Încă 47 de nopți
Igienistul dentar îmi scoate cârligul din gură.
— Vezi? întreabă el aproape mândru.
De cârlig atârnă un strat de salivă cenușie.
— Vine din buzunăraș.
Ce cuvânt ciudat pentru gaura dintre gingie și ultimul molar. Un buzunăraș pare mai mare, ceva în care să-ți ții cheile, poate chiar gelul pentru mâini sau telefonul. La mine în buzunăraș nu sunt decât resturi de mâncare mestecată cu luni în urmă.
După puțin timp ni se alătură și dentistul, care arată pe ecranul calculatorului spre maxilarul meu. Măseaua de minte din dreapta jos e la orizontală, rădăcinile i se întind spre partea din spate, coroana apasă pe ultimul molar.
— De ce a făcut asta? întreb.
— Nu știm, zice el, uneori măselele se deplasează. 
Peste trei săptămâni o va scoate.
Seara nu reușesc să adorm. Nu pot să mă gândesc decât la măseaua care a simțit nevoia să se deplaseze. Nu mai era în largul ei la mine în gingie. Nu a erupt niciodată, ci a rămas pe vecie în întuneric. Poate că ăsta e motivul, poate că măselele vor și ele să vadă ceva. Mă gândesc la dintele lipsă al tipului care-mi livra mâncarea, avea un zâmbet generos și un șir de dinți albi cu o gaură în mijloc. Aș vrea să știu unde e dintele lui acum și dacă va fi înlocuit de unul nou. Poate ar trebui să mă uit pe Google, e mereu o idee bună la miezul nopții. Scrie că omenirea se află într-o fază intermediară. Maxilarele noastre devin tot mai mici, fiindcă, începând cu Revoluția Industrială, mâncăm tot mai multe alimente procesate, dar măselele de minte încă n-au fost eliminate. Sunt la fel de mari ca acum mii de ani. Măsele de minte n-au ascultat de voința evoluției. S-au tot dezvoltat în bucata moale de zgârci unde, de fapt, nu mai era loc pentru ele. Iată-le cum ies la iveală, mari și stângace, de fiecare dată când omul riscă să ajungă la maturitate. O rămășiță dintr-o altă eră.

Încă 27 nopți
Sunt la spital și stau pe scaun în fața dulapului doctorilor. Prin fața mea trec medici în halate albe. Mă întreb dacă n-ar trebui să am mai multe emoții. E prima oară când mi se elimină ceva din gură. În timp ce acele gânduri mă năvălesc, îmi bat călcâiele unul de altul. Se deschide o ușă, poate acum îmi vine rândul, iese un doctor cu cioc. Are în mână un fierăstrău mic, iar eu mă trag mai în spate. În școala primară foloseam la lucru manual exact aceleași fierăstrău veninos. Moos și-a tăiat vârful degetului cu el. Din greșeală. Poate că acestui doctor i se pare amuzant ca, o dată la ceva timp, să se plimbe pe coridor cu chestia asta ca să-i bage în sperieți pe pacienții noi. Sau poate că imediat mă va despica pe mine cu același fierăstrău. Se deschide altă ușă.
— Puteți intra. Domnul chirurg vine imediat.
Asistenta indică cu un gest larg scaunul dentar. Îmi trage peste față o bavetă verde deschis care are la mijloc o deschizătură pentru gură. Prin baveta din plastic străbate lumina lămpii, la fel și umbra asistentei.
— Pot să păstrez măseaua? 
N-o văd pe asistentă.
— Sigur că da.
Îmi și imaginez măseaua pe noptieră. Poate că, uneori, când nu pot să dorm, o voi lua în mână și îi voi mângâia marginile tăioase și penetrante care au stat atâta timp ascunse, iar acum pot împunge în sfârșit. Vreau și eu să am un ton tăios și o privire penetrantă. Sau pe un lănțișor, aș putea s-o pun pe un lănțișor.

— Mai facem o injecție, spune chirurgul.
Picioarele mele lasă urme tot mai adânci în pielea scaunului. Acul rece mă înțeapă din nou în gingie, îl simt cum alunecă printre nervi. Un gust ca de fier combinat cu clor. Durerea se insinuează până în creier, ca mici șocuri de tensiune care țâșnesc în sus și în jos.
A doua anestezie își face efectul mai repede, nu mai simt nimic, nu aud decât un pârâit imens care pare să vină din toate părțile. Durează prea mult, nu mai vreau să văd umbrele mișcându-se deasupra mea. Măseaua și-a dat atâta silință să fie aici, are rădăcinile puternic împământenite la mine în gingie. Tot zgâlțâitul ăsta nu miroase a bine. Poate c-ar fi trebuit ca cineva să moară de măsea de minte, îmi spun eu, atunci evoluția ar fi priceput ce e în joc. Fiindcă se pot scoate relativ ușor, ele tot vin înapoi. Trebuie să-mi dispară din cap acest gând, poate eu voi fi cea care se prăpădește prima de la o măsea de minte.
Asistenta îmi apasă brusc un pachet rece pe obraz. Când îmi trage de pe față baveta, dentistul a și plecat. Ar trebui ca în maxilar să existe mai mult spațiu, dar, dimpotrivă, acolo totul e înghesuit.
— Măseaua s-a sfărâmat, spune asistenta.
Trebuie să trag singură concluzia că nu o pot lua acasă cu mine. Văd măseaua de minte în bucăți pe un șervet chirurgical verde-deschis, plin de sânge. Asistenta îl mototolește când observă că mă uit la el.
— La revedere, spune fără să-și ridice privirea. 
Sper să n-aibă dreptate.

Încă 23 de nopți
Inflamația se poate agrava în primele cinci zile. Citesc pentru a o suta oară foaia pe care mi-au dat-o. Las hârtia în jos și mă uit în oglindă. În partea dreaptă am o umflătură de mărimea unui pumn, s-au spart vase de sânge care mi se plimbă pe obraz ca niște fulgere. Pe întreaga jumătate dreaptă a feței mi s-a format o vânătaie care la margini a căpătat nuanțe de galben. Arăt de parcă aș fi fost grav abuzată.
De când chirurgul mi-a făcut incizia în maxilar, nu mai reușesc să dorm, pentru că nu mai pot sta pe partea dreaptă. Durerea e prea înțepătoare, e ca și cum cineva încearcă constant să-mi extragă măseaua de minte. Totul s-a terminat de mult, dar pare că încă se întâmplă. Zici că măseaua mă pedepsește, în fiecare moment vrea să-mi amintească ce i-am făcut. Din trei în trei ore iau calmante, mai întâi două paracetamoluri, apoi cea mai mare pastilă de ibuprofen de pe piață și după aia o iau de la capăt. Noaptea nu trebuie să-mi pun alarma pentru medicamente, pentru că oricum nu pot să dorm de durere.

Încă 22 nopți
Poate că totuși eu trebuie să fiu primul om care să învețe evoluția că măseaua de minte nu mai e bine-venită. Trebuie să mor eu pentru ca restul omenirii să fie scutit de nopți de insomnii și de obraji vineții, mari precum mușuroaiele de cârtițe. Durerea e prea mare, prea prezentă, prea apăsătoare. Măseaua sfărâmată e acum undeva printre deșeurile de la spital, poate pe un munte de gunoi, printre toate celelalte măsele sfărâmate în ultimele zile.
E patru și trei minute noaptea și sun la numărul de urgență de la cabinetul doctorului de familie.
Răspunde o femeie cu vocea răgușită de fumat.
— Mi-am scos marțea trecută măseaua de minte și nu-mi merge prea bine, spun cu voce tremurândă.
Femeia tace.
— Am dureri foarte mari, nu mai dorm de zile întregi, e atât de umflat, nu mai sunt în stare de nimic.
Acum că am recunoscut tot, vin și lacrimile. Aproape că nu mai țin minte dățile în care am plâns de durere. Poate atunci cu viespea, fiindcă m-a speriat durerea care s-a instalat la doar câteva secunde după ce mă înțepase.
— Of, draga mea, spune ea. Acum nu e nimeni la chirurgie dentară, dar pot să-ți dau niște analgezic până luni. Vino la clinică când poți. Ți-l las aici.
— Da.
— Pentru că nu e normal să ai astfel de dureri.
Dau din cap odată cu ea, curg și mai multe lacrimi. Iar ea le aude pe toate.
— Reușești să vii până aici?

Pantalonii mei de jogging flutură în vânt, e mai frig decât credeam. Trag fermoarul gecii și mai sus. Îmi face bine să am un scop. Ignor amețelile, misiunea mea e să ajung la spital. Acolo mă așteaptă patru pastile cu morfină. Port un hanorac tâmpit pe care l-am primit cândva de la un prieten. „I can’t fuck“, scrie pe el. Urăsc hanoracele pe care scrie ceva. Am transpirat de la mersul pe bicicletă; odată ajunsă înăuntru, îmi desfac fermoarul de la geacă, dar nu mă ajută.
— Cred că e mai ușor decât crezi, zice portarul, rânjind.
Trag fermoarul repede înapoi. La recepția din sala de așteptare e o femeie care împinge pastilele spre mine fără să-mi ceară actele.
— Somn ușor, spune în același timp.
Abia în pat iau prima pastilă. Mă uit la Sex and the City ca să nu simt tranziția în mod conștient, dar tot se întâmplă. O ceață mare se așterne peste mine. Cad aproape imediat într-o amețeală care mă aruncă în somn. Visez că sunt într-o cutie, împing capacul cât de tare pot, dar nu reușesc să-i urnesc marginile. Așa dorm timp de opt ore. La ora trei după-amiaza mă trezesc cu o durere arzătoare. Primul lucru pe care îl fac e să mă uit în oglindă. Obrazul s-a umflat și mai tare, nu pot să deschid gura mai mult de câțiva milimetri. Nu doar măseaua de minte e o rămășiță de acum sute de ani, întregul meu trup ia forma Evului Mediu. Trimit selfie-uri prietenilor, care râd și-mi cer și mai multe poze.
Tuturor măselelor de minte care încă sunt în gură le dau voie să rămână acolo, îmi spun, poate cumva încă high de la morfină. Voi sunteți niște ființe neadaptate cărora vreau să le fac loc. Dacă trebuie, îmi lungesc maxilarul. Încă nu știu cum. Un prieten de-al meu și-a cumpărat o rangă pentru că-și pierdea mereu cheile de la bicicletă. Poate că m-ar ajuta și pe mine. Evoluția nu învață decât prin acte de cruzime, nu prin câteva pastile de morfină și un chirurg dentar nătâng.

Încă 21 nopți
La opt și jumătate dimineața am programare la policlinică. Medicul meu de familie e în concediu, așa că un alt bărbat îmi apasă obrazul cu multă putere. Iarăși am lacrimi în ochi, dar de data asta și un lichid sfărâmicios în gură. Asistenta îmi ține sub gură un castronaș din carton în care mă pune să scuip. Doctorul continuă să-mi apese cu degetele mari în obraz, junghiurile de durere bat chiar și ultima pastilă de morfină. Din gură continuă să-mi curgă o chestie maronie, iar eu nu mai am curaj să mă uit în castronașul care acum pare mai greu. Părăsesc cabinetul cu o rețetă pentru antibiotice și cu instrucțiuni despre cum să-mi înlătur singură puroiul din obraz. Niciodată până acum nu m-am mai clătinat în halul ăsta. N-am reușit să bag în gură micul dejun, nu-mi încăpea prin crăpătura care a ajuns acum să fie gura mea. În fața farmaciei, leșin.

Măselei îi e dor de mine, dar nu la asta mă gândesc cât stau întinsă pe jos. Atunci când leșini, nu te gândești la nimic, ți se rupe filmul. Îmi revin, dar n-am habar cât timp am fost inconștientă. Ar putea fi câteva secunde, sau ore, poate chiar luni. Leșinul e așa cum îmi închipui moartea. Văd vreo cinci capetele plutind deasupra mea, toate cu aceeași privire îngrijorată.

Măselei îi e dor de mine, asta îmi spun când mă întind din nou la mine în pat. Am înghițit prima pastilă de antibiotic. La fiecare jumătate de oră îmi scot puroiul din obraz. Lichidul îmi intră în gură, prelingându-se printre măsea și gingie. Îl scuip cât de repede pot într-un păhărel de pe noptieră. Orele se scurg lent. Pe Instagram, oamenii se plimbă prin oraș și trec pe la mai multe restaurante, fotografiază mâncarea pusă pe farfuriuțe din carton din același material precum castronașul de la spital în care am scuipat. Alții își fac selfie-uri cu bebelușul lor, în unele poze îl pun să țină în mână o sticlă de bere. Nu mă plictisește niciuna.
„Ai văzut tot“, zice Instagram.
Pe Facebook oamenii sunt ori revoltați, ori nu spun nimic, ci dau share la ceva și pun doar mesajul „THIS!“.

Încă 7 nopți
Când îl întreb pe un prieten cât o să mă mai doară, îmi spune că nici nu-mi voi da seama, că voi ieși din casă și voi înțelege deodată că durerea a dispărut. Că vor trece câteva ore în care nu mă va supăra, până să conștientizez. Mă agăț de gândul ăsta. Am început din nou să mănânc chipsuri, deși la fiecare mi-e teamă că-mi va rămâne ceva blocat în gaura din fundul gurii. După fiecare masă, inclusiv după snacksuri, iau seringa și o așez pe locul unde cândva a fost măseaua mea de minte. Împing apă în gaură și astfel o țin curată, așa cum m-a învățat asistenta.

Ziua de după ultima noapte 
Prietenul a avut dreptate. Durerea s-a dus. Deodată, nu-i mai simt prezența. Seringa nu mai are loc, gingia s-a sudat. În oglindă văd că s-a format o punte sănătoasă, roz pal. Pe locul în care a stat măseaua de minte s-a așezat o piatră funerară. O rămășiță dintr-o epocă de piatră pe care aș fi preferat s-o port cu mine.