Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen în arta scrisului, Ray Bradbury scrie că, de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani, îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista arăta mai mult sau mai puţin aşa:

„LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZILOR. SCHELETUL.“

Recent, mi s-a întâmplat ceva asemănător.

Am trăit într-o familie care mi-a oferit o educaţie bună şi un mod potrivit de a relaţiona cu lumea, dar în ultimul timp mă gândesc cu insistenţă la câteva lucruri. Multe au rămas şi mă sperie încă în acelaşi fel.

Printre ele se află un accident, o mască a lui Zorro, animalele îmbălsămate în borcane pe rafturile şcolii mele, schimbul de focuri, moartea înscenată a surorii mele, uşa casei noastre vechi şi aş putea să continui. Sunt ca fulgerări care se întorc în mine acum şi mă aruncă într-o cameră secretă. Uneori, rămân o vreme în această cameră, alteori, mă întreb de ce ar trebui să rămân acolo şi mă opresc. Dar ce mă fascinează este misterul cu care sunt încărcate aceste scene. Pe de o parte, ar fi bine să rămână aşa cum sunt, dar pe de altă parte, pofta de a mă apropia de flacără e atât de necontrolată, încât nu contează dacă mă voi arde. Pentru că se va întâmpla, desigur. Tocmai asta e problema.

La un moment dat în colecția sa, Bradbury scrie: „Listele de acest fel, excavate din capătul creierului tău, pot să te ajute să te descoperi.”

Nimeni nu a spus că e uşor şi, ca să înţelegem, riscăm să ne provocăm mari arsuri.

Bradbury povesteşte despre o vale din apropierea casei în care trăise când era mic:

„Mai târziu, voiam să-mi aduc aminte cum era valea, mai ales când, nopţile, ne întorceam târziu […] şi fratele meu Skip alerga înainte şi se ascundea pe după podul de deasupra văii pârâului, […], sărea şi mă apuca, strigând, iar eu alergam şi cădeam iarăşi şi iarăşi, ţipând lucruri de neînţeles până acasă.”

Nu cunosc acea valea, dar cunosc sentimentul „de a alerga şi de a cădea iarăşi şi iarăşi“, o emoție care vibrează. Sunt gata să pun pariu că vibrează în fiecare dintre noi.

„Alergam, urcam. Dar întotdeauna, nu aveam încotro, în ultima clipă clipeam şi fixam oribila obscuritate. Şi era mereu acolo.“

Ideea e să dezgropăm, să excavăm ca primitivii în trecutul nostru. Dacă suntem dispuşi s-o facem, dacă reuşim într-adevăr să privim aceste lucruri drept în ochi, de neimaginat sunt minele încărcate care ne aşteaptă.

*

Casa unchiului şi a mătuşii se afla în sat. Făcea parte din unul dintre acele complexe aliniate în şir în care toate casele sunt toate la fel şi lipite una de alta. Zona se afla aproape de terenul sportiv, în partea stângă era capătul satului, iar partea din spate a caselor se întindea până la câmpurile deschise. Aici se aflau o grămadă de buruieni şi crengi arse care se sfărâmau ca pesmeţii. Câteodată, încălţămintea, călcându-le, ridica un praf cafeniu. Nimeni nu se deranjase să cureţe şi nu era mare lucru de văzut. Mai departe, erau cauciucuri abandonate pe care, în fiecare vară, soarele le străpungea la suprafaţă. Din partea aceasta se vedea casa unchiului şi a mătuşii, pe o străduţă pe care maşinile intrau cu greu, părând mereu că vor rămâne blocate. Câteodată, străduţa era toată ocupată şi trebuia să căutăm alt loc.

Casele în acea zonă nu erau foarte mari, dar erau construite destul de bine, măcar aveau pereţii groşi şi era greu să auzi gălăgie. Era destulă linişte, atâta că dincolo de stradă trecea calea ferată dinspre gară.

Pe de o parte, nu înţeleg cum de trăiau unchiul şi mătuşa lângă acea intersecție cu barieră, mereu la pândă. Trenul trecea în zori şi, în anumite cazuri, chiar și în miez de noapte erau momente în care se auzea mai tare. Poate pentru că era multă linişte şi trenul ajungea ca o explozie. Mi-l imaginam destul de masiv, cu mare gălăgie de fierărie. Nu era dintre acelea moderne, calea ferată din sat lega numai gările din vecinătate şi deseori trenurile se făceau bucăţi. Lumea lua trenul neavând de ales, vara îl umpleau băieţii ca să ajungă la mare. Unchiul şi mătuşa știau orarul sosirii, când bariera cobora şi, de fiecare dată când trecea trenul, casa părea că se prăbuşește. Sosirea lui răsuna în urechi şi părea că podeaua clocotește, părea cât pe ce să crape sub picioarele noastre. Când era aproape şi trecea pe lângă casă, ferestrele se zgâlțâiau, era un fel de cutremur. Mai întâi se auzea în dormitor. Apoi se muta în baie, credeam că va sparge peretele, făcând una cu pământul podeaua şi restul. De fiecare dată credeam exact aşa.

Casa avea o grădină închisă pe o parte de un zid de pietre. Unchiul săpase o bucată de pământ pentru a creşte plante. Multe erau grase, iar iedera se căţăra pe zid. Zidul era jos, iar dincolo trecea calea ferată lungă. Era aproape lipită de noi, cu pietrişul şi buruienile ei.

Când trecea trenul era un rit, îmi ţineam de fiecare dată respiraţia, pentru că eram pe bună dreptate sigură că n-am fi scăpat cu viaţă. Pe când lui nu-i păsa de noi. Ceea ce mă fascina, mai ales noaptea, era să mă gândesc la gară şi la ce putea să se afle sub calea ferată. Trenul putea ciopârţi orice în cale şi mă fascina să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla acolo afară şi cum întunericul îşi mută locul. Afară nu era niciun adăpost şi toate lucrurile trebuiau să se descurce cu trenul. Eram îngrijorată pentru ele şi mă gândeam la ce s-ar putea întâmpla în timp ce nimeni nu le privea.

*

Vara, când soarele începea să coboare, stăteam pe trotuarul din faţă, aşezaţi pe treptele ruginite ale unei porți mari, arcuite. Poarta era de un cafeniu intens, părea ca de pământ, şi din mijloc se ițea, în relief, capul unui leu. Nu ştiam cine trăia în spatele acelei uşi, şi nici n-am văzut niciodată să o deschidă cineva. Până seara rămâneam pe acele trepte ruginite. Sub mâini, rugina se lipea în pătrăţele negre, astfel că o desprindeam şi acest lucru ne făcea să ne simţim importanţi.

În jurul nostru, uşile caselor rămâneau deschise şi mama, aşezată la răcoare, ne privea.

*

Era înainte de cină şi era o linişte de vară, din când în când câte se auzea câte o pasăre, poate era o bufniţă. Nu departe, de-a lungul şoselei, treceau puţine maşini. Eu şi mama îl aşteptam tata. Ea se așezase pe un şezlong pe verandă. Era îmbrăcată într-o rochie cu flori şi mânca un castravete. S-a ridicat şi a aranjat scaunele în jurul mesei, a început să gătească. A scos bucăţi de carne din congelator şi a clătit câteva frunze de salată verde. Din când în când, se uita la poartă. Poarta casei noastre e din fier forjat şi vopsită cu verde. E prea înaltă ca să sari peste ea, e o poartă automată, acţionată cu telecomandă. Ştim că a venit cineva uitându-ne la farurile care se văd prin găuri.

Aerul era plin de greieri care cântau, pot încă să-i aud. În depărtare, câmpurile erau tăcute. Mama a pornit televizorul. Nu scotea niciun cuvânt şi eu o urmam. Din când în când, se ivea la capătul străzii şi aştepta. Apoi se întorcea la treburile sale. Eu mergeam cu ea şi aşteptam.

Nu ştiu cât timp am stat aşa. Nu ne spuneam nimic, televizorul continua să vorbească pe fundal. Ea arunca câte o privire, asculta câte-o replică, apoi se întorcea. În acea seară, tăcerea era aproape, părea că se sfârşeşte ceva. Dinspre oale venea miros de carne roşie şi vaporii se împrăştiau în spaţiu. Mama mea a dat focul mai încet, până să-l stingă, şi s-a uitat la poartă. Eu mă uitam la ea.

În momentul acela l-am văzut. L-am văzut pe iarbă, ascuns între pini, la o distanţă mică. Mama continua să se mişte între masă şi oalele de pe foc, şi poate nu-şi dădea seama. Nu i-am spus nimic de frică să n-o sperii de moarte, dar speram să rămână acolo unde era şi să se întoarcă tata. Nu m-am mișcat, dar l-am auzit intrând. Să fac gălăgie ca să-l fac să se îndepărteze nu ar fi ajutat cu nimic. Ştiam că era acolo şi că voia s-o distrugă. Nu știu cât timp a urmărit-o, poate o jumătate de oră sau mai puţin, sau poate mai mult. Se uita la rochie, apoi la păr şi la tot ce-i aparţinea. Vocile din televizor continuau să se audă. Greierii de pe câmp erau mai insistenţi. Cerul era întunecat şi era vară, dar nu mureai de căldură. Mama se uita la poarta noastră închisă.

Poate ea nu şi-a dat seama, dar continui să mă gândesc că în acea seară nu eram singure. Nu ştiu ce mi-a părut că văd în iarbă, chiar aproape de noi. Ce aş vrea să ştiu – din tot sufletul – e dacă şi ea a înţeles, dacă şi-a dat seama că nu eram singure. Pentru mine, era fără îndoială la doi paşi şi venise să ne ia. În acea seară mi-a fost teamă că ne caută chiar pe noi şi că nu avea să plece cu mâna goală.

Apoi, deodată, a dispărut. O fi trebuit să sosească într-un loc anume şi cineva l-o fi trimis acolo. Cert e că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să rămână.

Câteva seri mai târziu, eram cu prietenele şi ne întorceam de la o serată. Deja era noapte şi, de-a lungul şoselei, maşinile treceau cu viteză mare. Le auzeam cum trec şi simțeam cum o clatină la o parte pe a noastră. În timp ce mergeam, pe drum, luminile licăreau. Cineva ne făcea semn să încetinim şi să trecem pe banda opusă. Pentru o clipă, l-am văzut din nou. Am trecut pe lângă o maşină distrusă. Capota era mototolită, părea o conservă de roşii goală, iar acolo se aflau poliţia şi ambulanţa. Nu ştiu dacă erau persoane rănite sau sânge, dar ceva mă face să cred că da. În timp ce mergeam încet şi ne uitam în interiorul acelei maşini, printre noi se aşternu tăcerea, părea sfârşitul unei bătălii. Prietena mea de la volan a început să spună că suntem norocoase, „să fi ajuns mai repede, nouă ni s-ar fi întâmplat“, repeta. În noaptea aceea, drumul era cu adevărat întunecat şi ştiam că, din nou, ne salvase.