Полегшення, яке відчуває Ернест після самогубства батька, триватиме недовго. Незабаром він зрозуміє, що наново відкрилися рани минулого, які він вважав забутими. Можливість жити в справжньому будинку, як він називає дім, який успадкував, пробуджує в ньому мрію, що супроводжує його з дитинства: створити ідеальну родину. Однак нездатність зрозуміти матір і дружину, які наполегливо прагнуть взяти під контроль власне життя, постійний вплив батька та повернення старого кохання підірвуть підвалини його сьогодення — ті самі, на яких Ернест прагне збудувати свою нову, ідилічну реальність. Завдяки глибокій і сучасній тематиці, а також ноткам гумору, «Справжній дім» — це роман, що вирізняється наростаючою психологічною напругою, водночас залишаючись зрозумілим і динамічним.

Au trecut deja câțiva ani de când Luk și Eli au pășit pentru prima dată pe suprafața Planetei Roșii. Plantând cireși pe Marte, singurii care, deocamdată, reușesc să supraviețuiască pe această planetă pustie, tatăl și fiica pornesc într-o căutare fascinantă a secretelor îngropate în straturile de praf roșiatic. Copaci plini de fructe roșu-închis cresc sub bolțile tuturor serelor specializate, cu excepția uneia - Raionul 24. Pe măsură ce interiorul costumelor lor de astronaut se umple tot mai mult de singurătate, teamă, neînțelegere și tristețe, evenimentele tragice din trecut continuă să apese asupra lor ca o pâclă apăsătoare a planetei Marte. Deși adesea se forțează să nu se gândească la casa pe care au părăsit-o temporar, scânteile poveștilor și amintirilor lor nu pot fi stinse cu totul - ele îi trag înapoi spre acele detalii și întâmplări esențiale care le-au modelat viețile. De ce e important felul în care Eli mănâncă cireșele și ce copac a plantat Luk când era mic? Pot vechea moșie, livada, lacul din apropiere, bâlciul sătesc amuțit și rețeaua de canale și crânguri împletite să devină scheletul și sistemul vital al unei familii? În romanul său de debut, Boris Džinić împletește cu măiestrie trecutul și prezentul personajelor și ne oferă o poveste emoționantă despre puterea amintirilor, iubire, durere, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni. Raionul 24 ne amintește că și în cele mai întunecate locuri este posibil să păstrăm bucuria de a trăi și credința că merită să ne întoarcem la ceea ce ne așteaptă. Un roman despre puterea amintirilor, iubire, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni.

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.

Mia tiene veintisiete años y todos los días ve lo peor del mundo: trabaja como moderadora de contenido y debe censurar los videos más violentos que circulan en línea. Desde que su exnovio Ruben murió electrocutado en la bañera, vive en un bucle de nihilismo y remordimiento, anestesiada por ese trabajo y por psicofármacos, animada solo de vez en cuando por la amistad con Dennis y Miriam. El pasado con Ruben es un archivo de recuerdos feroces, como esas imágenes que debe eliminar de la red, pero que no puede borrar de su memoria: sus chantajes emocionales, en los que la acusa de consumirlo como una mantis; y el miedo a abandonarlo. Pero, cuando se topa con el video de Sofia, una chica que se le parece y se tira de un puente, Mia se espabila y se pone tras sus pasos: encuentra a Lapo, su novio, músico en ascenso, y a Margot, su amiga, escort y bailarina en una discoteca, y se deja seducir por ellos, en un molinete de espejos. Hasta que Mia, junto con Miriam y Margot, decide buscar una alternativa, mediante un pacto de sororidad fuera de la norma que logrará romper el caparazón de su dolor. Mantis narra el recorrido de una joven que se enfrenta a la pérdida y la soledad, rebelándose contra el atávico sentimiento de culpa femenino para lanzarse hacia adelante, hacia la luz de su yo futura.

“Een verdwijning van een van ons haalt het nieuws niet, omdat het geen nieuws is. De rest van de wereld denkt niet aan je – niet als ze jouw coke snuiven, niet als ze de kleding dragen die jij maakte, niet als ze je hun land uitzetten.” Dit is het verhaal over de uit Mexico gevluchte Alex, een teruggetrokken jongen die stage loopt op een Nederlandse universiteit en probeert te redden wat er te redden valt. Om te leven moet hij praten, om te overleven juist niet. Hou je stil is een meeslepende roman over dichte grenzen en grenzeloze moed, over de kracht van taal en het troebele onderscheid tussen daders en slachtoffers. Alle personages in dit boek zijn verzonnen. De feiten niet. Het boek is gebaseerd op jarenlang onderzoek en verhalen van mensen met ervaring met vluchten of uitgezet worden, mensen werkzaam in asielrecht, docenten van verschillende (Mexicaanse) universiteiten, traumapsychologen, mensenrechtenactivisten, journalisten, ondergedoken mensen, en slachtoffers en daders van kartel/bendegeweld. Het verhaal schijnt licht op de impact van (internationale) overheden op individuen alsook op drugs gerelateerd en seksueel geweld. Ook legt dit aangrijpende verhaal de complexe relatie bloot tussen ‘drugslanden’ zoals Mexico en Europa: een continent dat haar grenzen steeds meer optrekt voor asielzoekers en tegelijkertijd een grote cocaïnedoorvoerder en – gebruiker is.

«La desaparición de uno de los nuestros no alcanza las noticias, porque no es noticia. El resto del planeta no piensa en ti: ni cuando esnifan tu coca, ni cuando visten la ropa que tú confeccionaste, ni cuando te echan de su país». Esta es la historia de Alex, un chico introvertido que huye de México y ahora realiza unas prácticas en una universidad neerlandesa mientras intenta salvar lo que le queda. Para vivir, tiene que hablar; para sobrevivir, justo lo contrario. No digas nada es una novela apasionante sobre fronteras cerradas y valentía sin límites, sobre el poder del lenguaje y la difusa distinción entre agresores y víctimas. Todos los personajes de este libro son ficticios. Los hechos, no. El libro se basa en años de investigación y en relatos de personas con experiencia en la huida o la expulsión, personas que trabajan en el ámbito del derecho de asilo, profesores de diversas universidades (mexicanas), psicólogos especializados en traumas, activistas de derechos humanos, periodistas, personas en la clandestinidad, y víctimas y autores de la violencia de los cárteles y las bandas. La historia arroja luz sobre el impacto de los gobiernos (internacionales) en las personas, así como sobre la violencia relacionada con las drogas y la violencia sexual. Además, esta conmovedora historia pone de manifiesto la compleja relación entre «países de drogas» como México y Europa: un continente que cierra cada vez más sus fronteras a los solicitantes de asilo y que, al mismo tiempo, es un gran consumidor y transitario de cocaína.

Priča o mladoj ženi koja luta kroz nadrealnu Varšavu u pocepanoj venčanici. Umazana je zlatnom farbom, umesto torbice drži flašu vina, a u korsetu krije ukradeni predmet. Povratak kući otežavaju joj apokaliptična žega i oblak crnog dima koji se nadvija nad gradom. Ljudi koje sreće usput iznenađuju čak i više od vremena u prestonici. Ambroži želi da stvori remek-delo, iako mu manjka talenta. Ramona se rukama klijentkinja bavi na kompleksan način: radi manikir i proriče sudbinu iz dlanova. Stefan tvrdi da je albino – ili je to barem jedan deo njegovog tela. Razgovori sa njima služe kao izgovor da ispriča nešto o sebi i sopstvenim iskustvima. Ili pre: o osobi u koju se trenutno uživljava, jer pravo ime junakinje do samog kraja ostaje tajna. Znamo samo njen pseudonim – pod imenom cam girl Vajolet Lav ona nastupa pred muškarcima koji joj plaćaju za ispunjavanje fantazija, i to ne samo seksualnih.

„А ако всички забравят“, разказ за идентичността, чуждостта и неразбирането, е първият роман на Селма Скендерович, победителка на Фестивала за млада литература Уршка през 2020 г. „А ако всички забравят“ е роман за порастването и търсенето на идентичност, който продължава въпросите, които авторката поставя още в дебюта си с кратка проза „Защо мълчиш, Хава?“ Интимната история, разказана от първо лице на една студентка е история за класовия срам, за последствията от семейното насилие, чуждостта и проблемите на идентичността. Как да живееш, когато си чужденец както „тук“, така и „вкъщи“? Зина е дъщеря на преселници от Косово, която решава, че ще следва. Когато се мести от малък словенски град в Любляна, в общежитие, търси пътя си в световете, които я определят. Двата свята за нея са този тук – Словения, и онзи в Косово, двата свята са също между нея и родителите ѝ, а също така между нея и нейните (преселници от другаде) и словенците и два свята в нея самата. Да се разделиш, да поставиш граници, да се отъждествиш, да се приближиш, да се слееш или да се отделиш? Но с кого, пред кого или от кого, като в края на краищата всички сме просто хора. Зина е остра наблюдателка на обкръжението, родителите и на самата себе си. Размишлява за това коя всъщност е тя. Мечтае за собствено място, свят, с повече прегръдки и без насилие. По-малко патриархални примери, които да пренесе във все по-самостоятелния си живот, ще ѝ бъде по-добре. Добре осъзнава, че житейския си път чертаеш сам. Поне от момента, в който се противопоставиш на манипулациите и ударите, които, на места още е така, минават за добро възпитание. С бистрото си мислене и осмислянето на случките в живота си, както и на живота на роднините си в Косово, Зина разказва за разликите между хората, които живеят „само на 700 километра“, но са само на няколко сантиметра в собственото си семейство.

Această poveste este o pânză de păianjen țesută din fire rupte: dacă reușești să prinzi unul, toate celelalte îți scapă imediat printre degete. Este povestea unei serii tulburătoare de morți din industria pornografiei, petrecute între Roma, Milano și Torino, dar și a anchetei conduse de inspectoarea-șefă Vittoria De Feo. Este, totodată, povestea felului în care doi tineri de aproximativ douăzeci de ani, Bet și Teo, ajung pe aceeași pistă în căutarea unui subiect-bombă care să le relanseze blogul, precum și a încercării unui jurnalist de scandal de a da lovitura vieții sale. În jurul investigațiilor complicate conduse de aceștia gravitează un cor suprarealist de personaje grotești: chirurgi care se îmbogățesc vânzând jucării sexuale modelate după anatomia vedetelor porno decedate, avocați diabolici care își țin stagiarii în lesă, criminaliști care încearcă să se afirme ca youtuberi, foști actori din programe pentru copii căzuți în dizgrație, psihiatri care se costumează în avocado în timpul ședințelor, influenceri logoreici dependenți de cocaină, manageri lipsiți de scrupule ai actrițelor porno. Întreaga poveste este însoțită și presărată cu droguri sintetice și contracte de supunere, mâini amputate și tarte cu lămâie, iepuri domestici și emisiuni de prost gust, depozite Ikea și platouri de filmare pentru producții porno. Dincolo de ancheta propriu-zisă se desfășoară o „pornografie a existenței” pentru care, deja, nimic nu mai este obscen.

Opowieść o młodej kobiecie, która wędruje przez surrealistyczną Warszawę w podartej sukni ślubnej. Jest umazana złotą farbą, zamiast torebki trzyma butelkę wina, a w gorsecie chowa skradziony przedmiot. Powrót do domu utrudniają jej apokaliptyczny upał i chmura czarnego dymu, która zmierza nad miasto. Osoby, które spotyka po drodze, zaskakują nawet bardziej niż pogoda w stolicy. Ambroży chce stworzyć arcydzieło, choć brakuje mu talentu. Ramona zajmuje się dłońmi klientek kompleksowo: robi manicure i wróży z ręki. Stefan zapewnia, że jest albinosem – a przynajmniej jedna z części jego ciała jest. Rozmowy z nimi stanowią pretekst, by opowiedzieć o sobie i swoich doświadczeniach. A może raczej: o osobie, w którą się teraz wciela, bo prawdziwe imię bohaterki do końca pozostaje tajemnicą. Znamy jedynie jej pseudonim – to jako cam girl Violet Love występuje przed mężczyznami, którzy płacą jej za spełnianie ich fantazji, nie tylko seksualnych. “Jestem zaskoczona tym debiutem: Żarów napisała książkę skomplikowaną, zagmatwaną i bardzo zmysłową, w której każde zdanie jest przemyślane i potrzebne. Rozsypaną przez autorkę w „Zaklinaniu węży…” układankę można złożyć z powrotem w niezbyt przyjemny obrazek - być może, w duchu Davida Lyncha, nie wszystkie elementy wskoczą gładko na miejsce, być może zostanie nam w dłoni portret ubranego na czarno człowieka z podmiejskiego przystanku albo kawałek potłuczonego lusterka. Ale przez labirynt tej opowieści biegnie nić, pomagająca odnaleźć sens. Trzeba podążać za kategorią spojrzenia i władzy. Kto jest silniejszy? Osoba, która patrzy, czy ta, która dla spojrzenia performuje?” Olga Wróbel

Мислила ли си е някога бившата учителка по украински език, 72-годишната Вира Тиха, че в края на своя , макар не лек, но напълно щастлив живот, ще се озове в Дом за възрастни хора? Разбира се, че не. Още по-малко си е представяла, че там ще я заведе единственият ѝ и толкова обичан син. Госпожа Вира беше убедена, че няма да остане тук задълго. Просто е лятото на 2022 година и е война, синът ѝ Толя работи като доброволец денонощно, снаха ѝ е принудена да се евакуира с децата в чужбина, а селото в Киевска област, където живеят, бавно се съвзема след бойните действия и окупацията. За нея, с нейното слабо сърце, за да не безпокои сина ѝ, може би наистина е по-добре засега да остане тук, по-далеч от фронтовата линия, в относително спокойното малко селце, където войната съществува сякаш само по телевизията, в компанията, така да се каже, на връстници. Макар че тези „връстници” отдавна са прехвърлили седемдесетте. Вместо общителни и добронамерени старци, Вира Тиха попада в свят на наранени, хапливи, саркастични старчоци, които ден след ден просто наблюдават как животът им бавно се претъркулява отвъд небесния хоризонт. Там, където залязва слънцето е топъл и разтърсващ разказ за живота в неговия залез. Роман, който повдига важни и болезнени теми чрез историите на своите герои и чрез сложните им взаимоотношения, най-вече с децата им. Текст с терапевтично въздействие, от което всички ние толкова се нуждаем в тези трудни времена. Както казва самата авторка, това е книга-пластир за наранено сърце.