View Colofon
Original text "A ponte" written in PT by João Valente,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Podul

Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by João Valente

      Toate gările au un ceas. De fapt, au mai multe. Deasupra casei de  bilete se află cel principal. Apoi, pe peroane, sunt cele mai mici. Cele utile,  în complicitate cu lenea noastră de a mai scoate mobilul din buzunar sau  de ne verifica ceasul de la mână.  
      Copiii sunt fascinați de ceasurile acestea. Întrucât secundarul se ro tește fără oprire, este până la urmă singurul moment în care pot vedea cum  trece timpul. Se uită la secundar cum urcă și, pe măsură ce devine vertical,  inimile lor mici bat mai repede și ochii li se deschid larg. Când, în sfârșit,  minutarul face un salt, ei știu că lumea a intrat într-o nouă eră. 
      Peronul era aproape gol. Să fi fost vreo zece oameni care așteptau  plecarea trenului. Încă nu era oră de vârf, când se umple de lume care fuge  de Lisabona. Căutau să evadeze, preț de câteva ore, de la serviciile și școlile  lor și să se întoarcă în orașul în care locuiau. Se grăbeau să se ducă să-și ia  copiii de la școală sau să se ducă la cumpărături, să învețe pentru un examen  sau să se reunească cu omul iubit. Toamna luase în primire calendarul, iar  cerul, de o parte a gării, bătea într-un violet de sfârșit de zi. De cealaltă  parte, albastrul încerca să țină piept înaintării nopții. 
- Un minut – a spus Luís, după saltul limbii de ceas. 
      Ricardo și-a aranjat ochelarii. Îi erau largi din cauza unui șurub  slăbit de-al brațelor și se încăpățânau să-i tot alunece de pe nas. S-a uitat in vidios la Luís. Cum putea să fie atât de încrezător și relaxat? Urma să  comită o infracțiune. Dar asta nici măcar nu era partea cea mai gravă.  Trebuia să înfrunte un monstru de 140 de tone care se deplasa cu 80 de ki lometri pe oră. Puteau să moară. Pu-teau să moa-ră. Spus așa, sacadat, des părțind silabele, devenea și mai înfricoșător. 
      Carolina s-a uitat la mobil. Voia să confirme că nu mai era decât un  minut până la start. 
- Dacă îl tot deblochezi atâta, o să rămâi fără baterie. Și n-are rost să  facem treaba asta dacă nu poți s-o filmezi – i-a reproșat Luís. - Voiam doar... 
Șuierul trenului anunțând plecarea a căzut peste fraza Carolinei.  Drept răspuns, garnitura s-a pus în mișcare. 
- Haideți. Acum ori niciodată! 
Au urmat-o pe Carolina și au sărit de pe peron pe șina ferată. Dacă  i-o fi văzut cineva de pe peron, cum se duceau după vagoane, i-a ignorat,  fără să le zică nimic, fără să țipe sau să strige după ajutor. 
Aventura a început cu câteva săptămâni înainte, când și-au dat  seama că de la anul, intră la liceu. 
- Și dacă vine cineva după noi? – a întrebat Carolina. 
- Nu vine nimeni. Le e frică să se ia după un tren. În cel mai rău caz,  anunță impiegații. O să ne prindă la capătul celălalt, dar apucăm să trecem  podul – și-a dat Ricardo cu părerea. Și a continuat: - Între Oeiras și Santo Amaro sunt 700 de metri. Pe jos, adică la cinci kilometri pe oră, ne ia nouă  minute să facem drumul. Dacă pornim imediat după ce pleacă trenul de  17:23, ne rămân 16 minute până la următorul, care pleacă la 17:37 din Oeiras  și ajunge la Santo Amaro la 17:39. Înțelegeți? 
Ricardo a întrebat la plural, dar s-a uitat spre Luís. Acesta n-a răs puns, deși l-a enervat privirea. 23 plus 16 fac 39. Era o socoteală simplă.  Pentru binele grupului, a preferat să tacă din gură.  
Toți elevii de liceu erau provocați să parcurgă traseul între gara din  Oeiras și cea din Santo Amaro pe șina ferată. Singurul drum trecea pe un  pod de fier, suspendat la treizeci de metri de sol. Să-l străbați însemna că  puteai să cazi pe asfaltul șoselei sau să fii zdrobit de un tren. Dar asta îi  speria mai puțin decât să se supună la cinci ani consecutivi de bullying.  Cine nu traversa nu supraviețuia adolescenței. Cel puțin, nu cu stima de  sine intactă. 
Voiau să fie primii elevi care trec proba înainte de a intra la liceu. Și,  ca s-o dovedească, trebuia să se filmeze în timp ce-o făceau. Era doi în unu.  Nu doar că-și câștigau respectul în liceu, dar aveau să pună filmarea și pe re țelele sociale. Cu excepția Facebook-ului, pentru că era singurul loc în care  îi aveau pe părinții lor la prieteni. După ce făceau video-ul, aveau să devină  niște legende. Iar pentru asta merita să-și riște viața într-un fel atât de peri 
culos și de imprudent. 
Aveau încredere în calculele lui Ricardo. Era dintre cei mai buni din  clasă. Bun la matematică: singurul care știa să traseze mediatoarea unui seg ment de dreaptă. 
- Căcat... Am uitat! 
Carolina a dus mâna la buzunar și a scos mobilul. L-a deblocat și a  pornit camera de filmat. În clipa aceea au trecut pe lângă o placă inscripțio nată cu litere roșii, «Trecerea interzisă». Au profitat de moment ca să zâm bească, în timp ce arătau cu degetele un V culcat. Și-au continuat călătoria  și Carolina a început să spună spre cameră discursul pe care și-l repetase, în  seara de dinainte, în fața oglinzii. 
A așteptat până când părinții au adormit pe canapea, legănați de  cine știe ce serial, și s-a închis în baie. A repetat de câteva ori textul pe care  și-l pregătise, până când a rămas cu privirea ațintită la imaginea ei reflectată.  Mai întâi din față, apoi din profil. Deja se vedea conturul pieptului și pan talonii îi veneau din ce în ce mai strânși pe fund. Pe de-o parte, era mândră  de silueta ei. Pe de alta, nu-i plăcea că băieții începeau s-o trateze altfel.  Înainte, totul era mai simplu. Stăteau împreună și gata. Acum, parcă se în treceau unii cu alții pentru atenția ei. 

S-a speriat când ușa de la baie s-a deschis. I-a fost teamă să nu fi auzit  părinții ceva. S-a aplecat și a mângâiat-o pe Maria Antoaneta, pisica pe care  o adoptase cu cinci ani în urmă. 
- Să nu spui nimănui. E un secret doar al nostru. 
S-a acoperit cu halatul ca să nu-și mai vadă formele trupului și a re petat încă o dată discursul cu care aveau să deschidă video-ul cu traversarea. 
Prima sută de metri a fost ușor de cucerit. Mergeau pe pietrișul pe  care erau așezate șinele, dar când au ajuns la capul podului, s-au oprit. Le  era frică. 
Luís a fost primul care a pășit pe structura de metal, obligându-i să-l  urmeze. Platforma de trecere, înghesuită între calea ferată la dreapta și  structura de grinzi de metal la stânga, avea un metru lățime. Pe pod nu era  pietriș. Printre barele de fier se vedea hăul și vântul era mult mai puternic  decât anticipaseră. Erau nevoiți să meargă încet și în șir indian: mai întâi  Luís, apoi Carolina, cu brațul ridicat, ținând mobilul, și Ricardo, ultimul.  Acesta putea să vadă, insinuându-se prin țesătura bluzei prietenei lor, în chizătoarea sutienului, dar privirea i s-a concentrat pe linia tricepșilor lui  Luís, dezveliți de tricou. Silueta celuilalt, mai înalt decât el cu vreo zece cen timetri, îi bloca vederea spre gară, în capăt. Ricardo s-a enervat gândindu-se  la brațele lui firave, la burtica după care mama lui era înnebunită și la tule iele care nu-i mai apăreau. 
În acel moment, podul a început să tremure. Vibrarea aproape im perceptibilă a căpătat treptat consistență, amenințând să dezmembreze  structura. Duduitul metalic a pus stăpânire peste toate. Îi împiedica să mai  vadă, să vorbească și să gândească. Ricardo îi avertizase că la 17:30 aveau să  se intersecteze cu un tren care mergea în sens opus. Un plus pentru ca vi deo-ul lor să devină și mai viral, cu imaginea unui tren trecând pe lângă ei,  privirea îngrozită a mașinistului și aerul uluit al pasagerilor. 
Dar nu erau pregătiți pentru puterea celor 140 de tone. Li s-a părut  că podul o să cedeze. Îngroziți, a trebuit să se agațe de grinzile laterale și  unii de alții, ca să nu fie azvârliți. 
Au rămas nemișcați chiar și după ce s-a terminat cu totul. A durat  mult să-și revină. Carolina a fost prima care s-a desprins. A inspirat adânc și  i-a bătut prietenește pe spate pe colegii ei. 
- Ar fi bine să mergem mai departe – a zis cu o voce stinsă, fără să le  dezvăluie că din cauza panicii uitase să filmeze trecerea trenului. - Ochelarii mei! 
Stând în picioare, cu spatele la grinzi, au văzut chipul dezgolit al lui  Ricardo. Își trecea mâinile peste față, încercând să găsească ceva ce nu mai  era acolo. Podul făcuse prima lui victimă.

Voiau să plece de acolo cât mai repede cu putință. Începeau să se  obișnuiască cu platforma îngustă, cu vântul care voia să-i dărâme, și mer geau cu iuțime și hotărâre. 
- Avem șase minute. – Ricardo își apropie nasul de ecranul mobilu lui ca să-și învingă miopia. – Am face bine să ne grăbim. 
Au mărit pasul. Aproape fugeau. De fiecare dată când pășeau, sim țeau podul vibrând. Din ce în ce mai tare. Și și-au dat seama că nu vibra din  cauza lor. Au recunoscut zdruncinarea, zumzetul, anticiparea. Luís s-a  uitat în spate, către gara de unde plecaseră cu câteva minute în urmă, și l-a  văzut. Cu farurile aprinse. Înaintând lent, dar prinzând viteză cu fiecare  clipă.  
- Mai vine un tren – a țipat. 
Ricardo și Carolina au rămas încremeniți, ca niște iepuri în mijlocul  unei șosele, imobilizați de luminile mașinilor. 
- Imposibil – a bâiguit Ricardo. 
Pierdut, și-a apropiat din nou telefonul de ochi. Trecuseră nouă  minute. Mai aveau încă cinci până la următoarea plecare. 
- Ai verificat orarul? – l-a întrebat Luís. 
- Da. Îl am aici. Următorul tren pleacă abia peste cinci minute. –  Agita mobilul de parcă ar fi fost un oracol infailibil. 
- Și-atunci ce-i cu ăla? 
- E imposibil. – Ricardo clătina din cap a negare. 
- Futu-i! Vezi trenul în fața ochilor și zici că-i imposibil? – Luís arăta  înspre trenul care venea direct spre ei. 
- Așa zice pe net – țipă Ricardo, apropiindu-se de Luís. 
- A! Dacă așa zice pe net, înseamnă că ăla de acolo e doar în capul  meu. 
Carolina a trebuit să se bage între ei. 
- Gura și fugiți! 
Porni înspre Santo Amaro. Băieții au urmat-o, încercând să țină  pasul cu ea. Podul vibra din ce în ce mai violent, semnalând că și trenul gră bise ritmul. Carolina riscă o privire înapoi. Ajunsese deja aproape de ei, la  vreo sută de metri. Capătul podului se afla la dublul distanței. S-a oprit. - N-o să reușim. 
- Nu te opri! – au insistat. 
- O să ne prindă înainte să ajungem la capătul podului. 
- Ne prindem de grinzi și-l lăsăm să treacă – a sugerat Luís. - N-avem loc – a răspuns Carolina, deja în țipete. – N-ai văzut când  a trecut celălalt tren? Vagoanele aproape că se-ating de grinzi. Trebuie să  sărim pe partea cealaltă. 

Grinzile aveau cam treizeci de centimetri lățime. Între ele, un spațiu  de jumătate de metru se deschidea peste abis. Și-au dat mâinile ca, în cazul  în care cădea unul dintre ei, ceilalți să îl poată prinde. Carolina a pornit în  față, cu Ricardo la mijloc și Luís încheind șirul. Trenul ajunsese aproape  lângă ei și au auzit șuieratul disperat al mașinistului, care îi văzuse prea  târziu, ascunși de înserarea prefăcută în noapte. 
Niciunul dintre cei trei n-a putut apoi să explice ce s-a întâmplat. Se  țineau deja de grinzile căii care mergea în sens opus, reușiseră să treacă de  partea cea mai grea. Un picior pus alături, un dezechilibru, poate o hurdu cătură. Au simțit cum mâinile li se desprind. Și când s-au privit, totul se  schimbase. Luís a văzut panica pe fața prietenilor lui, încercând să-l prindă,  dar nereușind să apuce decât pumni de aer. N-a văzut telefonul Carolinei  făcându-se țăndări pe asfaltul șoselei, zeci de metri mai jos. A rămas cu pi cioarele atârnând în aer, ținându-se de una din grinzi, în timp ce podul se  legăna de la cei 1700 de cai-putere ai locomotivei care urma să treacă pe  lângă ei. 
Prietenii lui s-au repezit după el, dar pielea transpirată și disperarea  le făceau mâinile să tot alunece. Cu greu, au reușit să-l tragă înapoi. S-au  deplasat în patru labe până la platforma de pe partea cealaltă și s-au prins de  grinzi în clipa în care trenul s-a intersectat cu cei trei. 
N-au rămas cu nicio amintire despre restul drumului. S-au târât  până la celălalt capăt al podului și memoria le-a revenit când au ajuns în  gara de la Santo Amaro. La momentul respectiv, circulația fusese deja  oprită și șeful de gară îi aștepta, împreună cu poliția. Se strânsese o mică  mulțime de oameni, care îi priveau de la înălțimea peronului, cu mâna la  gură. 
Știrea traversării s-a derulat pe burtiera canalelor de știri și a ocupat  un sfert de pagină într-un ziar de-a doua zi. Reporterul de serviciu a ales să  folosească o imagine de arhivă a unui tren, în loc să le facă lor o fotografie,  dar aveau dovada care le trebuia ca să intre la liceu cu capul sus. 
Au fost duși în biroul șefului de gară. Li s-a adus apă și au completat  un proces verbal preliminar al incidentului. Agentul de poliție cel mai înalt  în grad le-a făcut morală, explicându-le că acum nu mai sunt copii.  Nesăbuința lor ar fi putut face rău multor oameni, pe lângă faptul că i-a  pus pe ei în mare pericol. 
Un coleg i-a anunțat că sosiseră părinții. I-au lăsat singuri în încă pere, înfășurați în pături. Au rămas în tăcere. Au simțit cum nervii cedează  râsului. Încercau să nu fie auziți de afară, dar hohotele le ieșeau în rafale, in controlabile. 
Unul dintre polițiști a deschis ușa și s-a uitat la ei, uluit: 
- Mai și râdeți? 
- Scuzați-ne – a răspuns Carolina, ascunzându-și zâmbetul cu mâna.  – N-am vrut.

More by Simina Popa

Ca să nu te văd

Știi că am luat copiii, hainele, lucrurile de baie, mâncarea bio împărțită în  porții mici băgate în tupperwares în culori țipătoare ca cele de la Benetton,  am luat și cărțile lor, pentru că seara numai dacă citesc reușesc să-i chem  somnul lui Rogério, și de multe ori îl trezește după câteva ore un coșmar  care-i sugrumă mărul lui Adam, și eu îl iau în brațe, cum te luam și pe tine  în brațe, Rita, pe când făceam un cuib atât de perfect, încât dacă ne-ar fi  văzut cineva de sus, ar fi putut lesne să ne confunde cu simbolurile chine zești în alb și negru, prin care se explică nemurirea și inf...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão

Natalya

Imediat ce am aflat că problema era evaziunea fiscală, l-am sunat pe conta bilul meu auzi, Zeferino, ce căcat e ăsta, ia explică-mi ce căcat e ăsta, mi-ai zis că  ai totul sub control, că să ignor scrisorile de la finanțe că te ocupi tu de  toate, explică-mi ce căcat e ăsta, și pe Misé, căreia îi dădusem cu doar două zile în urmă un inel de zirconiu  foarte decent, trebuie să dăm bijuteria înapoi, prințeso, îți explic mai încolo mi-am spălat mațele cu două calmante și jumătate de sticlă de vodcă, m-am  întins pe canapea și mi-am pus laptopul pe jos să vomite foi de Excel, ca, în  cazul în care...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão

Copiii scriitori

Aproape tot ce s-a întâmplat în ziua aceea se petrece aici. Țin degetul arătă tor îndreptat spre cap. După mulți ani, în timp ce îl duc pe fiul meu să des copere gheața, încă îmi amintesc toate întâmplările din acea unică zi ca o pe  “executare”.  N-a murit nimeni. Oamenii erau periculoși, mai ales copiii mici,  atârnați în copaci. Bălăbănindu-și picioarele – și din limba aflată în mijlo cul gurii aveau să vină cele mai îngrozitoare crime. Să auzi doare, să mergi e  un truc. Să mergem.  Până și micii dictatori îmbătrânesc. Copiii conlocuiesc pe pământ  cu părinții, de milioane, poate mii de mi...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by José Gardeazabal

Ai camera ta, în sfârșit

      Nu stau bine, dar nu vreau să risc nicio mișcare, ca să nu te trezesc.  Îmi îndrept spatele și mai domolesc durerea surdă. Stau doar pe jumătate  pe marginea patului, ca să ai salteaua la dispoziție. Ai căzut într-un somn  adânc și profit ca să-ți mângâi părul cu duioșie. Nu-ți place dacă-ți fac așa  când ești treaz.        Pe canapea reușeam să-mi iau revanșa. Atunci când mai aveai puțin  și adormeai, moleșit după o zi de alergătură și joacă, te puneam să vezi  desene animate. Atunci te umpleam de dezmierdări. Îmi acceptai alintările  pentru că erai într-o stare de semiconștiență. Te lă...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by João Valente
More in RO

Manevră

E sfârșit de ianuarie, într-o sâmbătă, la un an după ce ai lăsat fierbătorul de  orez la ea. Torni cafeaua-n două căni și scoți feliile de pâine din prăjitor.  Borcanul cu zahăr e pus pe penultimul raft din dulăpiorul de deasupra ara gazului. Când te întinzi după el, umărul tău face un zgomot dezgustător.  Ea își ridică privirea din telefonul de pe masă, de lângă ochelarii ei. Pui bor canul cu zahăr pe masă, te scuzi și te duci să plângi la toaletă. Pe măsură ce  expiri ușor, sughițul e aproape imperceptibil. Abia un ecou dacă se mai  aude. Un secret pe care-l împărtășești calendarului de pe u...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings