familia mea și pentru mii de alte familii, starea de război a continuat. Într-o țară în care nu mai era război. Într-o țară care, în ochii Europei, era eleva cea mai silitoare dintre fostele republici iugoslave. Care, de fapt, a știut întotdeauna că este the chosen one. Că merită mai mult, pentru că și cetățenii ei câștigă mai mult decât cei din celelalte republici și nu mai intenționează să susțină acea mizerie și sărăcie de la Zagorje până la Pelagonia. Aleasa, prima dintre fetele balcanice care a pășit în singura civilizație care contează cu adevărat și și-a lăsat în urmă trecutul ei murdar. Ca o fată de la oraș, care face tot posibilul să nu se observe de unde vine de fapt și căreia, în sufletul ei indiferent, puțin îi pasă ce se întâmplă în locul ei de baștină. N-au decât să mai curgă mii de hectolitri de sânge. Dă-i naibii, să se omoare între ei. Nu mai e treaba noastră. De aceea încearcă să șteargă orice urmă a unui trecut nedemn de noul ei statut. La nevoie, își reneagă și mama. Se dichisește și se machiază, se lustruiește și se aranjează, ca să semene cât mai mult cu membrele cu drepturi depline, și își reprimă categoric orice urmă de impostor syndrome. N-au decât să sufere de asta toți imigranții ăștia și odraslele lor. Și asta ni s-a și întâmplat. 

Sentimentul că nu ești un nepoftit, ci că aparții, gradul de familiaritate pe care îl simți când ești undeva în vizită, de exemplu, depinde în primul rând de gazde. De ei depinde ca musafirul să se simtă bine și să revină cu plăcere. E o calitate de care mulți patroni de restaurant din Ljubljana nu prea dau dovadă. La noi acasă, de exemplu, oaspeții aveau mereu un statut special. Se cumpăra suc de fructe natural, nu din cel de îndoit cu apă. Pe masă se puneau mereu fursecuri, de care puteam să mă ating abia după ce plecau oaspeții. Nimeni nu avea voie să plece acasă flămând. O dovadă de stimă deosebită pentru oaspeți era și faptul că nu trebuiau să se descalțe. Așadar, se făcea tot posibilul ca musafirul să se simtă chiar mai bine decât la el acasă. Ca musafir ți se permit și ți se iartă o mulțime de lucruri, care gazdelor nu le sunt iertate. Este valabil și în cazul sentimentului de familiaritate, ca atunci când te regăsești ca străin într-o țară nouă, chiar și peste noapte. Eu însă, în ciuda faptului că m-am născut aici, și astăzi mă simt uneori ca o străină. Gazdele au grijă de asta. Uneori doar folosind cuvântul „čefur”, alteori când vânzătoarea de la pepiniera din apropiere îți dă sfaturi despre cum să acoperi răsadurile de roșii din grădină și îți recomandă călduros ca folia de plastic să fie totuși bine întinsă, să aibă o oarecare formă, nu să fie „așa, pe stil bosniac”. La care eu răspund: „N-are a face, doar suntem din Bosnia.” Și iar nu sunt cu adevărat de aici.

Sentimentul de familiaritate într-o țară nouă este determinat, printre altele, de originea ta socială și geografică. Așa și în Slovenia. Felul în care este întâmpinat un turist din Franța și, să zicem, al unui refugiat din Afganistan, va fi așa, nițel diferit. Dar care este, de fapt, diferența dintre refugiați și turiști? Ambii au venit dintr-o țară străină, de obicei nu cunosc limba țării în care au ajuns, nu cunosc obiceiurile și tradițiile. Deși ambii sunt dispuși să le învețe, unii din curiozitate, ceilalți din necesitate. Principala diferență este că pe unii localnicii îi întâmpină cu bucurie, pentru că turiștii îi vor admira pentru cât de deschiși și amabili sunt, ce țară curată e Slovenia, cine s-ar fi gândit și, pe deasupra, le vor și oferi ceva, sperăm cât mai mult. Pe ceilalți, localnicii îi așteaptă de obicei cu teamă, îngrijorați că imigranții vor lua ceva de la ei, că vor lua multe. Și că vor murdări tot. Slovenii sunt(em) de obicei reținuți și precauți precauți atât față de unii, cât și de ceilalți. Adică ambii sunt străini, iar pentru sloveni, din punct de vedere istoric, asta înseamnă un singur lucru. Cu toate astea, credem în principiu că turiștii ne vor crește veniturile, în timp ce în cazul refugiaților, din păcate, majoritatea slovenilor nu au o viziune pe termen lung să înțeleagă că și imigranții pot avea o asemenea contribuție. Că se pot angaja și pot oferi la rândul lor ceva societății care nici măcar nu a trebuit să investească în educația lor. Sau măcar că pot face toate acele munci pe care nici cei mai săraci dintre localnici nu le-ar face. 

Noi n-am găzduit acasă turiști din Franța, ci refugiați din fosta țară comună. Pe lângă Edvin, care avea o proteză la picior și familia lui, ne-am împrietenit cu încă o familie care venise în Slovenia în timpul războiului din Croația. O familie cu doi băieți. Hrvoje și Ante. Mama spune că nu au dormit la noi. Tata spune că da, o perioadă scurtă. Sunt genul de discrepanțe în amintiri care și astăzi mai provoacă mici certuri la masa de duminică, în timp ce eu, Katarina și Luka am prefera să ne uităm liniștiți cum Jamie prepară mielul lui în stil burgund pe 24Kitchen. Amândoi sunt însă de acord că veneau des în vizită la noi și că ne simțeam bine. La hotelul în care, după amintirile amândurora, au fost cazați cel puțin o perioadă, li se oferea, refugiați fiind, un număr limitat de mese pe zi. Așa că părinții s-au organizat în așa fel, încât tata să ia micul dejun cu unul dintre băieți, iar mama să ia cina cu celălalt. Mama a vorbit la acel hotel s-o angajeze pe mama refugiată ca femeie de serviciu. Ca să poată câștiga niște bani, în timp ce așteptau să își continue drumul la rudele din Elveția. Însă refugiata a refuzat-o pe mama, spunând că ea nu curăță bude, mai degrabă ar muri de foame. 

Mamei mele i s-a părut atunci de neconceput și a fost chiar puțin șocată; hopa, doamna e prea de soi ca să fie femeie de serviciu. Mama era vânzătoare. Și pentru că așa gândea mama, așa gândeam și eu pe atunci. Abia când am crescut și mi-am amintit de acest episod, am început să mă gândesc altfel la el. M-am gândit cum este când trebuie să-ți părăsești dintr-odată orașul, serviciul, prietenii, poate chiar părinții, copacul uriaș din parc care încă din luna mai făcea cea mai bună umbră din oraș, sub care te așezai cu brațele pline de pungi de cumpărături ca să te odihnești puțin, cafeneaua în care stăteai duminica la o cafea cu cea mai bună prietenă, pentru că doar acolo serveau cafea Franck… M-am gândit cum trebuie să fie când războiul îți ia absolut totul, de la casetele video cu înregistrări de la zilele de naștere ale copiilor, până la promovarea care te aștepta după Anul Nou și vacanța din august pe Riviera Makarska. Când îți rămân doar câteva perechi de chiloți, sutienul ăla lăbărțat și câteva fotografii de familie decolorate, probabil îți spui: am pierdut totul, măcar demnitatea să-mi rămână. Deși, probabil, se dusese și ea. Chiar nu am idee, dar îmi imaginez că trebuie să păstrezi o anumită atitudine, ca și cum ți-ar mai fi rămas ceva. Ceva ce nu ți se poate lua. Că trebuie să existe o anumită limită peste care nu o să treci, că vei lupta să păstrezi măcar o parte din tine. Pentru unii, acea limită înseamnă să-și păstreze hainele curate, pentru alții să nu înceteze să citească. Pentru unii, înseamnă să nu le fie foame copiilor, pentru alții să nu spele veceuri. Pentru că altfel ai probabil sentimentul că ți s-a luat într-adevăr tot și că nu mai exiști deloc în această țară străină.

De câte ori ne întâlneam cu acea familie de refugiați, pentru mine era cel mai important că mă puteam juca și alerga împreună cu cei doi băieți în fața blocului nostru. Eram încântată că aveam dintr-odată doi prieteni noi, apăruți de nicăieri. Acasă mi-au explicat că sunt refugiați, și asta a fost tot. Refugiați sau izbeglice cum zicem noi.

Era o după-amiază de început de toamnă, aproape seară, când mă jucam prinselea cu băieții în fața blocului. La un moment dat, ei s-au alăturat unor băieți care jucau fotbal la o poartă improvizată, ceea ce mi s-a părut complet anapoda. Cu cine-o să mă mai joc eu acum de-a prinselea? „Hrvoje și Ante, hai, e rândul vostru să mă prindeți!”

Nimic.

„Hrvoje! E rândul tău să mă prinzi! Prinde-mă, prinde-mă!” am strigat eu, iar Hrvoje a început să alerge după mine.

Mă bucuram de dulceața aceea palpitantă de a fi fugărită, dar fără să ți se poată întâmpla ceva rău de fapt. Și nu voiam să se termine. Așa că trebuia să-l conving cumva să nu se oprească, să-l provoc mai mult. Am început să strig ceva ce, în mintea mea, ar fi putut să întrețină ardoarea jocului: „Re-fu-gia-ții, re-fu-gia-ții, voi sunteți re-fu-gia-ții!”

O cruzime copilărească monstruoasă. Nici prin cap nu mi-a trecut că în felul ăsta le spuneam că nu sunt de aici și, ca urmare, nu au niciun drept să fie aici. Că le spuneam exact ceea ce aveam să auzim și noi curând. De la oameni care, dintr-odată, ne vor vedea ca pe niște străini. Deși ne-am născut aici. Hrvoje a început să alerge după mine și mai repede, mai hotărât, iar eu țipam din ce în ce mai tare: „Refugiații, refugiații!”

Până când Hrvoje s-a oprit și a spus cu o voce complet calmă: „Nu suntem refugiați, suntem turiști.”