– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară. 
– Ce ușurare că am scăpat de oamenii ăia, zice el. Faceți-vă comodă.  Îl lasă să o privească în timp ce se îndreaptă cu paşi uşori spre ușa to aletei și desface bareta de la o sandală. Fierbe și se mistuie. Știe la ce se gân dește. Vrea să se grăbească. Cu siguranță aștepta un gest mai hotărât din  partea ei, noi feluri de a-și da jos rochia în întuneric, acum că au stat de  vorbă și au dansat până la extenuare în salon. Dar în adâncul ochilor lui un suroși răzbate o imagine gândită cu mult înainte; ceea ce vrea să facă, fără a  se împotrivi; gura ei roșie, deschisă, oferindu-i-se. O privire ca asta, dina poia ușii bine ferecate a unei cabine, întotdeauna ascunde o invitație sau o  poruncă, tăișul ei rece. Nu se deosebesc una de alta. Își leapădă și cealaltă  sandală. Le lasă alături de ușă. 
Acum, ea a ales cealaltă cale. 
Lentoarea. 
Oamenii o folosesc tot timpul. 
Acum, umbra ei se rotește în cercul ca o baltă de lumină roșiatică pe  care lampa o aruncă pe podea. Are o nuanță ca de carne proaspătă, de tran zacție. A cui, de fapt? Își desface părul, iar gestul îl atinge și îi pătrunde  până în inimă. S-ar putea abate de la calea aleasă: să fie asemenea celorlalte o  vreme; să îngăduie durerea aceea surdă, golită de orice dorință; rușinea  aspră de a se dărui de îndată celui care le-a călăuzit spre miezul puterii. Să-l  primească între picioare, două, trei asalturi, și atunci să-i șoptească numele  la ureche, o sorbitură nesățioasă, ca și cum l-ar iubi sau respecta. Ar putea,  firește. Ar fi simplu să alăture șervețelul sau cerceii la rămășițele celorlalte  care trecuseră pe acolo. Ar fi foarte simplu să fie o muritoare, chiar și în  propriul trup. El nici măcar nu și-a dat silința să șteargă urmele celorlalte.  Pe noptiera de tec descoperă un ac de păr. 
Se duce la birou, se aşează pe el și, aproape încălecându-l, își masează  picioarele. Jocul acesta este mai potrivit, rămâne încredințat, noaptea. Se va  termina oriunde alege ea. Iar ea își alege verbele cu grijă. 
– Simt că-mi iau foc gleznele, Saúl. Poate în curând vă voi ruga să mi  le retezați. 
– Glumiți tot timpul, zice el. Înghite în sec și senzația de stânjeneală  se accentuează. De unde sunteți? 
Ea își sprijină mâinile peste niște documente cu mii de cifre. 

– Și dacă nu sunt de nicăieri? 
– Atunci, nu se poate să vă fi născut vreodată, nu? 
– Nu-mi mai amintesc ziua aceea, Saúl. Este prea îndepărtată. Dar  dumneavoastră vă amintiți cu siguranță. 
Clatină din cap și simte cum îi trosnește părul până în vârfuri. Îi vine  să-l dea jos, să-i arate cum sunt în realitate capetele ei adevărate. Ochii s-ar  scurge pe podea ca vopseaua. Pielea i s-ar lichefia. Apoi s-ar repezi la el. L-ar  înșfăca de gât și l-ar sili să privească în interiorul stomacului ei adevărat,  floarea aceea întunecată. 
Dar nu, încă nu. 
Cu spatele la ea, el se îndreaptă desculț spre cealaltă latură a patului  și ia farfuria cu struguri negri. […] Revenind la locul în care ședea ea, Saúl  își ațintește repede privirea la una dintre unghiile de la piciorul ei stâng: cea  tocită, ca de fildeș, mai groasă. O asemenea unghie l-ar putea tăia când tru purile li se vor înlănțui în așternuturi. Ea zâmbește o clipă. S-a machiat  exact la fel ca celelalte. Pentru multe femei asta înseamnă să fii cochetă. Să  înlături orice urmă de distincție, acoperind-o cu straturi de machiaj și de  parfum, să așezi deasupra o poveste în care vântul șuieră în depărtare, falsă  ori adevărată, asta contează prea puțin, dar însoțită de mărăcinii încâlciți ai  posibilului. Saúl mijește mai mult ochii, ceva mai mult. Încearcă să deose bească unghia aceea neobișnuită de la piciorul ei de celelalte. Sunt delicate  asemenea acelor cu gămălie aurite.  
Ea întinde un picior spre pantalonii lui. 
– Vi se pare ceva interesant? 
El întoarce capul. S-a așezat pe patul uriaș și a lăsat un gol mare în  dreapta lui. Când își descheie primul nasture de la cămașă, lumina roșie  dezvăluie un piept adâncit, presărat cu smocuri dese de păr, vechi puncții  medicale și cicatrici. Face o mișcare ridicolă; înfățișarea, aproape agoni zantă, a ceea ce nu spusese. Bate de două ori cu palma pe saltea. 
– În seara asta o să-mi citiți o poveste de adormit copiii? zice Ivanka. – N-aveam de gând. 
– Atunci, nu mai faceți asta. 
– La ce vă referiți? 
– La mâna dumneavoastră stângă, Saúl. Își întinse rujul de buze cu  degetul arătător. Mă întreb câte basme despre împărății uitate le-ați citit fii celor dumneavoastră după ce ați bătut cu palma în saltea. 
– Vă invitam doar să vă așezați aici. Cred că o să stați mai comod. – Mă așez unde-mi place mie. Ar trebui să știți asta deja. Dați-mi o  boabă de strugure. 
O aruncă spre ea. Încă are de gând să se joace. 
– Simt că-mi iau foc gleznele, Saúl. E insuportabil. Uneori, mi-ar  plăcea să am picioare precum insectele.

Se masează între degete și unghii în cercuri, apoi trece la mușchii  gemeni, la coapse. Cu delicatețea unei cheițe. 
– Să vă ajut? 
Ea nici măcar nu ridică privirea. 
– Las impresia cuiva care are nevoie de ajutor? Nu, mâncați o boabă  de strugure de față cu mine. 
– De ce îmi cereți așa ceva? 
– Când privim pe cineva mâncând, putem afla mai multe despre  persoana respectivă. Dacă o face de plăcere, de nevoie pentru a întreține or ganismul, sau dacă este neliniștit. 
Lumina îl face să pară prea umflat, ca și cum mâinile sale molatice  fără inele ar fi devenit, brusc, nefolositoare. Pufnește. O respirație de boală.  Cămașa îi este miruită de sudoarea din timpul dansului. Începe să-l stânje nească. 
– Nu sunt neliniștit. 
– Ar trebui să fiți. Ar putea însemna că nu ați pus la cale nimic din  toate acestea. Că eu sunt un fel de epifanie a serii, a dumneavoastră; că nu  mă veți uita niciodată. Însă vă grăbiți. E dezamăgitor. 
– Se poate. 
– Atunci, s-ar putea să plec în curând. Sau să vă refuz invitația.  Mâinile lui cad moarte pe genunchi. Întoarce capul și se întinde pe  pat. Știe cum să spună ce vrea să spună. 
– Sunt sigur putem să o rezolvăm, Ivanka. Întotdeauna se găsește o  cale. 
Ea ridică și mai sus bărbia. Scoate ușor vârful limbii din gură, apoi o  ascunde și-o scoate din nou. Îl poartă în imaginația ei spre curba galbenă a  unui labirint. Marea se aude afară, poartă propriul veșmânt întunecat.  Ascultă mârâitul desăvârșit al colosului. 
– Mă măgulește când vă gândiți că banii dumneavoastră mi-ar putea  capitona pielea. Dovedește că ne îndreptăm spre un punct de un oarecare  interes. 
– V-am jignit? 
– Nu. Ar însemna să cer prea mult, Saúl. Dar cel puțin îmi întărește  teoria din timpul cinei. Din bine îmbrăcat și atent ați devenit cine sunteți  cu adevărat. 
El strânge din buze. 
– Și cine sunt, după părerea dumneavoastră? 
– Cineva care pune zăvorul foarte des. Vă face plăcere. Știți ceva?  Unii bărbați ascund îndărătul privirii o frânghie de spânzurat. Alții, o  mănușă de catifea sau o tragedie naivă; sau, ca dumneavoastră, un teanc de  bancnote legat cu o panglică. Totul depinde de cât timp ne ia să răspundem așa cum vă așteptați. Nu există cale de mijloc. Nici măcar farsa nu e posi bilă. 
Saúl se ridică brusc și își așază capul lângă al ei. 
– Fiți a mea, șoptește. 
Ivanka se desfată adulmecându-i urechea. 
– Nu de-asta suntem aici? 
– De acord, zice el. Mai precis, de ce suntem aici, rotunjește dina dins ultimele cuvinte, domnișoară Ivanka?  
– Spuneți. Nu e atât de greu. 
El întoarce brusc capul. Pentru o clipă, lumina îi ascute pomeții. – Spuneți cu voce tare, Saúl. Priviți-vă odată curtezana. 
– În orice caz, dumneavoastră ați fi... 
– Nu, dumneavoastră vă aflați aici pentru a urmări ordinea în ca re-mi așez cuvintele.  
El desface stângaci folia metalică. Nu cedează de la bun început.  Scoate dopul cu băgare de seamă până la jumătate, apoi îl trage de tot.  Ivanka întinde mâna spre miezul luminii, ca și cum și-ar scoate-o dintr-o  mlaștină de noroi și sânge. În palma ei, un cerc nesemnificativ de piele se  adâncește, foarte lent, și se desface până ce se coase din nou. E mâna care ar  crește într-un vis. El mijește din nou ochii. Ce se întâmplă cu unghiile? Nu  reușește să vadă nimic.  
– Oferta mea rămâne în picioare, îi spune; acum își dă importanță  agitând mâinile. Cei doi copii sunt o mare răspundere. La un moment dat,  cu toții avem nevoie de resurse pentru a ne duce viața, o viață bună și lipsită  de griji. Banii doar ajută. Nimic mai mult. 
– Ajutor? Așa îi spuneți dumneavoastră? Ea zâmbește ca zăpada de  dimineață. Un bărbat care ajută femeile. Tocmai ați început să construiți o  poveste, Saúl. 
– În fine, e o propunere mai mult decât rezonabilă. Sunteți singură.  Gândiți-vă. 
– Apreciez felul în care faceți afaceri. Acum chiar vă face plăcere. – Mi se pare că sunteți prea pesimistă. De ce vedeți în asta ceva ruși nos? Putem avea de câștigat amândoi de pe urma acestei nopți atât de plă cute. 
– Așa cum v-am spus, pot fi orice doresc. O femeie. O tranzacție de  carne. O insectă. Eu pot alege. Dumneavoastră, în schimb... Nu sunt atât  de sigură. 
– Atunci, ce doriți, dacă nu bani? 
Se apleacă spre el cu tot corpul, până ajunge foarte aproape. Îi atinge  obrazul. Saúl a început să tremure. Așteptarea îl face să tremure. – Spuneți-mi. Care este cel mai cumplit lucru pe care l-ați făcut în  cabina asta?

Stă neclintit ca un animal buimăcit. Ivanka se îndepărtează. – Vă plac cuțitele? zice. Dați-mi voie să ghicesc. 
El zâmbește brusc. 
– Bricegele. Dar aici n-am niciunul. 
Ivanka își leagănă picioarele peste birou. Trosnetul se propagă prin  toată încăperea.  
– Nici măcar în unul dintre sertarele astea? 
– Știți ce vreți să știți dinainte să vă spun eu. 
– Și l-ați folosit vreodată? 
El pleacă capul. Respirația lui arată că, după ce i-a pus întrebarea, s-a  cufundat într-un secret. Îl îndeasă, nu-i dă voie să se arate. – Mă rog, era… Ea m-a rugat. Era doar un joc. 
– Pierdem timpul. O luați în continuare pe ocolite pentru a nu vă  arăta așa cum sunteți cu adevărat. Interesul meu față de dumneavoastră se  ofilește foarte repede. 
– V-am făcut o ofertă. Cred că am fost foarte clar.  
– Înainte de asta, v-am cerut și eu ceva foarte concret. Ceva foarte,  foarte simplu de îndeplinit. Dar îmi închipui că se petrece des. Manevrați  cu eleganță zăvoarele de la intrare, iar aici însoțitoarele dumneavoastră vor besc. Deși dumneavoastră, Saúl, vi le închipuiți îngenuncheate, așa cum au  fost aduse pe lume; de data asta, fără dinți fără limbă și fără urmă de conști ință. Vă mai amintiți ce vă cerusem? Sau nu erați atent la mine? 
El șovăie când respirația ei pocneşte și devine o culme înghețată,  ochi deschis care îl atinge, ca și cum cuvintele i s-ar fi cusut instantaneu de  trahee. Ia o înghițitură din șampania caldă, cu un gest de amărăciune. Apoi  smulge o boabă de strugure din ciorchine și o duce la gură. Se preface că o  mestecă încet. 
– Nu, Saúl. Strugurii nu se mănâncă așa.  
Ea duce o boabă de strugure până la primul dinte, o despică în două  jumătăți și începe să-i soarbă pulpa. 
– Ca și cum lumea ar arde până în măruntaiele sale, iar asta ar fi  ultima cină dintre două persoane, când s-au terminat fructele proaspete  din cămară. 
După ce isprăvește, își trece limba peste buze. Dacă el este nerăbdă tor sau supărat cu adevărat, urgența aceea se impune până la umilință. – Poate de aceea am urcat aici astăzi, zice Ivanka. Îmi place cum arată  viața voastră, a celor de aici, de jos. Nu adevărul vostru, ăsta nu există, ci un  posibil adevăr pe care-l repetați și-l repetați și-l repetați până ce nu-l mai  deslușiți de însăși viața voastră.  
Se aude mârâind din rărunchi cuvinte noi pe care nu le-a mai rostit  niciodată. Sună atât de bine. Își închipuie viețile acelea luminoase pe care  le-ar putea construi pentru alții. Peste o săptămână, când vor ajunge în port, o să-și spele din nou trupul bătrân, o să renunțe la plete și la alunița  de pe buză, o să-și schimbe flacăra vocii cu alta, a unei copilițe.  – Am străbătut ținuturi unde copacii nu vor mai rodi niciodată,  zice. Am părăsit, la un pas de moarte, mai mulți indivizi ca dumneavoastră.  Mai eleganți chiar, aș spune. 
– Dar soțul dumneavoastră… 
– Încetul cu încetul o să ajungeţi să mă cunoaşteţi. Putem face varia ții infinite pe marginea persoanei care pretindem că suntem. Poate soțul  meu a murit acum două sute de ani după ce l-aș fi devorat. Sau poate eu am  dormit lângă sângele unei reptile uriașe și ne-am iubit. Sau poate odraslele  mele nu au înfățișarea pe care credeți dumneavoastră că o au, chipul lor adevărat. Ivanka închide ochii; îl aude respirând și adâncindu-se în starea  aceea; supărarea lui, luând amploare; furia, tăioasă. Mai luați o boabă de  strugure, spune. Vreau să vă văd înghițind tot ciorchinele înainte să mă  gustați pe mine. Nu facem nimic până ce nu isprăviți. 
Corpul lui Saúl înțepenește. Privește din nou unghia aceea atât de  ciudată de la piciorul stâng. 
– Încep să mă satur de toate astea, domnișoară Ivanka.  
Ea coboară de pe birou. Ridică sandalele de jos și se îndreaptă spre  ușă. În spatele ei, patul trosnește ca un gâlgâit, și el, de asemenea. Îl aude  cum se ridică. Zgomotul pe care îl face când se îndreaptă spre ea aduce cu  cel al cuielor când sunt smulse din lemn. Pumnul o izbește în obrazul drept  asemenea unei securi încinse. Altul, în ochi. Se prăbușește în genunchi la podea. Sângele cald îi umple gura; simte din nou fierbinte când o lovește cu  piciorul în coaste. Trupul femeii se aude trosnind din străfunduri. Bărbați  și femei singuri, privindu-se murind. Asta e viața tainică a muritorilor.  Coaste care se frâng.  
Îi ascultă fornăitul obosit și fierbinte, asemenea unui cal, îl aude  mormăind, fără să o spună cu voce tare, o insultă care atinge ușor suprafața  luminii. Nu vrea să strige și să atragă atenția cuiva de afară. Sau poate nu se  recunoaște. Ea se îndreaptă spre ușa toaletei, înainte, încă puțin. Nu se îm potrivește când el, brusc, cu forma altui urlet, o trage de păr înspre pat. Un  alt pumn în plex. Altul între picioare. Tremurând, îi sfâșie partea inferioară  a rochiei, i-o ridică peste coapse și i-o îndeasă în gură. Simte fierbințeală  când el îi răsucește încheieturile mâinilor la spate până ce țipă. Poalele ro chiei îi astupă gâtlejul. Se lasă cu toată greutatea peste ea. Îi împinge capul  cu mâna, afundându-l în saltea; atunci, apasă, apasă mai mult, apasă și mai  mult, până ce e convins că asfixia e aproape; ea îl aude, fierbinte, ca un  câine, din nou, cealaltă mână, nasturele de la pantaloni cedând, atingerea  elastică a lenjeriei intime. Brusc, el încearcă să ascundă cum îi tremură pi cioarele. Sunt reci. O împunge din nou cu genunchiul. 
– Taci, îi spune. 
[…]