– O fi aici? 
– Pe hârtie e trecută adresa asta, ți se pare cunoscută? 
– Din câte-mi aduc aminte, aici era un loc viran. Era mai simplu  dacă ne preciza numele restaurantului. 
– Ți l-a spus când te-a sunat. 
– Trebuie să fie aici, am răspuns eu, punând avariile la mașină, hotă rât să parchez. 
– Sun-o pe soră-ta, așa ne lămurim. 
– Nu l-am reținut fiindcă m-am gândit că nu venim. Nici măcar n-o  cunosc pe puștoaică. 
– Au fost foarte drăguți că ne-au invitat. Ar putea fi momentul po trivit să... Știi... 
– Știu, știu, i-am retezat-o, fără chef de alte reproșuri. 
– Cât e ceasul? 
Luz și-a scos trusa de machiaj din poșetă și s-a dat cu ruj privindu-se  în oglindă. 
– Probabil au ajuns la felul întâi, am zis, examinând poarta restau rantului în oglinda retrovizoare. 
– Fumăm împreună o țigară până termin să mă machiez și după aia  intrăm, ce zici? 
Am scos o țigară și am aprins-o. Apoi, i-am strecurat-o între buze în  timp ce ea punea la loc trusa de machiaj. Cu mâna cealaltă i-am mângâiat  tivul rochiei. Luz fuma cu un surâs pe buze. 
– N-ar fi trebuit să aleg costumul ăsta, semăn cu un cioclu. – O să fie bine, ai să vezi, a spus ea vârându-mi țigara între buze.  Trebuie să le arăți că te-ai schimbat. 
– Aș bea un White Russian. Mai mult ca să-mi potolesc nervii, nu  de altceva. 
– În cazul ăsta va trebui să-i spun soră-tii să-ți dea tacâmuri de plas tic, glumi ea. 
Pentru o clipă, între noi s-a așternut tăcerea. 
– Hai, nu te bosumfla. 
Am intrat în restaurant ținându-ne de mână și ne-am îndreptat  direct spre bar. 
– Sunt în salon, ne-a spus barmanul fără să ne arunce nici măcar o  privire. 
Cum nu ne clinteam, a arătat spre o ușă translucidă aflată la capătul  barului. Luz m-a luat de mână și m-a tras înspre salon. Prin geam se zăreau  umbre încâlcite și răzbătea o zarvă care răsuna din ce în ce mai amenințător  pe măsură ce ne apropiam. Am oprit-o înainte să deschidă ușa. – Hai să plecăm, am rugat-o, strângând-o de mână.

– Nu fi prost, sunt lihnită de foame. 
A deschis ușa ce dădea spre salon. Strigătele, hohotele de râs, vocile  ridicate, clinchetul paharelor și zornăitul tacâmurilor s-au contopit într-un  vacarm confuz ce plutea deasupra mesei și se întrețesea cu privirile comese nilor. În încăpere se aflau peste cincizeci de persoane. Am început să asud. – Sunt Luz, prietena lui Jaime. 
Cuvintele acestea i-au liniștit pe toți, așa că au continuat să râdă, să  închine, să strige și să mănânce. Mesele erau înșirate de-a lungul pereților,  dispuse într-un patrulater care ocupa tot salonul, cu o deschidere la un  capăt pentru ca ospătarii să poată servi din centru. Între perete și spătarele  scaunelor nu rămânea suficient spațiu ca să poți trece. În capătul salonului  am zărit-o pe mama. Am încercat să mă apropii de ea s-o sărut, dar masa era  prea lată, iar ea nu-și putea părăsi locul fără a deranja jumătate dintre come seni, așa că am renunțat. Nu ajungeam să ne pupăm pe obraz, așa că în cele  din urmă ne-am mărginit să ne dăm mâna preț de câteva secunde. Surorile  mele m-au salutat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bea, cea mai mare  dintre cele trei, s-a apropiat de mine cu puștoaica. Aia mică m-a pupat pe  obraz. 
– Celia, el e unchiul tău, Jaime. 
– Și cadoul? 
– Ce? 
– Cadoul, a repetat puștoaica. 
Am simțit că mi se usucă gâtlejul. Soră-mea și-a cuprins fiica pe  după umeri ca s-o conducă înapoi la masă, dar Luz a fost mai iute: – Uite ce ți-am cumpărat, Celia, zise și îi întinse un pachețel învelit  într-o hârtie sclipitoare. 
Puștoaica a dispărut cu cadoul în brațe, iar eu am zâmbit doar ca să  scap. Nu pricepeam cum reușise Luz să mă convingă să vin. – Copila e frumușică foc în rochița albă, nu-i așa? a zis soră-mea. – Puritatea întruchipată, a răspuns Luz. 
Am reușit cu greu să ne strecurăm între perete și spătarele scaunelor,  mergând în urma lui Bea. Am profitat de ocazie și i-am privit ceafa: cicatri cea se încăpățânase să rămână, după atâția ani. Mi-am amintit metalul sfâși indu-i pielea. Ne-a anunțat că ne putem așeza în colțul pe lângă care  ospătarii pătrundeau în centrul încăperii, lângă rudele cele mai apropiate,  dar nu era loc decât pentru o singură persoană. Soră-mea a aruncat o pri vire către soțul ei, care ședea lângă scaunul liber. 
– Nicio problemă, a zis el. Să mai așeze un set de tacâmuri pe colț și  s-a rezolvat. 
I-am oferit locul lui Luz și am așteptat ca ospătarii să-mi aducă tacâ muri și un scaun. Am urmărit o vreme cum ceilalți înfulecau jambonul și creveții. Javier, soțul soră-mii, stătea și el în picioare; din când în când, pri virea îi aluneca spre decolteul lui Luz, apoi spre mine. 
– Și, ce mai ziceți, cum merge treaba? 
– Te poți așeza, dacă vrei. 
A răsuflat adânc, s-a lăsat să cadă pe scaun și-a început să mănânce.  Sporovăia cu Luz, în vreme ce eu rămăsesem în continuare expus privirilor  verilor, unchilor, mulțimii de necunoscuți care mă judecau între o îmbucă tură și alta. Ospătarii se strecurau iute prin spatele meu. Unul dintre ei s-a  izbit de mine, la un pas de a împrăștia pe jos antreurile pe care le aducea. – Ești în drum, mi-a spus fără lase tava din mână. 
– Aduceți-mi dracului un scaun și-atunci n-o să mai deranjez, am  răspuns, silindu-mă să nu ridic vocea. 
Luz m-a înșfăcat de încheietură. Am strâns pumnul până mi-am  înfipt unghiile în palme. 
– Aici nu se poate sta, e culoarul ospătarilor, mi-a spus șeful de sală.  Mai în față e un loc liber, vă puteți așeza acolo. 
– Ea vine cu mine, i-am spus, arătând spre Luz. 
Nu se putea muta fiecare cu un loc, ca să stăm împreună? – Jaime, lumea mănâncă deja, a mormăit soră-mea. 
– Eu nu mănânc, am răspuns ridicând puțin vocea. 
– Știam că o să se întâmple asta, i-a spus soțului, care avea buricele  degetelor înroșite de la creveți. Cu tine e mereu aceeași poveste, Jaime. – Sunt două scaune libere, unul la fiecare capăt. Dacă fiecare se mută  cu un loc, mă pot așeza lângă Luz, am zis, lovind cu pumnul în masă. – Nu-i nicio problemă, a spus Luz, o să mă așez acolo. Nu-i nevoie  să se mute nimeni. 
– Mă duc eu, tu ai deja loc. 
Comesenii se lipiră cu burta de masă astfel încât să mă pot strecura  din nou între spătare și perete. 
În cele din urmă, m-am așezat la masă. Luz trăncănea cu ai mei, iar  eu îi urmăream de la celălalt capăt al mesei. 
Am aruncat o privire în jur; pe cei mai mulți nu mi-i aminteam, iar  copiii trebuie să se fi născut după ce m-am văzut nevoit să mă car. Lângă  mine, un moș se îndopa cu jambon. Pe masă era vin, bere și apă. Am  chemat ospătarul: 
– Adu-mi un White Russian. 
– White Russian? 
– Vodcă cu lapte și multă gheață. 
– Știu ce-i un White Russian. 
Am căutat privirea lui Luz în timp ce așteptam băutura, dar ea nu  mă băga în seamă.

Mi-am primit coctailul și am luat o înghițitură zdravănă. Ospătarul  m-a întrebat: 
– Ce doriți la felul al doilea? 
I-am răspuns că nu primisem nici felul întâi, de-abia mă așezasem la  masă. Fiindcă nu se clintea, i-am zis că vreau capră. Moșul chicoti. I-am  luat o crevetă din farfurie, am înmuiat-o în coctailul meu și am vârât-o în  gură fără s-o curăț. 
– Tu ești întârziatul, mi-a zis moșul. 
Am mai luat o crevetă și am procedat la fel. De data asta, i-am ofe rit-o lui, dar m-a refuzat. Am mâncat-o și am dat paharul peste cap. – Poate de-asta nu mă au la inimă, fiindcă maică-mea m-a avut  târziu. 
– De-asta, și pentru ce i-ai făcut soră-tii. 
– Gura, l-am avertizat, îndreptând paharul gol spre fața lui. Încă  unul! am strigat către chelner. Într-un pahar mai mare. O halbă, dacă se  poate. O halbă mare. 
Îmi aduseră friptura și o halbă plină ochi cu gheață, lapte și vodcă.  Sincer să fiu, nu-mi prea dădea ghes foamea. Luz mă urmărea cu coada  ochiului. Când o surprindeam, întorcea repede privirea, așa că am aruncat  în ea cu o bucată de friptură, care i-a căzut lângă pahar. Toți s-au prefăcut  că nu observaseră nimic. Am mai aruncat o bucată, care a aterizat pe  cămașa lui Javier. De data aceasta, Luz mi-a aruncat o privire plină de  scârbă, în vreme ce se grăbea să curețe cămașa amfitrionului cu un șervețel.  În clipa aceea, încăperea s-a cufundat în întuneric. Pe ușa de la bucătărie a  apărut un tort mare, plin de lumânări. Puștoaica s-a apropiat de mijlocul  mesei ca să facă onorurile; șeful de sală i-a înmânat o sabie, cum se obișnu iește la nunțile nasoale. M-am ridicat și eu. Am înșfăcat halba și m-am în dreptat spre centru. Am înaintat sărind peste scaune, deoarece acum toată  lumea se ridicase în picioare. Luz m-a înșfăcat de cămașă. – Încotro? Încetează. 
– Mă duc să-i dau un pupic nepoatei mele, i-am zis eu, scuturân du-mă pentru a mă elibera din strânsoare. 
Am ajuns lângă puștoaică, alături de tort, am început să dansez și să  salut invitații, care nu-și puteau lua privirea de la mine. Celia ținea sabia în  mână. M-am apucat să încurajez invitații s-o aplaude pe puștoaică. – Haideți, aplauze! 
Începură cu toții să bată din palme, fâstâcindu-se la început. M-am  întors lângă tort și am luat o gură din halbă. Puștoaica mă întrebă: – Ce bei acolo? 
– O poțiune magică. Vrei să guști? 
Ea a dat din cap, în timp ce musafirii aplaudau, străini de discuția  noastră. Eu dansam în jurul tortului, luând înghițituri din cocteil.

– Sigur vrei să guști? am insistat, ceremonios. 
Ea a zâmbit. 
Am ridicat halba și am turnat-o în creștetul puștoaicei, mânjindu-i  părul negru și fața  cu lichidul lăptos. Ea a scăpat sabia, care a căzut pe par doseală cu un zgomot ascuţit. S-a uitat la mine cu brațele depărtate de  corp, ca o statuie. Cred că n-a țipat. Nu-mi aduc bine aminte, dar aș jura că  nu ea a țipat. M-am îndreptat repede spre ieșire. Javier mi-a tăiat calea, dar  i-am azvârlit la picioare halba, care s-a făcut zob silindu-l să dea înapoi, apoi  am părăsit salonul, înaintând cu pași din ce în ce mai mari. Odată ajuns  afară, am băgat de seamă că aveam costumul pătat de stropi albi și mâinile  acoperite de o pojghiță vâscoasă. Mi-era greu să-mi despart degetele, încle iate de atâta puritate. Nu mă puteam gândi decât s-o iau la goană, așa că am  început să alerg. Am înaintat peste pârloaga înțelenită, pășind pe câmpul  acela sterp până mi-am pierdut pantofii. Am alergat în continuare, desculț, cu inima zvâcnindu-mi nebunește. Am alergat cu bucurie. Până am vomitat.