Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.
      Plecăm din Bilbao cu mama, vară-mea și iubitul meu comprimați pe bancheta din spate, cu lumina din portbagaj pâlpâind, isterie colectivă și conversații suprapuse. Nu-i de mirare că trecem fără să oprim pe lângă benzinăria de pe A-8. Timp de câțiva kilometri foarte tensionați, se ia în calcul posibilitatea că am putea rămâne blocați pe autostradă și îmi dau seama că mi-e egal. Mi-e egal dacă ajungem sau nu, dacă îmi iau doctoratul sau nu. Indiferența mi se observă din prima. Eu, cea care mă cocoț pe tocuri și ca să intru în barurile cu podeaua din rumeguș, sunt cea mai prost îmbrăcată din Aula Magna, am părul murdar și puchinei la ochi.
      Nimic din toatea astea nu mai contează, pentru că deja au trecut.
      Indiferența mea se naște dintr-un paradox temporal: parcurg doar o amintire.
      E o singură clipă în care scenariul se fisurează, faimoasele faultlines ale lui Alan Sinfield – citat în bibliografia generală la pagina 367 –, și asta e atunci când ia cuvântul profesorul, singurul domn din comisie și președintele ei. Nu pricepe capitolul în care analizez impactul pe care l-a avut scandalul legat de Abu Ghraib în reprezentarea femeilor violente, chiar dacă singurul meu aport original apare chiar în această secțiune. Imediat după 11 septembrie, conservatorismul din Statele Unite a profitat de confuzia generală ca să se năpustească împotriva feminismului care militează pentru egalitate. America fusese atacată pentru că inamicii ei o credeau slabă, pentru că bărbații nu se mai comportau ca niște bărbați adevărați. Serialele care s-au produs atunci reflectă întoarcerea la rolurile clasice de gen – salvarea majoretei, salvarea lumii –, cu eroi inspirați din western, ca Jack Bauer, și femei neajutorate și stupide. Dar pe măsură ce ne îndepărtăm de zona zero, tendința se inversează. Se pune în mișcare o perioadă marcată de personaje feminine, femei cu katana, cu insigne de FBI și de CIA, care sparg coduri binare combinând tot ce este mai bun din cele două lumi. Pot tăia capete și pot fi mame, pot fi androgine și pot revendica atât de disprețuita intuiție feminină, fără scurtcircuite, simultan.
      Îi povestesc președintelui că eroinele apar foarte târziu în genurile de acțiune pentru că discursul esențializant a promovat mereu pasivitatea și blândețea care ne sunt atât de proprii. Dau exemplul agentei Ripley – singurele femei violente care apar pe micul ecran sunt descendente din Medeea, monștri din filmele de groază. Și există un sector al feminismului care se bazează pe aceste prejudecăți. Este feminismul care vorbește mereu despre feminizarea instituțiilor, ca și cum intrarea femeilor în politică sau în armată ar avea în sine vreun efect civilizator, ca și cum dacă ar fi toate sfinte, sfințenia lor ar fi contagioasă. Este feminismul care mă irită și care a suferit o lovitură foarte puternică când au ieșit la iveală torturile din Abu Ghraib. Societatea americană nu a fost șocată pentru că soldații ei au torturat, ci pentru că o făcuseră și femeile-soldat. Imaginile care au devenit iconice sunt cele în care Sabrina Harman și Lyndee England se pozează zâmbind alături de mormane de irakieni dezbrăcați. Singura parte bună care a ieșit din oroarea aceea a fost că au fost puse sub semnul întrebării valorile înnăscute ale fiecărui sex, domnule președinte, dând naștere la personaje hibrid precum cele pe care le analizez de-a lungul ultimului capitol.
      Domnul președinte nu vrea să intre în polemici, îmi spune, dar rămâne la părerea lui.
      — De fiecare dată când una dintre filosoafele astea pe care le menționați dumneavoastră se apucă să spună că nu există diferențe între cele două sexe îmi vine așa un chef să fac o chetă, ca să le trimit să studieze medicina sau biologia, ca să vă fie clar ce gândesc.
      Liniștea de dinaintea răspunsului meu miroase ca sângele, ca posibilitatea de a curge sânge. Dar las glonțul să-mi șuiere pe lângă ureche și îmi formulez comentariul cu drăgălășenia unei aspirante la titlul de Miss.
      Comisia se întoarce după deliberări, în timp ce aici, în prezentul din care scriu aceste rânduri, aștept să fie pronunțată sentința din procesul violului petrecut de San Fermín. În prezentul din care scriu, sunt mult mai agitată decât eram în text, unde desenez floricele pe ceea ce avea să fie ultimul meu caiet de studentă și nu-mi dau seama că toată lumea mă așteaptă pe mine. Maixa își drege glasul până când reușește să mă facă atentă. Are ochii vlăguiți și gesticulează ca un DJ înaintea tipicei intensificări a ritmului din genul tehno-house. În sfârșit, pricep. E ca la judecată și, dacă nu mă ridic, nu-mi vor citi condamnarea. Respect protocolul și mă prefac surprinsă că totul iese așa cum mă așteptam, că mă felicită, îmi semnează hârtiile și-mi urează bun venit în acest nou club și la această nouă formulă de adresare de care numai moartea mă va mai despărți. Dr. de la Cruz pe viață.
      Și acum ce urmează?
      Maixa îmi trimite linkul către un studiu despre incidența bolilor mintale printre doctoranzi și cercetători. June mă ajută cu hârtiile pentru solicitarea ajutorului de șomaj. Maixa mă sfătuiește să-mi împart disertația în patru sau cinci articole și să le public în reviste specializate, în timp ce June înclină mai degrabă spre o monografie. Amândouă mă avertizează că mă așteaptă o criză existențială, iar eu le spun că sunt bine, pentru că am un plan, un plan de rezervă. Cum cui pe cui se scoate, golul lăsat de teza doctorală se mobilează cu un roman, sau cu ceva asemănător unui roman, ceva care să se apropie de niște memorii, poate, chiar dacă prefer să mă gândesc mai degrabă la niște confesiuni, cum sunt confesiunile criminalilor care circulau prin Anglia secolului al XVIII-lea, știți la ce mă refer? Erau pamflete editate de biserică în scop educativ-descurajator, în care se povesteau carierele infracționale ale condamnaților la moarte. Câțiva teoreticieni sunt de părere că au ajutat la răspândirea romanului pentru că cititorii mereu voiau mai mult și nu existau inculpați pe măsura cererii, așa că au apărut scriitorii profesioniști să o satisfacă. Vedeți, confesiunea este originea meseriei noastre. Și o fi pentru că am fost crescută într-o ambianță laică, dar mie nu mi se pare că vina ar fi ceva atât de groaznic. Vina este materialul din care se fabrică justiția poetică, pedeapsa pentru sentințele care se prescriu ori faptele care nu se incriminează. În fine, asta e ideea: să-mi povestesc traseul, cei treizeci de ani ai mei de infracțiuni minore, ca să demonstrez că aproape tot ceea ce mă face să-mi fie rușine are legătură cu un defect al meu paradoxal, cum este misoginismul.
      June nu mă mai ascultă de mult. Maixa îmi evaluează proiectul pufnind. Îmi cere exemple de afronturi împotriva femeilor, iar eu îi vorbesc despre o studentă din Erasmus pe care am târât-o în baia unui bar sub pretextul de a o invita să se drogheze și cum, odată ajunse înăuntru, i-am cerut să se cupleze cu mine mai întâi; despre cum am abandonat-o pe Milena într-o situație care mi s-a părut periculoasă, în timp ce mă implora să nu o las singură; despre iubita lui Manu, de cât de mult am hărțuit-o, încât a ajuns să nu-mi mai răspundă la mesaje… M-am oprit înainte să închei lista.
      Nu-i același lucru dacă faci tu toate astea sau un bărbat.
      Nu spun că-i totuna. Spun doar că poate e reprobabil.
      Nu sunt de acord.
      Suntem la începutul lunii octombrie a anului 2017, ceea ce înseamnă că mai e puțin până când va exploda cazul Harvey Weinstein și hashtag-ul #MeToo va pune stăpânire pe pereții și pe timeline-urile noastre. Tweet-ul care va declanșa reacția în lanț va fi publicat în data de 15, iar eu voi descoperi fenomenul pe 19, când vor începe să apară și primele voci critice la adresa feminismului, cele care se plâng, de exemplu, că se expun mereu victimele și cer să fie agresorii cei care, de data asta, să facă un pas înainte. Eu voi susține această inițiativă și mă voi da drept exemplu, recunoscând că, da, și eu am hărțuit, dar nu-mi va trece prin cap să mă pun în poziția celui care denunță, nu voi fi traversat încă linia fictivă care în școală mă despărțea de pupitrele fetelor și nici nu voi fi înțeles încă sensul violenței sexuale împotriva femeilor, funcția ei disciplinară. O să le povestesc nepoatelor că am participat la #MeToo ca travestit. Mi-e mai comod să mă confesez, decât să depun mărturie, mai bine inculpat decât victimă, pentru că pariez încă pe fața câștigătoare a monedei: între patrie sau moarte, patrie; între ordine sau haos, se știe deja.
      –– Tu ce părere ai, June?
      June chiar se va alătura plângerii colective și va enumera pe peretele ei de Facebook o întreagă colecție de insulte despre care nu și-a permis niciodată să vorbească, dar care, odată puse laolaltă și transcrise, ies la suprafață ca niște gâlme calde la atingere, ca o armătură defensivă. În exemplul cu care Freud ilustra trauma, un om care supraviețuia unei ciocniri de trenuri mergea pe jos aparent nevătămat până la el acasă și, odată ajuns în siguranță, începea să aibă primele simptome de șchiopătare. June e pe punctul să ajungă acasă, pe punctul să-și somatizeze trupul plin de cicatrici și să le arate cu aceeași mândrie sfidătoare cu care Zuriñe mi le-a arătat pe ale ei. Dar încă nu am ajuns în acel punct; e în continuare prietena care te iubește scrâșnind din dinți pentru că nu suportă să se privească în oglindă.
      –– Dacă vei scrie un roman despre vină, ar fi bine să fii vinovată de ceva mai serios.